Dumitru ANGHEL
Volumul de aforisme „VENINOS – SERAFIMIZARE”, Editura PIM, IaÅŸi, 2016, 70 de pagini, marchează debutul editorial al scriitorului Zeno Halupa, cu un titlu dublu, reprezentând de fapt cele două capitole, într-o alternativă de antiteză prin diminuarea unei semnificaÅ£ii agresive a primului: VENINOS - ÅŸarpe, otravă, tentaÅ£ia păcatului ancestral, prin semantica celui de-al doilea: SERAFIMIZARE – serafic, îngeresc, pur, nevinovat, candid. Două capitole, aÅŸadar, inaccesibile, intolerabile până la nonaccept ÅŸi refuz total, etic, moral ÅŸi religios; cu identităţi editoriale distincte, fiecare cu PrefaÅ£a sa, semnate de scriitorul Valentin Popa.
Tânărul Zeno Halupa, cu studii de Teologie ortodoxă, ÅŸi-a ales în cartea sa de debut o temă îndrăzneaţă: aforismul – sentinţă, maximă, cugetare; un cuvânt cu o tonalitate polifonică, ca un adagio intelectual, sobru ÅŸi maiestuos, între un creÅŸtinism manifest, marcat de o gândire pozitivă, chiar ÅŸi atunci când judecăţile sale sunt aspre, din zona răzvrătirii, a acuzaÅ£iei directe, condamnabile, ori a oprobriului fără menajamente, ÅŸi o filosofie rezultată din lecturi îndelung digerate ÅŸi o experienţă de viaţă pe măsură.
Aforismele domnului Zeno Halupa sunt... „frânturi” de gânduri în derivă controlată, cu o tehnică stilistică impetuoasă, cu acorduri tematice mereu altele, de la concepte creÅŸtine, în acorduri de orgă din muzica religioasă a „Patimilor după Ioan” sau a „Oratoriului de Crăciun”, de I.S. Bach; la intense trăiri din „spectacolul lumii”, pline de prospeÅ£ime ÅŸi acuitate spirituală, ca niÅŸte pizzicato, pe arcuÅŸul vivace al unor Capricii de Niccolo Paganini.
Aforismul, specie literară a genului epic cult, cu nuanţări de început în cultura populară anonimă, este prezent, de exemplu, în lucrarea „Pilde, povăţuiri ÅŸi cuvinte adevărate” de Iordache Golescu, cu pronunÅ£at caracter laic, sau în culegeri de factură religioasă ale arhimandritului Nifon Criveanu, ÅŸi va fi foarte cultivat în literatura română.
Surprinzător este faptul că aforismul, această „perlă” de înÅ£elepciune ÅŸi filosofie aplicată, se află în preocupările unui tânăr autor, în condiÅ£iile în care mai ales poezia este preferata celor mai mulÅ£i scriitori de toate vârstele. Mai mult, cultura ortodoxă a domnului Zeno Halupa i-a înlesnit accesul în zona temelor religioase, domeniu în care au excelat nume importante din literatura română, ÅŸi iată doar câteva exemple: „Dumnezeu iartă. Natura niciodată” (Carmen Sylva); „Amvon: Tribuna electorală a lui Dumnezeu” (Tudor MuÅŸatescu); „La Dumnezeu poÅ£i ajunge doar prin oameni” (Teodor Dume); „Dumnezeu: Universul redus la esenţă” (Costel Zăgan) etc. etc.
Revenind la volumul „Veninos – Serafimizare”, la prima lectură este un amestec derutant de impresii – efect imediat, liber de orice canon, care ar putea stopa „dreptul la opinie” în materie de concept spiritual, mai întâi de sorginte religioasă, apoi de libertate la limita atee a oricărei ingerinÅ£e spirituale. CreÅŸtinul-filosof ÅŸi filosoful-liber cugetător mai că „nu-ÅŸi scot... săbiile din teacă”, deÅŸi un tip anume de „cavalerism” medieval, între bigotism intransigent ÅŸi erezie contestatară, parcă ar dori un pact de înÅ£elegere ÅŸi pace, ÅŸi duhovnicească, ÅŸi laică.
