Volumul de versuri „Canoane”, Editura „Fundaţia Culturală Antares”, Galaţi, 2015, 188 de pagini, întregeşte patrimoniul de creaţie al scriitorului Vasile Tudorie, peste 16 cărţi de literatură lirică cele mai multe, de la debutul editorial din 1996, cu ritmicitate aproape anuală; o poezie de introspecţie, între emoţie abia stăpânită şi o largă deschidere spre un permanent conflict cu lumea din jur, în componentele sale esenţiale, sociale, politice, religioase şi culturale, pe care o culpabilizează pe... „canonul”, mai mult metaforic decât filosofic, ori din perspectiva unei conştiinţe civice, din motive de nondialog sau de rigoarea unei analize psihologice empiric-idealiste.
Peste 170 de poeme, fără nicio direcţionare tematică pe capitole sau structuri ideatice, într-o avalanşă de posibile variaţiuni lirice, care nu prea respectă... canonul normelor artistice obligatorii ale acestei compoziţii polifonice, aşa încât doar sinceritatea şi patosul demersului poetic abia dacă mai pot face ordine în gândurile şi sentimentele poetului neliniştit de la mal de Dunăre.
Un univers liric, ca o criză de conştiinţă drapată în falduri somptuoase de lirism în clocot de o tulburătoare autenticitate, uşor agresivă; o poezie cu ecouri venite dinspre exaltări existenţiale şi livresc exacerbat, preluate cu respect şi pioşenie de la mentorul său spiritual, poetul Simon Ajarescu, cu versuri epatante, cu trimiteri docte şi... risipă de cultură literară şi nu numai, care nu-l împiedică pe domnul Vasile Tudorie să aibă propria linie melodică literar-artistică şi propriul... canon de exprimare lirică.
De pildă, primul poem, „Canonul elementar”, pare direcţionat spre o „Ars poetica” şi spre o declaraţie de credinţă... canonică şi ea!... de poet militant: „Să zăboveşti lângă focul! lutul! apa! din Eu! / Zidirea cere jertfire – netrădată - / Starea alfabetizată nu e destul pentru dodii! / Rupe cu năduf secrete de miezonoptici!” (Op. cit., pag. 5), în registrul polifonic al unui Preludiu preclasic, sau ca o risipă de reflecţii docte spre un lexic epatant, cu semantică îmbogăţită, frecvent procedeu în mai toate poemele, prin literă majusculă: „Mă arde Cometa, foindu-şi Coada prin Duh / Mi-aminteşte că prea Străină e astăzi Calea Lactee” („Aliniament în Destin”, pag. 12).
Şi sub aspectul formei, al prozodiei lirice, versificaţia se păstrează tot cam în zona incertă a derutantei... „fără nicio regulă!”, ca şi în latura tematic ideatică, pentru că poemele au titluri, deşi nu tocmai cuminţi prin şoc şi surpriză semantică; au şi strofe clasice, de regulă catren, deşi tot cu variaţiuni; păstrează ritualica muzicală a rimei, chiar din aria celei mai elaborate, rima îmbrăţişată (1-4; 2-3): „Zăbovesc în durare cum viaţa ne cere / Monştrii Sacri toacă neuroni de Ţară / Tribunarzii recitesc cărţi pe dinafară / Poeţii de marcă au chinuri de ere!” („Murire”, pag. 41).
Totuşi, chiar şi în această derutantă impresie de... „dezordine studiată!”, controlată şi uşor cosmetizată, poezia domnului Vasile Tudorie atacă în piano forte o problematică filosofică, existenţială, cu note de pravoslavnic creştin cuminte şi o ritualică între profan şi sacru: „Trebuie să vină şi Vremea promisă; / De Cer, de Lumină şi de Arhanghelii Faptei”, cu o mistică uşor voalată prin aparente erezii atee: „La moarte ne gândim, să-i venim de hac, / Să nu ne mai sperie pentru totdeauna plus o secundă!” („Lamura faptei”, pag. 58).
