Dacă, întâmplător, frunzărind cartea lui Alexandru Halupa, citeşti prima oară poemul „Sărbătoarea liniştii”, ai putea rămâne surprins: oarecum, cartea este pentru mulţi dintre cei care nu sărbătoresc liniştea! Transcrierea sa lirică este mai mult decât autentică, înaintaşii asumaţi, cu tot cu spleen, Mare Anonim, Zahei Orbul, iubiri pe tunuri – chiar dacă numai cu propria disperare - şi alte slăbiciuni şi tării metafizice, sunt asimilaţi bine, avântul său declarativ fiind însoţit de un talent indiscutabil, care îşi poate găsi noi şi noi forme de manifestare.
Dar iată poemul, aproape în întregime (este vorba de cel amintit mai sus!): „Noi suntem cei fericiţi/ că nu am strivit/ niciodată cuvântul,/ că ochii noştri nu se amestecă/ niciodată cu întunericul,/ că ne-am adunat şi scăzut/ de mii şi mii de ori/ şi rezultatul este tot/ o pereche imaculată/ de îndrăgostiţi.// (…) blând putem despica/ pieptul păsării/ şi să-i bem cântecul,/ că prin marii munţi/ întâmplători/ trupurile noastre se recunosc/ după forma crucii/ pe care am luat-o.// Noi suntem cei fericiţi,/ că adormim pe o câmpie/ în care s-a oglindit/ un copil./ Şi că ne este/ Dor/ Irevocabil/ Ireversibil!” (p.70).
Dacă este să privim dihotomic şi simplificând la maxim, Dorul (metafizic, implicit şi de Iubirea aceea, mare de tot; un poem chiar se numeşte „Dor”, p.68) şi Lumea (cât se poate de… fizică, cu toate nebuniile ei, absurde, groteşti, urâte pur şi simplu, cu tot cu cimitirele sale cu bale la guri) sunt principalele coordonate ale unei cărţi într-adevăr remarcabile prin trăire, prin provocare…
Pe de o parte, ca să ne folosim de armele autorului, tot face cinste armatei române, cartea este o târnosire de haos şi ruine, o radiografiere a faptului că „nu sunt speranţe/ nici măcar pe datorie” şi, pe de altă parte, o venire cu colindul special al „nesfârşitei tragedii de-a mai fi frumos!”
Cu un decent teribilism, jonglând măiastru cu estetica urâtului, da, dacă vă gândiţi la un fel de flori de mucegai, vă gândiţi bine, făcând cu ochiul bărbăteşte către Omar Khayyam („Vinul mi se supune halucinant/ Sfinţii mă curtează solemn./ Numai ea îmi dă foc iubirii/ ca unui lemn”), deşi avem de-a face cu o „ea” problematică ( „numai ea creştea peste aripi/ ca o iluzie, ca un contur/ Numai ea mă visa pe mine/ tot singur…”, p.76), Alexandru Halupa se alătură (încă) tânărului val de poeţi brăileni (unii încercându-şi condeiul şi în alte genuri, unii fiind mai mult sau mai puţin adoptaţi de către noul lor oraş) care începe să dea o nouă dimensiune lirică oraşului lui Panait Istrati, dintre care amintesc pe Dan Bistricean, Diana Corcan, Adrian Buzdugan (cunoscut mai mult ca prozator, dar şi un savuros şi profund poet), Alina Marieta Ion (anul acesta cu un debut mai mult decât convingător, cu „Cu faţa la stradă”), Virgil Andronescu, Valeriu Mititelu, Alexandru Costin Tudor, Mihai Vintilă, Valentina Balaban, Dragoş Ionescu, (despre cei mai mulţi subsemnatul scriind, evident, după ce i-a lecturat), fiecare având raniţa şi unii chiar şi bastonul de mareşal al liricii, istoria literară având misiunea de a consacra sau nu…
Pe frontul de nicăieri şi de pretutindeni al poeziei era necesar şi un „soldat” la propriu, mai ales în aceste zile „în care naivitatea oficială a Occidentului primeşte o grea lovitură, cât se poate de prozaică”. Un oştean (şi al limbajului) care ştie să se raporteze la clasici ( poetul şi prozatorul Constantin Gherghinoiu scrie în prefaţa intitulată „Un decadent mare”: „Deosebită este acuitatea trăirii, rostirea seacă şi nemiloasă a unor adevăruri care par a fi uitate în lumea reală.
Sunt acele adevăruri dintotdeauna ale sufletului omenesc, dispreţuite şi batjocorite azi: dragostea, moartea, Eminescu, limba română, Dunărea, sentimentul neadaptării poetului la noua lume, sentimentul de lehamite existenţială, de renunţare la tot, inclusiv la viaţă”, p.10), la „românism”, dar şi la „universal” (nuanţând, fără a generaliza în exces, nu degeaba poemul-dialog cu Eminescu, umbra sa la Brăila, dacă vreţi, se intitulează „Universal”, p.19)!
Se autocaracterizează poetul: „Sunt soldatul unei ţări învecinate cu raiul/ Sunt soldatul precoce de neînvins./ Port primăvara pe bocanci/ După ce i-a nins.// Tristă, tristeţea mă refuză/ Şi iar mă rănesc cioburi de mit./ (…) Am luptat la facerea lumii/ De pe front, nu de după perdele./ Sunt soldatul unui frate înecat/ Sunt soldatul unei singure – stele -// Pe mine mă doare pe mine mă singur/ Şi toate mamele cândva m-au născut./ Sunt soldatul dezertând din icoane/ Sunt soldatul necunoscut.”