Cugetările autorului se derulează pe o Istorie a civilizaÅ£iei umane, de la zeităţi păgâne la „eroi” creÅŸtini: „Artemis n-a avut niciodată curajul să-l supere pe Hades cu ceva...” sau „Nu îngădui ca între tine ÅŸi lume să se înfiripe o dragoste precum cea dintre Cain ÅŸi Abel...” (pag. 9). ÃŽn cele mai multe dintre aforismele din capitolul „Veninos” există un sindrom al împotrivirii, pe orice segment ideatic ÅŸi pe fiecare dintre argumente ori motivaÅ£ii: „Åži-a înălÅ£at un turn de fildeÅŸ, dar a uitat ca la temelia lui să pună elefanÅ£ii ÅŸi rinocerii uciÅŸi pentru el” (pag. 10), iar acuzaÅ£ia este totală, fără drept de apel. Chiar ÅŸi în aforismele-replică banală, Zeno Halupa este intolerant, persiflant chiar: „O femeie a devenit pictoriţă doar ca să-ÅŸi poată picta chipul copilului avortat...” (pag. 11).
Cum spuneam mai sus, sursele cugetărilor sale vin din zona unei culturi antice: „Hera s-a îmbolnăvit de Alzheimer ÅŸi a uitat toate adulterele lui Zeus...”, dar trimiterile, voalat pedagogice, se îndreaptă ironic ÅŸi protestatar spre zone de acută actualitate: „Cupidon s-a îndrăgostit peste cap de poeziile de dragoste ale lui Maiakovski...” sau „Artemis, după «Moartea căprioarei», ÅŸi-a pierdut minÅ£ile ÅŸi a fost internată într-un sanatoriu...” (pag. 12).
Zeno Halupa acuză, condamnă, sfidează, anulează nonÅŸalant chiar sursa maximelor sale: „Cuvintele filosofilor nu sunt decât niÅŸte litere legate între ele cu vertebrele putrezite ale raÅ£iunii” (pag. 14). ÃŽÅŸi îngăduie ÅŸi revolte atee, probabil după îndelungi tatonări ÅŸi crispări spirituale: „Ce bine că m-am lepădat de ÅŸtreang – epitrahilul sub care diavolul îmi promitea să-L ierte pe Dumnezeu pentru fiecare om creat”, dar are grija să-ÅŸi asume, ecumenic ÅŸi pios, o alternativă divină de acceptare creÅŸtină a sacrificiului Dumnezeiesc: „M-aÅŸ fi putut vindeca de toată suferinÅ£a doar dacă aÅŸ fi fost o rană în trupul lui Iisus” (pag. 15).
Autor de aforisme în proză, Zeno Halupa are sigur o cultură lirică ÅŸi o preferinţă nedisimulată pentru poezie, forma cea mai elevată, alături de muzică, a Frumosului, categorie a Esteticului, pentru că aminteÅŸte, citează permanent din poeÅ£ii Lumii, de la Homer la Shelley; de la Eminescu la Nicolae LabiÅŸ; de la Nichita Stănescu la Grigore Vieru, o adevărată cronică a unor biografii, pline de prospeÅ£ime, puritate ÅŸi vocaÅ£ie a armoniei: „1400 de grame; atât cântăreÅŸte pentru noi, românii, creierul lui Eminescu, ÅŸi pentru îngeri, inima lui Dumnezeu” (pag. 21); „Nu Nichita a scris Elegiile, ci Dumnezeu a numărat până la unsprezece” (pag. 44); sau „Dintre români, cred că doar Vieru ÅŸi-a ÅŸtiut mama ca pe Tatăl nostru” (pag. 18).
Dar „atacă” viciile ÅŸi toate păcatele oamenilor: „DuÅŸmănia dintre oameni, banalul în faÅ£a căruia până ÅŸi cerul îşi mai trage un nor peste ochi...” (pag. 32) ÅŸi-ÅŸi raportează opÅ£iunile incriminatorii în cel puÅ£in două direcÅ£ii spiritual-culturale, când simte că există o reală contradicÅ£ie între ordinea faptelor ÅŸi morală, iar scriitorul îşi reprimă drastic orice implicare, dincolo de doar o vagă reconstituire a cauzalităţilor: „La mâini, strâns cu lanÅ£urile apostolului Petru. La picioare, strâns cu lanÅ£urile lui Dostoievski. Dar chiar ÅŸi aÅŸa, eu tot n-am să-mi convertesc gâtul la ÅŸtreang” (pag. 36).
