Zbateri în subsolul fiinţei

Livia CIUPERCĂ

Orice s-ar zice şi oricâte verdicte s-ar formula, lectura-călătorie rămâne una dintre preferinţele fiinţei educate, în clasa căreia introducem şi pe Românul acestui început de mileniu III – peste care au nins deja 14 ani. Şi indiferent dacă alegi o scriere medievală sau una recent scrisă/tradusă, ca cititor, încerci să cobori în mijlocul acţiunii, să devii parte la scheletul compoziţional. Cât ai clipi, îmbrăţişezi ideea scriitoricească, te solidarizezi cu unul sau mai multe personaje, uiţi totalmente de tine  – de cel care eşti. Bine-bine, veţi spune, se poate contura şi reversul acestor trăiri! Fireşte. Ideal ar fi să se contureze şi trăiri contradictorii. Aceasta dovedeşte că te implici emoţional, că retrăieşti într-acel univers. Poţi iubi şi urî, deopotrivă. Poţi accepta gândirea scriitoricească sau să-ţi repugne. Acceptul sau dezaprobarea ţin de mulţi factori.


Mi-amintesc. Am păşit pragul unei librării. De foarte curând. M-am apropiat de raftul „noi apariţii”. Ochii mi-au dansat peste cărţile prezente acolo. Unele-mi erau cunoscute. Am întins mâna... şi mi-am zis: „Ernesto Sabato...” De ce nu?! Scriitorul îmi este cunoscut. Aşadar, plătesc 23 lei şi devin posesoarea romanului Tunelul. Călătoria Bucureşti-Iaşi a devenit o călătorie-lectură. Totul bine şi frumos. De bună voie şi nesilită de nimeni, am pătruns într-un „tunel” existenţial. Un studiu de caz – ar zice cineva, o apropiere între Juan Pablo Castel şi Meursault (lui Camus) – ar spune altăcineva – prin întronarea maleficului , misoginism – ar completa un al treilea, o conştiinţă mutilată, egocentrică – ar spune al patrulea, o formă de strabism psihopatologic – ar şopti un al cincilea şi aşa mai departe. Dar s-o luăm metodic. De ce interpretăm şi nu povestim? Păi, ce, suntem la şcoală? „Ai citit Ionescule, cartea <x>?” „Da, dom' profesor!” „Ei, ia să te-aud, povesteşte!...” Ei bine, mi-ar plăcea să fie altfel.

Prea bine se ştie, un artist, fie el şi pictor, precum Juan Pablo Castel (pe care nu mi l-aş fi dorit protagonistul), este o creatură ciudată. Ca toţi artiştii, s-aude, undeva, o voce. Povestea vieţii sale nu este interesantă, ci zguduitoare. Să iubeşti – urând în egală măsură – mi se pare absurd. E firesc să mă contraziceţi. Dacă te îndrăgosteşti de fiinţa care nu te merită, nu înseamnă că trebuie să-i împlânţi cuţitul în inimă şi apoi, să ajungi după gratii. Ce, nu am creier care să-mi şoptească cum se desparte bobul roditor de neghină, adică binele de rău? Cum adică, mă las purtat de vălul nebuniei, aşa, fără niciun discernământ?!

Ei, de asta-i bună cartea! Ea, sfânta carte. Nu acest roman şi niciun roman din această lume, ci Cartea Cărţilor – aţi ghicit! – Sfânta Evanghelie. Ea te poartă înspre cărarea cea dreaptă. Aşa, că, dragilor, fără credinţă, nu vei cunoaşte iubirea smerită şi iertătoare. Fără credinţă nu vei şti care decizie este demnă de tine... artist sau orice vei fi fiind tu pe-acest Pământ!

Şi de ce, la supărare, să îţi îneci amarul în băutură, respectiv, intrând într-o crâşmă, acolo unde ţi se tulbură mintea de tot?! Şi de ce înşelat de fiinţa iubită, să intri, mintenaş, într-o casă lupanară?!... Şi de ce să-mi revărs tot veninul (acumulat din prea plinul urii mele), ca şi cum fiinţa aceea păcătoasă, ar fi vinovată pentru ale mele înnegurări?!

