Ticker

6/recent/ticker-posts

SONETE SUB ACOPERIRE de Vasile MANDRIC (recenzie)


Dumitru ANGHEL

Volumul de versuri „Sonete sub acoperire”, Editura Istros a Muzeului Brăilei „Carol I”, 64 de pagini, semnat de poetul Vasile Mandric, cuprinde 56 de sonete, poezie de formă fixă, două catrene, ÅŸi două terÅ£ine, în metru clasic, cu rimă îmbrăţiÅŸată, cea mai elaborată (1-4; 2-3), ÅŸi rimă încruciÅŸată (1-3; 2-4), pe un parcurs temporar-calendaristic, riguros datate, scrise între 14 ianuarie È™i 22 decembrie 2015.

Este cea de-a patra carte a poetului brăilean, cu un titlu insinuant ÅŸi agresiv doar din perspectiva specificului liricii sale: „literatura de sertar”, conceptul estetic, pe care i l-am regăsit în primele cărÅ£i publicate în ultimii ani, cu toate ingredientele de creaÅ£ie motivante ale acestei formule literare. Cum noul volum de sonete nu s-a mai aflat sub incidenÅ£a ideologică a „literaturii de sertar”, de data aceasta poetul Vasile Mandric n-a mai fost împiedicat să-ÅŸi exprime ideile ÅŸi sentimentele ÅŸi nici să mai dea socoteală cuiva din perimetrul abuziv al cenzurii draconice din perioada comunistă, dar s-a simÅ£it constrâns (?!) de alte impedimente ÅŸi restricÅ£ii; cele mai multe neutre, venite totuÅŸi de la sine ÅŸi fără vreo interdicÅ£ie.

Un tip de democraÅ£ie românească cu totul originală ÅŸi o libertate totală de creaÅ£ie nu i-au mai cenzurat poetului Vasile Mandric nici gândurile ÅŸi nici sentimentele ÅŸi i-au permis să-ÅŸi plieze registrul liric pe motive ÅŸi teme, care nu mai aveau nevoie de... „aprobări”, oprindu-se pentru început la marea Muzică: „Trei picături de zi într-o ureche-mi toarnă BACH / Din Fugă-n Fugă, grijuliu cu mine, / .. / Acum, târziu, când părul îl am nins, / AÅŸ mai dori să-mi împlinesc o rugă, / Să intru într-o orchestră dinadins / ... / Căci zilnic BACH mereu mă ia la FUGÄ‚ / Åži mă trimite ca să scriu SONETE!” („Trei picături”, pag. 9).

Fără nicio legătură cu data din calendar, când a scris un sonet sau altul, poetul are.. Crezul său estetic ÅŸi-ÅŸi asumă nonÅŸalant, deÅŸi marcat de o melancolie învăluitoare ÅŸi sacră, orice opÅ£iune posibilă în planul unei filosofii personale: „Cu gându-mi dospit în visări călăuză, / Am ars în cuptorul oglinzilor pale / ... / ÃŽn alfabet am fost un semn al mirării / Nimeni nu ÅŸtie ce-am vrut ca să zic / Trece-mă, Doamne, pe lista uitării!” („Viaţă”, pag. 10).
Fără nicio încercare de structură tematică, sonetele din acest volum relevă, într-o brambureală sentimentală de-o sinceritate înduioşătoare, o viaţă ÅŸi un destin parcă permanent în derivă, din care n-au rămas decât frânturi de idealuri, elanuri donchiÅŸoteÅŸti ÅŸi doar... „sferturi” nedrepte de împliniri, din zonele cenuÅŸii ale realului: „Mă cheamă oglinda-n baie s-o privesc, / Căci cineva ar vrea să mă vadă. / Doar ochii-nmărmuriÅ£i mi-i amintesc / Că-s eu de altădată drept dovadă / ... / Åži-atunci mă-ntorc la coala mea de scris, / Că-i prietena ce gândul îmi ascunde, / De nu mă părăseÅŸte niciun vis” („Străinul”, pag. 13), din care rămân doar elegante ÅŸi oneste renunţări transformate în vise, reprimându-ÅŸi drastic orice duioÅŸie.

Cu adevărat, linia melodică este una învăluită în tristeÅ£e ÅŸi regrete: „Sunt marinar beÅ£iv ÅŸi-s pus de cart, / Când barca de-acum o ia-n derivă, / Cuvintele în gură au gust de colivă / Åži-mi cântă destinul Recviem de Mozart”, iar poetul recurge curajos la soluÅ£ia pesimistă a renunţării, cu o ironie îmblânzită de compasiune: „Sonetele mele toate-s eboÅŸ, / Versurile gem ÅŸi plâng a pustiu, / Prin poeziile aruncate la coÅŸ” („EboÅŸuri”, pag. 15).

