Ticker

6/recent/ticker-posts

Mihai Vintilă - traiectoria lirică

Adelina POP

PRIMII PAȘI,  FIARE ȘI OAMENI, ORDINE ÎN GÂNDURI, sunt cele trei volume de versuri , apărute într-un interval de opt ani (2005-2013), care fixează traiectoria lirică a poetului și publicistului Mihai Vintilă.

Trecând peste primul volum care se autodefinește prin titlu, următoarele două reprezintă un kit poetic care se distanțează de creațiile „încercării”, atingând, printr-o  rafinată simplificare, nivelul proprietății  textelor  publicate. Apare, așadar, poezia lui Mihai Vintilă: o abreviere amar-ironică a tramei cotidiene în care autorul  nu se regăsește decât accidental, prin repere clasicizate. Poemele sale, ca de altfel, ale tot mai multor autori, se pot instala degajat în cultura „pop” (pop culture).

Prin urmare, savanteriile plurisemantice sunt înlocuite cu enunțuri fruste, despovărate de abajurul rocambolesc al „perfidei” metafore, ba mai mult, pe alocuri, acele enunțuri par a fi  ușor  iritabile, ca și când lecturarea  lor în  maniere  particulare, ar produce o imediată dezorganizare, ce trebuie prevenită. Este, însă, doar aparența „lucrativă” pe care autorul o pune la dispoziția cititorului. Se înțelege, așadar, că poemele lui Mihai Vintilă sunt capabile să creeze o lume plină de mobilitate care poate, la rândul său, prin lecturare implicată, să aducă o reparație celei din care provine, lumea intimului auctorial.
Poetul, prin exercițiul său natural, este acuzatorul permanent al obiectivității, așa cum aceasta este simulată la nivelul realității. Experiența personală reiterează secvențele  cotidiene, de cele mai multe ori, în imagini complicate sau chiar anamorfozate. Mihai Vintilă o focalizează în formule radicale. Când poezia se declară – comportamental - obiectivistă, nu ne rămâne decât să o parcurgem în sistemul conspirativ al imaginației și să obținem, astfel, redistribuirea importanței semnificatului în nota secretizată de autor, chiar prin paradoxul comunicării.

După  ce biografismele optzeciste – dar și mizerabilismele nouăzeciste-douămiiste – au încetat să mai suscite interes, discursul poetic s-a mai relaxat, dar a rămas tributar, într-o proporție angajată, șocului. Mihai Vintilă a înțeles, într-o notă de fermecătoare normalitate, că „fiorul” poetic are mai mult spectacol dacă se manifestă simplu.

Poezia este, mai mult decât alte creații literare, o „hemografie” sau o „respirare”, cum sintetiza – Nichita Stănescu – comunicarea poetică a sinelui. Altfel spus, poezia are o existență a sa, care îi asigură libertatea de a-și alege elementele cele mai convenabile confortului specific, dar o și responsabilizează față de propriile sale procese de identificare. Este un pact inseparbil între discursul liric și excursul emoțional particular. Dacă poetul Mihai Vintilă a reușit să ajungă la acest pact, rămâne la aprecierea celor care îl vor citi și, mai ales, îi vor îndrăgi creația.

Pentru cei care deja au făcut-o, pactul este validat, pentru că poezia lui Mihai Vintilă va folosi, mereu, simplitatea ca pe un cod intimist, deschis intervenției polilocviale și aceasta este, neîndoielnic, un gest de generozitate intelecualistă.

Trimiteți un comentariu

0 Comentarii