Într-adevăr, construindu-şi Mitul, omul poet-soldat, nu din „Războiul stelelor” ci din „Războiul stelei unice”, se poate răni, dar atât timp cât există o „Acasă” ( titlul poemului de la pagina 20, probabil printre primele scrise), o Dunăre sacralizată în care rănile (nu neapărat cele literare, scuzat să fie reflexul criticizant-filosofic!, dar metafora „rănii” chiar apare, aproape obsedant, chiar dacă putem vorbi şi de ludic (ştiind şi de la Nora Iuga că ludicul potenţează tragicul!), într-un poem intitulat „Contempo-rană”!) se pot vindeca, poate nu va exista o criză existenţială care să ducă la o schimbare de paradigmă literară, ca să folosesc şi un clişeu!
Desigur, receptarea lui Alexandru Halupa nu va fi comodă, poemele de dragoste, precum „Maluri îndrăgostite”, „Cântec”, „Juvenilă” ş.a. intrând într-un anume firesc neprovocator, dar „Rănirea” (sic!, că tot aminteam de răni şi răni) sugerează şi impune un cititor mai puţin leneş, cu o cultură peste medie: „Acel timp de putredă nepăsare./ Acei lunatici uitaţi prin Scripturi./ De fapt, acea rană crescând melancolic/ Pe trenuri, pe fluturi, pe guri.// pe iluzii, pe ninsori, pe metereze./ pe beţivi, pe inimi, pe broaşte./ pe teze şi pe antiteze/ Şi pe mielul de Paște./ Pe faguri, pe scrum, pe idei./ Pe mângâieri, pe ţărmuri, pe colivii./ Pe speranţele morţilor şi pe/ parcuri pline cu copii.// Acea rană crescând melancolic/ Pe uraniu, pe absconsul pustiu./ Pe 1054 şi pe mine care nu mai pot/ De-atâtea răni să scriu!”
Mai mult decât interesante aluziile… religioase, mai mult decât subtile, precum în poemul „Cel mai rău dintre pământeni”, care are ca temă şi… Răul, dar mai ales „neatenţia” Divinităţii, truditoarea la porunci! Şaga ecumenică îl poate face să scrie şi „Mă-ndrept spre Meca şi sunt Meca!” Uneori are loc şi câte o gâlceavă, apropo de răul din lume, de moarte, precum în „Psalm uitat”, unde dorinţa de filozofie bate uşor poezia, deşi începutul finalului, de unde cităm mai mult, este teribil: „De fapt, cine îngăduie moartea?// (…) Eu unul n-am de gând să-mi cobor/ Întreaga veşnicie-ntr-o groapă.// În fine. Trebuie să tac ca să m-auziţi/ Cum îmi scriu şi-mi înghit cartea./ În care mă-ntrebam prea firesc/ Cine îngăduie moartea?”
Este o revoltă aici existenţialistă, poate elegiacă, în reflectorul căreia sunt prinşi şi falşii amanţi şi cei reali (p.37), vizitele în iad la prieteni (ceea ce ni-l face şi ca un descendent al lui Oscar Wilde, care glumea că în Rai n-are nici un prieten), un non-conformist, poate, complex oedipian (vezi „Surogat de infinit”, p.61, în care aflăm cum şi unde obsedantul soldat s-a risipit, printre care şi „într-un dumnezeu orb din naştere./ Într-o scrisoare/ pentru care/ Nu s-a născut destinatar”, într-o nevroză „fără hotar”… Într-o carte, într-urnă sau într-un plic, precum într-un „Deznodământ” (p.63)
Da, poate „Flori de scrum” ( sau de cenuşă din „carbonizatele Câmpii Elizee”, p.59) sau „Uraniu” (ca să ne gândim la un „Cobalt”, volum care a făcut ceva vâlvă, tot al valului de încă tineri poeţi!) ar fi alte variante de titlul care ar fi fost potrivite! Deoarece, într-adevăr, Alexandru Halupa propune o poezie radioactivă, ale cărei radiaţii pot fi uneori cu adevărat memorabile! Sau de mirare, dar nu te pot lăsa indiferent: „Basm cu plete de monadă/ Cometă cu fruntea străvezie./ Apocalipsă ce stă să cadă/ pe învierea ta târzie!” (p.31)
Bref, poetul Alexandru Halupa, meşter Manole pe Dunăre, iar nu pe Argeş, după ce o scoate pe Ana din zid, se jertfeşte pe sine, dar mai are puterea să strige după ajutor! În ultimă instanţă, din perspectiva condiţiei umane, ce este poezia dacă nu un nuanţat strigăt după ajutor? Nu întotdeauna precum cel al lui Munch, mai mult ţipăt, de fapt, un strigăt închis „prin tomberoanele memoriei”, sintagmă întâlnită într-un text numit „Urbană”, p.67, care are un final demn de strigătele din filmele după textele lui Stephen King: „Ajută-mă să cobor/ de pe crucea poemului./Dă foc tablourilor/ înghite toate icoanele/ şi nu îndrăzni să fii tristă./ pregăteşte-ţi casa/ să devină muzeu./ În noaptea asta/ oarecum dadaistă/ îţi văruiesc pereţii/ cu sângele meu.”
Poate de mult nu s-a mai încercat o quasi-disperată apropiere între inefabil şi instabilitate, în care Luciditatea plângea pentru poet şi lumea sa precum personajul liric din „Plânsul din urmă”, p.75: „A plâns până i-a devenit lacrima duşman./ A plâns sălbatic de rar/ Şi în cele din urmă a aflat/ Că mortul/ nici nu era al ei/ măcar.”
Postări
0 Comentarii