Robit poeziei, Vasile Mandric îşi construieÅŸte ÅŸi un curriculum vitae – poetic, cu un timbru uÅŸor orgolios ÅŸi o vocaÅ£ie a responsabilităţii: „Cândva prindeam ÅŸi vorbele din fugă, / De mă invidiau pesemne unii, / Poeziei totdeauna i-am fost slugă”, cu o vitalitate, deÅŸi ameninÅ£ată biologic, din care parcă ar fi niÅŸte semne de nondialog cu contemporanii: „Azi tocul îmi mai scapă des din mână, / PoeÅ£ii mă confundă cu nebunii, / Iar anul nou începe-n săptămână” („De ce?”, pag. 16).
Ba chiar modifică abrupt registrul sentimental printr-un optimism robust, energic ÅŸi revigorant, din care răzbat ecouri ÅŸi idealuri adolescentine, temperate de o senzualitate stăpânită: „Te chem în nopÅ£i întregi să vii în vise, / Că-mi zboară gândul tot mereu la tine, / Te-aÅŸ pipăi pe chip, să-Å£i fie bine / Åži te-aÅŸ iubi în zile interzise”, ameninÅ£ate de o inevitabilă curgere a timpului biologic, iar poetul, la vârsta senectuÅ£ii, nu are o altă alternativă în afara bunului simÅ£ ÅŸi a unei nonÅŸalante autopersiflări galante: „Cum toată viaÅ£a-aproape mi s-a scurs, / Mă chinuie o întrebare ce mi-am pus: / Èši-am dat iubirea mea la preÅ£ redus?” („Scrisorile”, pag. 17).

De altfel, există în volumul de versuri „Sonete sub acoperire” o patetică tendinţă, prin care umorul ÅŸi ÅŸarja persiflantă se amestecă indisolubil cu tristeÅ£ea, când trecerea timpului astronomic ÅŸi biologic este percepută fără putinÅ£a unei împotriviri, cu fiecare secundă drămuită după un... fus orar statornicit definitiv: „Iată vine Toamna ÅŸi sunt obosit, / SperanÅ£a trece mai rar pe la mine, .. / Din amintirile ce vin viituri, / Copilăria cu ciudă mă ceartă, / Căci toată viaÅ£a-i pierdută-n scripturi”, iar starea sufletească a poetului se zbate între disconfort impus până la pierderea identităţii ÅŸi nonaccept de învins: „O, cât aÅŸ vrea să dau timpul înapoi, / Dar pentru aceasta, nici nu fac sluj, / Că iarăşi cântă seara bufniÅ£a joi”  („Anotimp”, pag. 31).

Echilibrul vine dintr-o decentă „Ars poetica”, pe partitura unui sonet, „Testament”, ca o confesiune dezbărată de orice încununare doctă dar sigur un punct de vedere estetic expus cu savantă simplitate: „Poezia pentru mine-a fost stăpână / Chiar de copil eu slugă-am fost ÅŸi rob, / ÃŽn mine a pătruns un microb / Åži toată viaÅ£a-acolo o să rămână” (Op. cit., pag. 32). Åži acceptă, în ciuda neÅŸanselor ÅŸi a potrivniciilor de tot felul că: „Sunt cel mai norocos poet din lume, / Că versul meu e plin de nestemate, / Atârnă-n el rubini, onicÅŸi, agate, / Ce azi mi-ar face cântul de renume”, deÅŸi un gând neliniÅŸtit de neizbândă ÅŸi neÅŸansă îi bântuie sufletul: „Dar soarta mea mereu a fost dălângă, / Mi-aduce noaptea-n somn poezii, sonete, / Mă scol, le scriu pe cărÅ£i ÅŸi pe caiete, / Pân-le termin, norocu-o ia pe lângă...” („Norocosul”, pag. 36).
Imprevizibil, poetul îşi nuanÅ£ează, într-o alternanţă de joc ludic, o poezie erotică, idilică ÅŸi de-o puritate celestă, din perspectiva nostalgică ÅŸi ritualică a unui Madrigal de secol XVII: „Mi te-a trădat că eÅŸti cea mai frumoasă, / ÃŽnchipuirea viselor ÅŸi dorul / Dar ai plecat lăsând pribeag amorul, / Ce nici acum în pace nu mă lasă”, dar domnul Vasile Mandric, aflat la vârsta senectuÅ£ii, pare stăpânit de recesiuni galante, protejate de amintirile unei senzualităţi lucide cu o detaÅŸare emoÅ£ională: „Iar când va fi să vină amintirea, / Ce-n lanÅ£ul ei prizonieri ne Å£ine, / Vom regreta căci ne-am pierdut iubirea!” („Lili”, pag. 43).

Vasile Mandric se descoperă a fi un poet sensibil ÅŸi marginalizat dintr-o tembelă interdicÅ£ie oficială dar ÅŸi dintr-o severă autocenzură È™i scrie sonete în dulcele stil clasic, fără să fie tentat să se alăture „corului” poeÅ£ilor ÅŸi poeteselor la care versul devine înjurătură, „felinar roÅŸu” ÅŸi „performanţă virilă”.

Metafora ascunsă în titlul „Sonete sub acoperire” parcă nu poate ÅŸi parcă nici n-ar vrea „să... acopere” un mare impas sufletesc, o neîmpăcare cu sine, cu ceea ce s-a întâmplat de-a lungul timpului cu idealurile ÅŸi cu speranÅ£ele poetului nevoit să-ÅŸi protejeze identitatea socială ÅŸi apetenÅ£ele artistice sub „umbrela” „literaturii de sertar”: „Poezia m-a chemat ca să mă certe, / La uÅŸa ei mă opresc smerit ÅŸi sun; / Eu în genunchi o rog ca să mă ierte / ... / Am prins ÅŸi eu un vers, ca moÅŸtenire / Åži-l scriu pe undeva, dar nu vă spun, / Poate-n SONETUL sub ACOPERIRE” („Sonetul sub acoperire”, pag. 21), ca o patetică spovedanie, din care răsar „perle” de lirism ÅŸi de ideal artistic.



Trimiteți un comentariu

0 Comentarii