Nicolae Pogonaru, un poet național











Marin IFRIM 


Chiar dacă nu mă numesc Alex. Ștefănescu, nu e zi în care să nu primesc (măcar) o carte. Am amplasat deasupra patului un fel de raft pentru cărți ”de urgență”, despre care musai va trebui să-mi dau (și eu) cu părerea. Primesc cărți bune, scrise cu duh și nu am timp fizic să le citesc decât în limita care mă reprezintă. Toate la timpul lor, nu uit nimic.

Acum vreau să spun doar câteva cuvinte despre cel mai în vogă poet buzoian, Nicolae Pogonaru, un caracter liric și social greu de găsit în aceste vremi de bal mascat. Nicolae Pogonaru, prin recentul său volum, excepțional intitulat ”Gravuri de ocazie” (cu o grafică făcută de Valeriu Șușnea, un pictor genial) își continuă ”cariera” literară altfel decât ”restul lumii”. Când citești poeziile sale îți vine să le reciți, ele fiind, în acest mileniu mai neam cu Ion Minulescu decât tot viitorul unor liricari cu vârstă antiliterară. Nu sunt versuri de circumstanță.

Pogonaru e poet  ”de la natură,” genetic vreau să zic: ”o doamnă se uită în oglindă/ și își contabilizează ridurile/ o domnișoară pauperă/merge periodic la moll/probează haine de lux/ pe care nu le cumpără niciodată/”. Am redat cel mai scurt text din cartea lui Pogonaru, cartea în sine e năucitor de citit în timp real. Nicolae Pogonaru are simțul și simțirea de top lingvistic, pentru mine, luând în calcul și fapul că i-am citit pe Gheorghe Ene și pe Gheorghe Iova, aceste veste antiglonț reprezentând un fel de institițuie de drept cultural, la începutul vieții mele literare. Am avut noroc de mari prieteni și, culmea, nu m-am delăsat de niciunul dintre ei: Călin Ghețu, Nicolae Pogonaru, Dan Dinu, Bebe Țânțăreanu, etc. Ei sunt sufletul meu literar, alături de femeia literelor mele, Irina, cea care face bine inclusiv cuvintelor mele. Dumnezeu cu mila.

Iubesc tot ce știu, cu mici excepții de rigoare morală. Îmi pup femeia mea în fiecare zi ca și cum aș săruta și strănuta o păpădie. Când bate vântul, îmi pun mâna în dreptul gurii, ca într-un poem de Ioanid Romanescu, să nu mi se stingă lumânarea. Ca să iubești îți trebuie o Irină, altfel totul devine poezie, livresc de mucava. Ca să ai o Irină, îți trebuie secole de smirnă. Iubesc această lume în felul meu și nu am nimic cu ștefănelul critic și nici ceea ce e în el, în lumea asta foarte clară mă simt ca un pilot astral, nu am cuvinte să explic de ce pot ca să egzist.

Ca atare, Nicolae Pogonaru, un mare poet, face parte din arhitectura mea sentimental-culturală. E altceva decât notorietățile sigilate ale burgului, e un poet național.

Share:

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Promo

Postări populare

Promo