Aforismele lui Zeno Halupa sunt ÅŸi sentinÅ£e cu valoare de concluzii, deÅŸi par virusate de ambiguităţi provocatoare: „Dragostea la prima vedere dintre om ÅŸi ură face balerine din cuÅ£ite” (pag. 39); „EÅŸti laureat al Premiului Cioran, pentru debitul de neant din tine” ÅŸi, ca să fie ÅŸi mai convingător, adaugă o doză copioasă de ironie ÅŸi sarcasm: „ÃŽn preajma voastră, până ÅŸi ÅŸtreangului i se mai pune un nod în gât” (pag. 40).
Filosoful Zeno Halupa are ÅŸi explicaÅ£ii prin care încearcă să dezlege toate misterele naÅŸterii ÅŸi ale căderii în păcat a Omului: „Piatra de la mormântul lui Iisus este osânda sisifică a diavolului” ÅŸi-ÅŸi justifică aserÅ£iunea existenÅ£ială printr-un argument emoÅ£ional-declamativ, sub protecÅ£ia unei „umbrele” conceptuale: „M-am adaptat perfect veninului uman; mă simt ca un Diogene trimis în tartar pentru a le Å£ine danaidelor predici filosofice despre butoaie” (pag. 41).
Sunt în această carte ÅŸi cugetări-aforisme din zona laică a păcatelor omeneÅŸti de toate zilele: „Există atâţia pseudopoeÅ£i în România, încât ai putea umple cu ei hrubele Brăilei” (pag. 47) sau „Zâmbetul tău este numai o sârmă ghimpată, în care s-au agăţat două buze trandafirii” (pag. 48).
Capitolul I, „Veninos”, se încheie, după tot veninul adunat în tot atâtea sentinÅ£e moralizatoare, cu afirmaÅ£ia ritoasă a autorului, pe care l-am bănuit că următoarea sa carte va fi de literatură lirică: „Cât timp voi trăi, voi învârti la veÅŸnicia poeziilor lui LabiÅŸ” (pag. 51).
Capitolul II, „Serafimizare”, însoÅ£it de două ilustraÅ£ii semnate de Cristina Georgeta Halupa, între laic ÅŸi iconografie, este de mică întindere, cu doar câteva aforisme, uÅŸor îmblânzite, fără acute provocatoare ÅŸi, mai ales, în diminuare pe fluxul unei avalanÅŸe de surse culturale. Incizia belicoasă, veninoasă (!?), din primul capitol, pare uÅŸor anesteziată de atitudini conciliante..., indusă semantic din dualitatea înger – blândeÅ£e, concept filosofic ÅŸi de... „pace sufletească”: „Ochii tăi îmi sunt branhii în potopul de iubire pe care mi-l porÅ£i” (pag. 59).
Aforismele... serafice ale domnului Zeno Halupa sunt zămislite dintr-o perspectivă multiplă, ponderate de un „passo doble” armonic, între clasic ÅŸi romantic, chiar în contracurent ideatic: „Violonistă aÅŸezată la încheieturile întunericului, te văd decantându-ne ca un recviem din arcuÅŸul cu fire de sârmă ghimpată”, apoi în atonal, ca să irumpă violent, aspru: „...mai tristă decât o aureolă deÅŸertificată...” (pag. 61).
GăseÅŸte rapid supapa de normalitate: „Carul de foc al dragostei îşi învârte roÅ£ile în ochii tăi...” (pag. 62) ÅŸi mai toate aforismele serafice capătă o determinare sentimental-erotică: „Ziua ta de naÅŸtere coincide cu ziua porÅ£ilor deschise ale raiului” (pag. 63). Sunt adevărate declaraÅ£ii de dragoste: „...atât de frumoasă, încât îl puteai convinge chiar ÅŸi pe Narcis să muriÅ£i de-a dreapta ÅŸi de-a stânga lui Iisus”, iar argumentul cel mai convingător este de-o sinceritate spontană ÅŸi învăluitoare: „Cu tine alături, sunt nemuritorul de filosofie” (pag. 65), cu un lirism graÅ£ios ÅŸi uÅŸor frivol.
„VENINOS-SERAFIMIZARE”, o carte de debut, îndrăzneaţă ÅŸi sinceră, protejată de o remarcabilă aserÅ£iune ecleziastică ÅŸi de un ritual cultural laic valoros, în care prozatorul-poet ÅŸi-a asumat, inteligent ÅŸi elegant, propriile opÅ£iuni spirituale.
0 Comentarii