Sau o... risipă (!) de terminologie de efect, cu ecouri reverberante de „elită” socială, politică şi artistică: „Te amăgeşti singur cu Logosul pus la jug / O fata Morgana bigamă îşi face de cap în pustiu cu / beduinii frumoşi - /.../ Transparenţa ne condamnă la cultul Opacităţii / ... / Sublimul gol-goluţ se acoperă cu Derizoriul plin-plinuţ” (Stâlp pe rug de esenţă-tei..., pag. 63), dar şi de... banalul ridicat la fapt de viaţă major, pe un discurs în care nuanţele se stabilesc între iluzoriu, artificial şi echivoc stereotip: „E plină Istoria de mentalităţi şi mintea se împarte la / pămpălăi, / ... / Vai-ul şi Of-ul se lasă amânate pentru un azur prăfuit, / Versul se îndepărtează (de Poezie) cu graba celei din urmă chindii!” („Vestigii actuale”, pag. 65).
Şi, cam în aceeaşi notă, o încrâncenată direcţionare spre documentare şi bibliografie, cu trimiteri uşor pedante de atmosferă de Bibliotecă, albume ilustrative şi Larousse de ultimă ediţie: „Pentru crestele lucioase şi ascuţite la atelierele lui Hefaistos... / Răspunsurile la-ntrebări coboară cu greu spre Pământ... / ... / Oamenii trag concluzii la Patimile lui Hristos!” („Geneza sub asediu...”, pag. 69); şi o orgolioasă paralelă de cultură generală filosofică: „Câinii învaţă să latre cuviincios, invidioşi aruncă cu pietre în bolta lui Kant” („Rugăciuni îmbunătăţite”, pag. 71), sau literară: „Corolele lui Blaga trec în derivă prin versuri pribege de mai mulţi ani!” („Poem fast”, pag. 71); ori „S-asculţi ciocârlia lui Saint-Simón Ajarescu / Facă din Linia Înălţimii Altare înspre Zenit” („Tăcerea şi Înţelepciunea”, pag. 76).
O încrâncenată răzmeriţă există între poetul Vasile Tudorie şi lumea din jurul său, pe care o situează între extremele malefic şi benefic, fără vreo şansă de conciliere, într-o permanentă stare de... arţag social, înnobilând semantica oarecare cu scrierea majusculă a substantivelor comune, a verbelor, adjectivelor şi a cuvintelor compuse, manieră stilistică omniprezentă în volumul „Canoane”: „Cu Binele şi Răul nu-i de glumit în Oraş! / Încrâncenarea lor te ridică pe un ton putrezit / Tratate uşurel te scarpină la desagi, / Râsetul-Plânsetul nu aduc bogăţii la apel...” („Benefic-Malefic”, pag. 80), un poem de patru strofe cu peste 15 cuvinte scrise cu litere mari...
Iar, pentru echilibru, un existenţialism, între filosofie primară şi fapt de viaţă înnobilat prin repetare până la nivel de certitudine; ori o religiozitate, între credinţă şi tăgadă, accentuează şi imprimă judecăţii logice un fel de nedumerire mai mult veselă decât dubitativă: „Îmi vine să mă mut la margini de infinit / Sau poate mai departe, cu Nimicul în saci! / ... / Spovedaniile prea dese înmulţesc păcatele grafomanilor!” („Stihuri”, pag. 82).
Imprevizibil, ca să nu se dezmintă, poetul Vasile Tudorie scrie şi o poezie intelectualizată în exces, cu abstractizări.. „forjate”, aparent de dragul şocului lexical şi al unei semantici deviată într-o... metaforită de efect (care mă trimite cu gândul la cronica plastică a regretatului Dan Hăulică şi comentariul său elitist după vernisaje de profil...): „Mânia mireană zace în noi ca nişte Pietre de Ţări / Zăbovire în mănăstiri şi biblioteci astrale / Cu limba-nsetată mângâiem ploaia din unghi / Călcăm uimiţi drumuri de Iad cu Cerberi clănţăi... ” („Pietre de Ţări”, pag. 84).
