DOR PESTE DOR. ÎNTOARCEREA LA SÂNUL MAMEI-ȚARĂ . CARMEN TANIA GRIGORE, Cu nostalgii la vedere

Cezarina ADAMESCU 


          
Dacă în volumele anterioare, autoarea n-a pregetat în a-și dezvălui, eul poetic într-o neliniștitoare armonie de sine, specifică marilor romantici și visători, cu acest volum, ea s-a decis să-și aștearnă nostalgiile ”la față de cortină”, cu acea nonșalanță a celor siguri pe harul cu care i-a înzestrat Dumnezeu. Poeta a dobândit măiestria de a-și folosi forța de sugestie în beneficiul poeziei, căreia i s-a dedicat cu toată ființa. Poezia pe care a purtat-o în lume, ca pe un talisman de preț, cea care i-a fost prietenă credincioasă și care a condus-o, înapoi, pe cărările de acasă, aducând-o nevătămată în locurile de unde a purces și așezând-o cuminte, pe locul destinat, cu mai bine de jumătate de veac în urmă: ”dar eu am plecat / de acasă / cu fericirea în eprubete / urmau să se întâmple / rând pe rând / experimente în / laboratorul pragmatic / dar nu s-au întâmplat / suflul fierbinte al patriei / m-a ajuns din urmă / suflul fierbinte al patriei / m-a incendiat / de aceea sângele meu / arde mocnit / ca o pădure decapitată / de aceea sudoarea inimii / s-a evaporat / estetic spre Voroneț” (cu nostalgii la vedere). Și-a purtat patria cu sine, la fel cum și-a purtat pumnul de țărână din ograda părintească și l-a așezat într-un relicvariu, sub icoană.
          
Nu e primul poet care afirmă că dorul de patrie (oricât de desuet ar suna) l-a strigat pe nume și l-a întors din peregrinările sale, pe meleagul natal, la prima bătaie de gong, dând o altă formă așteptării. Dar mai ales, speranței. Când ești departe, nu ai încotro și te agăți de speranța că într-o zi, te vei întoarce de unde ai plecat, cu câtva timp în urmă. Așteptarea aceasta capătă sens și dă forță de coeziune gândurilor, ca să-și poată împlini visul, devenit imperios, de întoarcere. Și oricât ar fi lumea de frumoasă, nimic nu mai e de ajuns, până nu te vezi din nou, acasă. Aceste lucruri sunt știute mai ales de către cei care au avut curajul să plece la un moment dat, sub o motivație sau alta. Unde poate fi mai cald, decât la sânul mamei care te-a născut, te-a alăptat, te-a crescut frumos, ți-a împletit, ochi cu ochi, aripile pentru zbor și te-a adăpostit sub veșmântul curat al rugăciunilor sale? Pentru Carmen Tania Grigore, patria este egală cu poezia, la fel de sfinte, la fel de necesare. Patria, limba română și neamul, trei repere fundamentale, la care se adaugă poezia. Pe ele le-a îmbrățișat, le-a ocrotit, a trăit în lumina lor, cinstindu-le, în aceeași măsură. Față de patrie poeta are un sentiment matern și filial în aceeași măsură. E o întrepătrundere, o simbioză necesară, fără de care n-ar putea supraviețui. Însuși cuvântul patrie îi produce alean și mângâiere, și nu poate decât să-i fie recunoscătoare limbii materne, atât de nuanțată, în care se poate exprima și își pune ”nostalgiile la vedere”. Și dacă cei rămași acasă aspiră și chiar împrumută zeci de cuvinte străine, cei plecați temporar, folosesc cea mai curată și românească limbă, învățându-și copiii, limba română. Despre starea de acasă, Carmen Tania Grigore a scris cel mai frumos poem, cu un motto din Florin Călinescu: ”întorsul acasă nu ni-l poate lua nimeni”:aceleași râuri de ie / merg la inima / celor care / așază / dor peste dor / acasă peste acasă / destine împerecheate / cu lanțuri de scripete / în care / rana atârnă / pâine în devenire / în balans / cu țara deposedată // sfârcuri descuamate / are străinătatea, / laptele ei / îi adoarme pe mulți / cu zâmbet trist / la vedere /cum la vedere / este și glezna / lui Dumnezeu / pansată cu / un ștergar tricolor”.
          
