Jenică CHIRIAC
Rar ne este dat, poate, deosebit de rar, să întâlnim o familie (aproape) întreagă, în cazul nostru, trei frați mânuitori de condei literar.
Drumul a fost deschis de Vergil Matei, care prin natura profesiunii sale de câteva decenii, redactor la prestigioase publicații brăilene, a fost prin excelență, serv al scrisului. Vergil a simțit pofta de consemna amintiri, trăiri din localitatea natală, Mărtinești, suflet de neam românesc la confluența moldo-valahă. Cu cartea Domniei-Sale, „Acasă, la Mărtinești”, a pornit seria, i-am spune „trilogie” dacă este să socotim ca autor moral, satul natal.
Cu meșteșug literar recunoscut, Vergil ne poartă pe ulițele mărtineștene, ne face cunoștință cu localnici, atât de mulți, încât te întrebi de-o fi rămas un singur sătean nepomenit în carte. Ca să nu li se „piară sămânța” clanului mateieștilor, cu rădăcinile moșilor și strămoșilor înfipte trainic în glia străbună, vine, la rând, fratele Dumitru, care, în „Ulița morii-273” completează atât descripția locurilor de baștină, cât și galeria oamenilor satului. Dacă Vergil - Lică a început cu arbori genealogici, țintind îndeosebi spre neamul mateieștilor, fratele Dumitru - Mitică extinde aria cuprinderii la alte și alte familii.
Ca și cum, cele două scrieri cu tentă de monografie, respectiv „Acasă, la Mărtinești” și „Ulița morii-273” n-ar fi epuizat subiectul, vine, din urmă, iată, și fratele Nicolae - Culai, cu altă formă de exprimare artistică, anume cu lirica poeziei, în volumul „Linișor lunecă luna”. Am căutat în dicționare cuvântul „linișor”, căci, în adevăr nu face parte din limbajul curent, obișnuit și, m-am lămurit! Este diminutivul popular al adjectivului „lin”! Cum ar fi sunat la ureche „Lin lunecă luna”? Cu „linișor” este altceva!
Nicolae Matei și cu acest titlu se dovedește un poet sensibil. Simțirea sa, trăirile sale se circumscriu unui suflet frământat de căutarea frumosului. Pictor peisagist să fi fost, nu știm dacă ar fi găsit culorile și formele cu care să reprezinte natura, plaiurile natale, vietățile din preajmă, anotimpurile, visurile copilăriei, ulița satului, destinul uman, casa părintească, părinții, iubita adolescenței.
În adevăr, opera lui Nicolae Matei gravitează prin toate fibrele simțirii sale artistice în jurul unui pol cu un nume, Mărtinești!
Te întrebi, pe drept cuvânt, ce-o avea acest sat, ce magnetism energetic exercită el, de-l cântă și-l descântă atât în proză Lică și Mitică, dar, iată, și Culai în meșteșugite verbe poetice? Oare satul, ulițele sale, casele, plaiurile învecinate, râul Râmnicul Sărat cu al său Mal Negru se detașează pe un fundal de peisaj românesc? Sau oamenii locului, gospodari răzeși au calități de păstrători ai unor tradiții și obiceiuri împământenite? Nicolae Matei le descoperă frumuseți indicibile! Berzele, liliacul, ciocârlia, fluturele, zarzărul, până și o frunză, „copacii care plâng”, pădurea, plopul, mistreții, mielul, turtureaua, măceșul, toate populează pastelurile acestui autor ce-și poate înscrie opera alături de clasici ai poeziei românești, cu păstrarea proporțiilor corespunzătoare.
Locuri și oameni! Oameni și locuri! În volumul său, Culae acordă o atenție deosebită părinților, mamei, tatălui. În poezii, precum „Dor de păriți”, „La sânu-ți cald”, „Mama”, „Vino, tată!”, „Dulce mamă” regăsim nostalgia copilăriei, respectul și dragostea față de părinți, recunoștința către cei care i-au dat viață, l-au îngrijit și crescut, l-au educat în spiritul cinstei, onoarei, muncii și respectului omeniei.
Citind aceste creații mai mult cu sufletul decât cu mintea, gândul mă duce la lirica basarabeanului Grigore Vieru, din a cărui operă am ales titlul acestei cronici. Frumos, duios, nostalgic sună să nu ne vindem casa părintească, dar dacă nu o mai avem?! Autorul nostru, în „Casa părintească” spune de la început: „Casa mea părintească nu mai este”. Iar în strofa a doua detaliază: „Primul meu rai s-a prefăcut în scrum”. Ferice de mama care i-a părăsit înainte de sinistru. Cu adâncă durere în suflet deplânge autorul că s-au mistuit în flăcări „lucruri dragi și sfinte”. Îl vede aevea pe tatăl său asistând neputincios la nedreptatea destinului: „Tata, plângând, cu inima-mpietrită de durere/ Neputincios privea la foc cum arde totul./ Cu brațele spre cer, slăbit fără putere / Rugă pe Dumnezeu să-ndepărteze focul”.
Bunicii și copiii nu puteau lipsi din preocupările poetice ale lui Nicolae Matei. Cu aceeași dragoste se apleacă și asupra unora și asupra celorlalți. Cităm câteva titluri: „Ai plecat, copilărie”, „Bunica”, „Bunicule, să nu plângi!”, „Bunico!”, „La bunici”, „Copii, întoarceți-vă acasă!”.
Iubirea, cu meandrele sale, când de încântare , de bucurie, când de întristarea despărțirilor este redată cu aceeași sensibilitate răscolitoare. Aceste efuziuni lirice formează un grupaj distinct în volumul „Linișor lunecă luna”, deși aceste frământări sunt departe de o „lunecare lină”. Se identifică sub titluri ca: „Ai plecat”, „Alungă norii”, „Dac-aș putea”, „Înc-o zi”, „Iubita mea”, „La steaua mea”, „Nu lăsa!”, „Regăsire”, „Și iubirea s-a tot dus”.
Doar pentru a încerca o completare de tematică abordată de poet, se cuvine să mai arătăm că, în mică măsură a abordat fabula și poezia socială, iar spre final, Culae face un exercițiu reușit, să recunoaștem, de a construi poezia cu formă fixă. Ne referim la acea creație poetică cultivată în special de lirica medievală franceză și de către parnasieni. E vorba de rondel! Nicolae Matei dedică ciocârliei, morii, nucului, rândunicii și trandafirului câte un astfele de rondel.
Încheiem prezentarea volumului ce conține poezii semnate de Nicolae Matei la Editura „Lucas”, Brăila, 2017, nu înainte de a concluziona că lectura acestor creații ne-a provocat vii satisfacții estetice prin sensibilitate, eufonie și încadrare fără cusur în canoanele prozodiei clasice.
Iată că, în marea de modernisme intelectualizate și încărcate de ermetisme dificil de descifrat se poate scrie și poezie cu descripție limpede ca apa de izvor ce a
curs de secole în frumoasa noastră literatură.
Sincere felicitări autorului și... pană ușoară pe mai departe!
Postări
0 Comentarii