O poezie încărcată de mituri, legende şi eresuri, acordată cu melodica preclasică de orgă până la dinamica Valchiriilor wagneriene, marchează dilemele existenţiale ale poetului modern, care nu-şi găseşte „pulsul” implicărilor sale sentimentale, care mai mult îl sperie decât să-l liniştească sufleteşte: „Te plângem şi-ţi jurăm pe ce ne e mai drag / Pe Golgota şi Cerul Gurii, cu focul din dreapta Părintelui - / Pocalele Mondiale au paharul cu plusu-n diez” („O, tu, burgule, burgule, ULTRA MARKET!”, pag. 100).
Există şi un conflict, deschis, acut şi în prag de „explozie” endemică, între poetul obişnuit cu o lume mai cuminte, chiar nedreaptă şi imorală, şi orizontul social-politic de secol XXI, pe care poetul şi-l explică doar prin spaţii oculte: „Cărăm zilele aşezate «altminteri» la temelie uimesc / Masoneria care-a zidit Kremlinul şi Vaticanul... / ... / ...Cineva-atinge-cu-bagheta-şi-dispare...” („Cărţi... şi... incunabile”, pag. 102).
Şi, din nou, o poezie religioasă, atipică prin ritualica uşor modificată, direcţionată spre laicitate şi nu spre sacralitatea tradiţională şi pravoslavnică, cu o altfel de Rugăciune, în care implorarea, deşi adresată Divinităţii, aşteaptă răspunsul din zona autorităţilor civile şi laice pământene: „Doamne, prin această rugăminte / ... / Nu ne mai descurcăm, Doamne, în Creste de Vreme Bună...! / Şi nici de Creste de Vreme Rea...” („Rugăminte în Creste de Vreme Bună!”, pag. 108).
Pe aceeaşi strană, dar pe strune de patriotism şi mândrie naţională, un trecut istoric-glorios: „De pe Columna lui Traian şi Monumentul de la Adamclisi / Ne vorbesc veacurile trecute şi speranţele scârţâitoare” („Inimă de neam”, pag. 110), şi doar un prezent cosmetizat orgolios, fără strălucire, fără speranţe şi fără viitor: „Minunile lumii sculptate în spirale; / ... / Ne jurăm pe aripi că vrem Magistrale! / Că ne tot jertfim pentru o zidire cu cruci Verticale?!” („Însemne Verticale”, pag. 111).
De fapt, o întreagă tevatură existenţial-filosofică, cu destine istorice în derivă şi cu împotriviri eroice de tot felul, care parcă nu duc la nimic, din cauza unor inexplicabile şi nefericite eşecuri, încât toată povara trece pe umerii poeţilor şi ai Poeziei, arta perenă sortită să reprezinte Idealurile strigate în gura mare şi în van: „Poeţii sunt gata să se jertfească până la ultimul poem / Şi să strige cu toată fiinţa lor / «Vivat şi Hopa»?!” („Orizonturi împovărate”, pag. 152).
Un „jemanfiş” dezolant şi fără speranţe şi un strigăt disperat pentru a găsi un răspuns la atâtea dileme existenţiale, pentru că: „Nu stăpânim prea bine legile viitorului nostru sub podul de scânduri / Energiile noi... şi ale infinitului total ne pun pe gânduri?!” („Sub razele soarelui rău”, pag. 158), deşi poetul Vasile Tudorie încă mai crede în şansele regeneratoare ale neamului său, pentru că: „Românii au patimi pe «sprânceană» / Urmăresc păsările-n zbor până obosesc / Intră-n Universul mare şi nici nu cârtesc” („Eul împovărat”, pag. 165), într-o carte de poezie ca un adagio sentimental şi vehement, cu o melancolie învăluitoare şi sacră.
0 Comentarii