Semn că paradisul nu a fost pierdut pentru totdeauna, el poate fi redobândit cu puterea credinței și a iubirii. Spiritul poate hălădui pretutindeni, dar trupul trebuie să cuibărească în lăcașul de acasă.
          
După ce și-a fixat reperele spirituale pe temeiul credinței în Adevăr, Frumos și Bine, Carmen Tania Grigore s-a decis să aducă în vers, un semn de statornicie, și-a pus la adăpost amintirile, ivite ca din ceață și le-a așternut, ca temei de rămânere între coperți de carte. Un fel de ”adaos incitant / la ziua de mâine”(strigător la cer). Și de ce nu, un adaos la multrâvnita veșnicie?
          
Pentru reflectarea stărilor și chiar a gândurilor, poeta folosește motivul oglinzii, uneori sporind misterul:”urcăm și coborâm / pe trepte de oglindă”(strigător la cer);”ești sau nu ești / cel întârziat în oglindă?”(niciodată târziu).
          
Aidoma filozofilor și majorității poeților, Carmen Tania Grigore este preocupată de categoria Timp:”timpul se răsfață / în palmele noastre / pe linia vieții”(ceartă și iartă); ”glasul tău se revarsă / în faguri / cristalizând secundele / pregătite să te primească / sub cununa de vâsc”(niciodată târziu). Dar mai ales, poeta este fascinată de rotirea ciclică a zilelor și nopților și a anotimpurilor:”zilele cresc / unele după altele / în solitudine / nopțile se topesc / ca un psalm de suferință”(însingurare bine pusă la punct).
          
Autoarea a încropit și un ”scenariu pentru neuitare” – destul de original:”am demontat distanța / în amintiri picturale / vitraliu peste zâmbetul tău mirific / contemplat de o siluetă / pe care nimeni / nu o mai recunoaște // cine este aceasta / și de unde își cumpără anii? // ca un șoim ea pândește / înserarea / să înhațe / șarpele casei / încolăcit între vârste”.
          
Prin toate aceste poezii, autoarea punându-și intențiile la vedere, laolaltă cu nostalgiile, s-a înfruptat din ”dulcele fruct / al mărturisirii” (scrisoare aproapelui). Cu grație și discernământ, poeta își declină toate neliniștile, fără nici o rezervă:”ale mele sunt / aceste neliniști / aruncate / în colțuri de idei / ele mă strigă pe nume / când alunec / din rugă / în ora pustie, îmi activează memoria / și nu mă lasă să uit / promisa / rotație / a mângâierilor” (neliniști). Autoarea pledează pentru acordarea iertării, care ne transformă sufletele:”...cineva / picură rouă / peste rugăminți / și alungă insomniile / în pustietate / sufletul se limpezește / ca un somn de prunci / inima este o pasăre / întoarsă discret / în cuiburi orfane” (iertarea cea de toate zilele).
          
Carmen Tania Grigore posedă o imaginație în desfășurare, bogată în nuanțe subtile, în felul acesta atingând tainițele adânci ale sufletului omenesc. N-a precupețit nimic în alegerea tematicii, indiferent de modalitatea de expresie, de la cântec de taină și așteptare, până la descântecul magic care te poartă într-o lume aproape ireală: ”cântec de taină / de așteptare / a celui care / nu se lasă văzut / cântec de sărbătoare / tonalități afective / în respirația caldă / înălțată / până aproape de / un apogeu inocent / cântec erotic / fără cuvinte / puls magic / îndestulări delicate / triumf în extaz / ce nume să-i dau / acestui poem / jumătate cântec / jumătate descântec / insinuat între / cea care am fost ieri / și cea care / îmi sunt azi?”(fără nume).
          
Poezia este chiar un ”ritual la cumpăna anilor” oficiat cu acele gesturi hieratice specifice descântecului sau canonului liturgic:”din această noapte / vom împărți / clipele de amnezie / pe măsură ce / înaintăm / în acest somn privilegiat / întru împărăția / liturgică / acolo unde / cineva / extrage tinerețea din răni / și o presară / înaintea altarului / dar să ne fim / canin asumat / fomulă sine qua non / mărturisirii”.
          