Dureros când singur ţi-alegi să pătrunzi într-un „sordid muzeu al ruşinii”, nu se cuvine să te-acuzi decât pe tine însuţi. Lama cuţitului să-ţi scrijele strâmba decizie. A (te) ucide este cel mai hidos pas al deciziei. Da, dezamăgirea îl determină pe Juan să ucidă.  De ce acest verdict? Multiple pot fi cauzele. În fruntea tuturora este trădarea iubirii. Dar trădarea asta se generalizează: „regret... că n-am folosit mai bine timpul cât am fost liber, lichidând şase sau şapte tipi pe care-i cunosc...” De ce actul meu necugetat sau actele necugetate ale semenilor mei, să nască-n mine ura? De ce să nu îmbrăţişez iubirea şi iertarea? De ce să mă comport asemenea celor din lagărul de concentrare, spre exemplu? De ce să preiau modelul torţionarului? De ce să-mi exprim ura împotriva prostituării (respectiv, a unei prostituate), folosind doar un singur nume? Dureros de trist... E drept, Juan era „plin de dispreţ şi de ură pentru întreaga omenire...”, dar... Doar era un Juan (iar ea, o Marie)!

Când ţeasta-ţi devine un „labirint întunecos”, te poţi aştepta la o curbură a maladicului... Şi nu-i firesc a dori ca cei din juru-ţi să gândească asemenea ţie. Nu-i firesc. În fond, de aceea suntem şi-atât de diferiţi! Tocmai de aceea, ca să gândim şi să acţionăm – independent – dar călcând pe cărarea cea dreaptă. E cumplit să ceri cuiva a gândi mereu ca tine, a răspunde prezent chemării tale – cât ai clipi sau să ţi se supună, necondiţionat. Iată câte motive îl duc pe Juan la nefericitul gest. Ştim prea bine, singurătatea a fost dintotdeauna „olimpiană”. Focul iubirii macină fiinţa. Gelozia poate răni. Dar nu coborând în moarte.  E drept, putem fi şi ipocriţi: şi-n iubire, ca şi-n ură. Şi de câte ori (fără însă a şi recunoaşte) îmbrăcăm hlamida lui Ianus! Aceasta nu înseamnă a alege moartea. Dar hidoasa decizie mai cere (din când în când) o victimă. O curbură decizională-şoc. Dureros de trist. Victima fiind Allende, o fiinţă de o puritate sacră. Cel mai dureros este ca-n suferinţa noastră să-l facem părtaş şi pe un orb.

În orice împrejurare, apreciem sinceritatea. Întotdeauna. Dar nimeni, niciodată, nu se va simţi confortabil, sub masca aşa-zisei sincerităţi, auzind formularea: „întotdeauna am privit lumea cu antipatie...” sau „am o părere proastă despre oameni...” Gândind şi acţionând impulsiv, cum să-ţi fie fidelă fiinţa de care, maladic, te-ai îndrăgostit?! Şi, în fond, de ce să fim absurzi, interzicând Mariei să fie ataşată de fiinţele din viaţa ei curentă? Reproş poate fi şi concluzia: „în viaţa ei mai există alte persoane ca mine...”?!  Şi de ce nu?! E adevărat, trădarea este parte din ilogicul vieţii. Însă, dacă sunt trădat, renunţ, nu ucid. Juan a ucis înlocuind „un chin” (o iubire posesivă) cu un altul (detenţia). Mare greşeală! Judecăm? Nu, doar constatăm!

Mă-ntreb şi vă-ntreb, lectura acestui roman îl va ajuta pe cititorul tânăr, neexperimentat, necopt în ale vieţii, să discearnă între „autenticitatea senzaţiilor”, al patologicului şi dreptul drum înspre lumina cunoştinţei?! Va înţelege el, dragul tânăr cititor, cum trebuie perceput acel traiect contorsionat, al „eului asasin” de a-l omorî pe „eul detectiv”?!... De aceea, editarea unei cărţi – cu un astfel de epilog, se cuvine a fi însoţită de o explicaţiune-avertisment prezumtivului cititor.