VĂZUL M-A SOMAT de Marin CIORANU (recenzie)










Dumitru ANGHEL 


Volumul de versuri „Văzul m-a somat”, Editura Proilavia, Brăila, 2017, 132 de pagini, se alătură altor paisprezece cărţi de lirică, două de proză scurtă şi trei romane, care întregesc palmaresul editorial al scriitorului Marin Cioranu, în peste 20 de ani de implicare intelectuală de creator de literatură, într-o cadenţă somptuoasă şi o romantică delectare, cu infinite nuanţe de sentimentalism melodios, în poezie, ori cu o gamă de plasticităţi lexicale, în afara clişeelor licenţioase, pe un registru epic din care lipsesc zonele cenuşii ale realului sau vocaţia violenţei, cu accent compensator pe farmecul narativ al unui spaţiu al verosimilului, dincolo de convulsiile Istoriei, în proza sa.

„Văzul m-a somat” este o carte pe o tematică lirică de impact emoţional cu valoarea unei metafore de avertizare în plan sentimental, la limita de avarie a senectuţii. Versuri de o violentă alunecare spre cauzalităţi din care nu lipsesc spaime şi incertitudini fără orizont; o poezie poziţionată între candoare elegantă, uşor stăpânită şi direcţionată spre alternative altruist-educaţionale, din care a rezultat o lirică de impas sufletesc aflat la limita de sus a candorii şi al unui parcurs sentimental, din care nu lipsesc revolta, singurătatea, ambiguităţi sufleteşti fără motiv, ca şi o încrâncenată dorinţă de a se împotrivi realităţilor de tot felul.

Marin Cioranu este un poet al alternativelor, între neastâmpăr emoţional şi rezerve de echilibru împăciuitor, venit din educaţie şi comportament seniorial, deşi nu lipsesc puseele contradictorii şi pigmentările producătoare de bizarerii, din care au răsărit „perle” de lirică autentică: „După ce am trecut / pe sub pământ, / urcând şi coborând, / în partea cealaltă / am luat foc din ochii lumii / ... / În durerea asta / mă puteţi vedea / Cine sunt?” („Ca un şarpe roşu”, p. 5).

Deoarece toată tevatura lirică a... impasului sufletesc în care se află poetul Marin Cioranu nu beneficiază de o structurare tematic-editorială, îmi asum sarcina de a semnala toată degringolada sa sufletească pe portativul unei „dezordini... ordonată!?”, din care izbânda să vină şi de la cititori.

Poetul scrie, se confesează, se revoltă, suferă, se bucură, trăieşte momente într-o contextualitate a mărturiilor, pe o terapie sufletească din care abia dacă poate apela la... tratamente de echilibru, fără certe repere ale drumului către sine, într-o devălmăşie moltto vivace, pe partitura romantică a unui Preludiu de Fr. Chopin: „M-am născut orb, / să pot povesti / infinitul întunericului / Când merg prin el, / mă simt prin lumea mea” („Obosită”, p. 6); şi în parametrii unei întrebări fără răspuns, dramatică şi dilematică: „Am început / să nu mai văd / prin lume. / Doamne, de ce mai trăiesc pe pământ?” („Dacă”, p. 8).
Echilibrul, rezultat din înţelepciune şi conştiinţa de creator, irumpe orgolios: „După ce mi-am croşetat / câteva cărţi / de care m-am speriat / ca un nebun...” („O vietate”, p. 12); ca o declaraţie de dragoste pentru condiţia de poet: „Nimic n-a mai rămas / din mine, / poezia m-a mâncat / m-a şters dintr-o lume înaltă / în care n-am putut să trăiesc..” („S-a dus”, p. 13), pe sonorităţile unei sarabande năvalnice, de nestăpânit.

Poezia rămâne singura motivaţie pentru scriitorul Marin Cioranu: „Acum, când scriu, / simt că ard, / şi mă duc departe de mine / până n-o să mă mai vezi / plutind pe apele lumii” („Ardere nevăzută”, p. 22), pentru că Muza aceasta celestă îi anulează ezitările şi-i susţine tot neastâmpărul creator: „În fiecare dimineaţă / mor cu răsăritul în braţe” („Ce arde”, p. 25).