Ceea ce e de remarcat la această autoare, e faptul că travaliul poetic nu e întotdeauna ușor, trebuie să lupți cu toate forțele și cu toată inima pentru a ajunge la desăvârșire, chiar dacă uneori, pare că ți-au slăbit puterile și ești gata să te dai bătut:”ca un lup rănit / gândul se întoarce / mi-a sfâșiat / un poem / cu limbă de șarpe / am experimentat / spaima și / moartea lirică / dar / nici renunțare / nici împăcare / în suflul final //doar argumente / smulse din propria inimă”(doar argumente).
          
Poezia ei va străbate pământul ca o rădăcină rămasă sub casă și e limpede că va lăstări, va crește și va da rod, aici sau acolo, în ”semn de statornicie”:”eu am rămas / în cuvânt / ca o rădăcină / sub casă / știm amândoi / cât de curând / poeme gestante / vor sparge lacătul / tăcerii / înmulțind vocile / care / dau consistență / memoriei”. De altfel, poeta spune: ”ziua de mâine / rămâne / ca o făgăduință / între necunoscuți”(și mai departe).
          
Tania Grigore nu caută cu tot dinadinsul amintirile, ci, dimpotrivă, amintirile o caută pe ea, îi dau ghes, o hărțuiesc, până le cade pradă. ”cu dor de cândva” – redă cu fidelitate această stare de întoarcere: ”doar cireșului / inimă de porumbel / mă plâng uneori / nimic nu se compară / cu mângâierea / fără atingere / copilăria nu se mai poate / ascunde / și mi se arată / în verdele amestecat cu / rodul promis // ascultă / mamă / cum pocnesc / mugurii / la întrecere cu anii / cum lacrima mea / se dăruiește / cireșului / să ducă mai departe / zorii de poveste”. Tot despre amintiri e vorba și în poezia ”panta rhei”: ”e timpul să / adăugăm amintiri / fără egal / peste cei șapte ani / de acasă //o undă de șoc / dezbină amiezile sacre / întârziind / înaintarea în rod // am văzut cum / sufletul se pregătește / de plecare / cum lacrima / își ia la revedere / de la plâns / și se înalță / abur risipit astral // tăcerile învăluite-n negru / nu se mai pot ascunde / ca într-un impact final / cu citostatice / coloane de gheață / se surpă-n / edificiul organic / carnea se contopește / cu lutul promis / miroase a meconiu în jur / semn că / în orice secundă / fluxul iubirii / aduce cu sine / o naștere / programată / sau nu”.
          
Dintre figurile de stil, autoarea folosește frecvent personificarea ”lumina / face ochii mici”;”greieri în extaz / migrează necontenit / din câmpul meu vizual / spre adâncimea gândului”(conspirația tăcerii);”viața mă / pândește / din horoscop / cu ochii ei / cameleonici”(horoscop); ”încrederea / este o hăinuță subțire / care mă strânge”(vorbim pe dinăuntrul); ”dragostea blândă / cu mâini de artist”(nu doar de Dragobete).

Și câteva imagini suprarealiste:”casa mea / a pierdut / mult sânge la / impactul cu / realitatea/ aburi de pâine / s-au stratificat în / arabescuri de var / stare de albă trăire / moștenită în neam / având aceeași grupă de sânge / am donat din memorie / până când / mama mi-a zâmbit la fereastră / acum vremuiește / în loc de verdeață / ca o floare de mac / deasupra unui pământ / aruncat cu lopata” (floarea de mac).
          
Poezia ”simboluri imaginare” atestă starea poeziei și a creatorilor ei, în zilele noastre:”poeții se întorc / tot mai triști / din munții golași / ai patriei / poezia se hrănește / pe furiș cu / simboluri imaginare / ca și cum / metafora / ar fi un leac panaceu / pentru suferința terestră / ecoul din toacă / se multiplică vegetal / dospește-n văzduh / și se dăruiește auzului / peste mări și țări // pelerini atrași / de conturul iluminat / al crucilor / trag clopote incendiare”.
          