Şi, ca să fie convingător, poetul are Crezul său liric, Jurământul de credinţă pentru Erato, muza sa ocrotitoare: „Scriu, / până mă voi stinge / în albul ăsta, / ca delfinul în mare. / ... / Scriu / până umerii / îmi vor ţipa” („Înainte”, p. 29); cu valoarea unui Testament literar, după modelul ilustrului său înaintaş („Urmaşilor mei, Văcăreşti, / Las vouă moştenire / Creşterea Limbii Româneşti...”), ca un adagio, sobru şi maiestuos, convins fiind că: „O carte / înainte de a ocupa / locul în front, / trebuie să dea probe de viaţă...” („O naştere”, p. 30), ca o motivaţie şi o menire, în gamă majoră,  pentru toată gestica sa lirică: „Eu am cântat, / până a curs de pe mine / ultima picătură / ca dintr-o lumânare” („Într-o rană”, p. 37).

Domnul Marin Cioranu îşi afirmă cu tărie vocaţia lirică iar condiţia de creator de poezie îi dă dreptul să aspire spre o recunoaştere meritată: „Când scriu, / mă topesc / fără să mă vadă nimeni, / şi ca un hoţ / deschid ochiul în carte” („În carte”, p. 45); mai ales că opţiunea, credinţa sa artistică îl îndreptăţeşte să afirme tranşant: „Ar fi o mare ruşine / să umbli cu cârpeli în poezie” („Pe copaci”, p. 48), deoarece a parcurs un drum lung, anevoios şi cinstit până a ajuns la limita de sus a vocaţiei poetice: „Am plâns / la căpătâiul ei, / până a zâmbit poezia” („Zâmbetul”, p. 57).

Cu argumentele unei sincerităţi mesianice: „Încă de mult / ştiam că sunt / cu un ochi deschis / într-un lan de aur” („Pe mine”, p. 61), poetul îndrăzneşte să pretindă o minimă răsplată: „Până mi-am / găsit locul / să mă auziţi cântând” („O particulă de sânge”, p. 62).

Există şi o secvenţă erotică în lirica poetului Marin Cioranu pe aceiaşi parametri dubitativi, între opţiune sentimentală de intimitate melancolică, elegant rezervată: „Ce faci, iubito? / Iubirea mi s-a frânt / în drum către tine” („Doua sirene”, p. 80), şi reacţia molcomă a neîmplinirii, ca o decizie a unui destin programat: „Am plâns / la pieptul tău, / până moartea / m-a auzit / de dincolo de noi” („La fereastră”, p. 81).

Iubirea, simbolul sublim al fiinţării tuturor aspiraţiilor existenţiale, parcă n-ar avea destulă forţă să devină un deziderat major în cartea „Văzul m-a somat”, pentru că poetul Marin Cioranu, deşi nu are „aptitudini” de învins, plusează patetic, uneori, pe note discordante, gata să se transforme în impas sufletesc, în acordurile preclasice din „Marea misă în Si minor”, de I.S Bach: „De la o vreme / simt că mor prea repede - / mai bine zis / de când plantez tablouri / prin marile pieţe ale marilor oraşe” („În pieţe”, p. 96), în contrapunct sufletesc cu temperamentul său programat genetic pe segmentul unui optimism vivace.

Până la urmă, poetul Marin Cioranu are justificările etice şi morale ale drumului său în viaţă, ale crezului său poetic şi ale sufletului său, mereu răvăşit, marcat de un curriculum vitae pe măsură, iar volumul „Văzul m-a somat”, cu numărul rotund (20) din creaţia scriitorului, este marcat de un lirism tulburător, în limitele echilibrate şi până la urmă optimiste ale senectuţii, cu direcţionări spre orice posibilă opţiune sentimentală, bine temperată şi controlată de cultură şi educaţie la cote înalte.


Share:

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Promo

Postări populare

Promo