Un foarte frumos poem spiritual dedicat Maicii Sfinte, poartă titlul ”poem pentru Ea”: parcă nu respira... era încrustată / într-o catedrală de fildeș / prin care lumina / își căuta dragostea / fără prihană / mâinile ei de zăpadă / neputincioase / se topeau / în contopire / cu lacrimi de sânge / ochii ei sfredeleau / taina unui altar / extrasenzorial / ca și cum / ar fi căutat / îngerul care / să o recunoască / parte din / imaculata concepție // Ea abia respira / și levita / prin ochii celor din jur / ca o mireasmă / de candelă”.
          
Ceea ce e cu adevărat uimitor, e modul cum poeta se folosește de culori și de simbolurile lor. Astfel, aerul sângerează, lumina sângerează, luna e sângerie, casa a pierdut mult sânge la impactul cu realitatea, în schimb, ochii sunt cameleonici, amintirile  sunt picturale, numai tăcerile sunt învăluite-n negru, etc.
          
Carmen Tania Grigore a avut ideea strălucită de a dedica un poem chiar poeziei, care se numește ”poem dăruit poeziei”: ”ca un măr / îngreunat de mirare / înmugurește în tihnă / poezia / într-un decor / fără margini // seva împerecheată / cu lutul fecund / devine dor / imposibil de / îndepărtat / un fel de / sentință în alb / care așteaptă / mâna promisă / mâna care / să se rotească / deasupra viselor / stârnind acea plutire / în care / nu mai știi / unde să te oprești”.
          
Și cu adevărat, poezia te poartă deasupra viselor, într-o plutire care seamănă cu levitația.
          
Despre efectele aproape magice ale poeziei sale, autoarea a scris un avertisment liric”: ”miroase a toamnă / scrisul meu / un amănunt care / precede / cod galben / de imaginație / poeme însemnate / cantitativ / vor cuprinde / multe arii semantice / și pe alocuri / se pot înregistra / frecvente descărcări / stilistice // prin acumulare / de sensuri / se preconizează / inundații de vis / care pot lua / prin surprindere / cuvintele”.
          
Și o foarte frumoasă poezie de dragoste, intitulată ”jocurile vieții”: ”s-au consumat / jocurile vieții / singurătăți legate la ochi / merg mână în mână / și rostesc cu sfială / numele celui / mult așteptat // aerul a lăsat la dospit / dogoarea întâlnirii / soarele aruncă / benzină / peste tainele / dosite în jurnal // pământul își ține / respirația / și tiptil / adaugă trepte / spre desăvârșire / pământul acesta / ar face orice / să rețină pașii / în zona de confort / a împărtășitei iubiri”.
          
Adeptă a unui limbaj curat, oarecum comun, fără încărcături metaforice și cu o economie a mijloacelor de expresie, Carmen Tania Grigore, ajunsă deja la o anume maturitate artistică, se bucură de recunoaștere internațională, rămânând fidelă căii de început care și-a pus amprenta definitiv pe lirica sa.
          
Cu fiecare nouă carte, ea mai străbate un deșert de tăcere, înveșmântată în armura cuvintelor trainice, din fondul uzual, ceea ce face ca poezia ei să fie accesibilă oricărei categorii de cititori. Simplitatea aleasă cu bună știință, merge până la esență, mai cu seamă în poezia meditativă, aproape aforistică, de mare impact, și totodată interactivă, cu un ritm interior și o candență perfectă, chiar dacă este scrisă în vers alb. Premiile și distincțiile primite în ultimii ani o recomandă ca o voce distinctă în poezia de azi.
          
Și în toate aceste manifestări sufletești sub formă lirică, în toate aceste dulci mărturisiri, poeta și-a păstrat sinceritatea, tinerețea, prospețimea, bogăția, candoarea, frumusețea lăuntrică avută ab initio.

CARMEN TANIA GRIGORE, Cu nostalgii la vedere, Cu o postfață de Ionel Bota, Editura SITECH, Craiova, 2018

Share:

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Promo

Postări populare

Promo