Ionel Bota - Eul eretic, daimonul poeziei și alte funcții ale viziunii în lirica lui Mihai Vintilă (CRONICĂ LITERARĂ)

Un lirism de forță, cu particularități impecabile atunci când vrei să-l așezi pe autor într-o serie sau o promoție și ai destule probleme să faci corect asta, ne oferă Mihai Vintilă în volumul său, Dirijorul de cuvinte (Silștea, Editura Info Est, 2017, 64 p.), o carte radiografiind un cotidian al detaliului frust, decupaje dintr-o realitate a dramelor mărunte, neștiute, poezie-parafrază de un radicalism conotativ aproape de autopedepsirea eului. În fapt, infuziile de efervescență, infratextualitatea generând macularea jucată a realului, acest insolit convivium de compoziție.

Autorul e marcat de temele creatorului, de evadarea din spleen, strategiile poemului său reverberează în ficțional doar cât ar inventaria destinul implacabil iar dedicațiile din prima secțiune, Geambaș de cuvinte, cu trimiteri la poeți generoși de ieri ori de azi, martiri ai ideii de a crea, de a scrie, fac trimitere tocmai la acest gen de „erezie” prometeică a spiritului uman. Memoria stă la baza arhitecturării acestui ciclu („Învăluit în poezie/Un semizeu era/Din când în când/Prin Erezie (...)”), poemele acelea par a fi fonograme, un melos discret pare a însoți, undeva, în intermundii, versurile.

Nimic eliptic, deci, imaginarul nu e strangulat de calofilii ultramelancolizate, verosimilul fiind generativul explorărilor eului auctorial. Introspecțiile nu rămân, însă, simple parafraze și parcă o voce naratorială, în ciclul Străzi fără poeți, acompaniază filonul unui imagism al dezmărginirii. Or, dezmărginitul și tensionarea eului eretic sunt (pre)vizionate ca elemente desprinse din mit ancestral, din arhetip. Infernul cotidianului irumpe în substitute de extracție romantică (un imn Brăilei, de exemplu) dar sub semnul daimonului poeziei modern/post-moderne. Cuvântul este cărămida templului reveriilor chtonice: „Când lucrurile simple/Încep să dispară/Iar străzile își pierd poeții de-o vară/Când veșnicul teatru/E azi veștejit/Când apa fântânii din centru/N-am mai țâșnit/Ochii se scaldă în lacrimi amare/Vezi lumea veche.../Se retrage și moare./Rămân atunci doar eu/Semizeu/Să-ncerc să cresc cuvinte/Să dau prin ele hrană/Orașului meu.” (Oraș printre cuvinte, p. 27).

E un tot interior universul poematic, busculada între „tărâmuri” are loc chiar în exercitarea funcțiilor viziunii, eul are devotament mistificator, temele sunt învăluiri ale spiritului. Tăcerea, aici motivem, desigur, încremenirea (sonoră și concretă) sepulcrală însoțesc evaziunile din vis. Poezia aceasta revizuiește propriile resorturi. Secțiunea Exil de poet rebranșează la resorbțiile realului din iluzia fotogramei la stereotipurile memoriei, antinomiile sunt aserțiunile la ordinea zilei dintr-un discurs sacadat, din marota existențială, solipsisme de sterilizare a memoriei până când însăși ființa ajunge obiect straniu în propria conduită a destinului. Lumea dezagregărilor de toate tipurile și tipologiile nu mai îngăduie supraviețuri, straniul nu poate fi locuit și nici nu poate fi înlocuitor pânzei freatice a derizoriului: „Trăim mai mult/Visăm mai puțin,/Muncim mai mult/Iubim mai puțin,/Asta e lumea antivisurilor/(...)/Lumea antivisurilor/E o lume perfectă/Pentru că în ea/S-a sinucis speranța.” (Lumea antivisurilor, p. 56).

Dar poezia acestui autor merită o zăbavă în plus iar prefața, postfața, citatele din unele comentarii critice arată un interes crescut în ultima vreme pentru volumele brăileanului. Mihai Vintilă învață a-și separa temeiul axiologiilor de fadul rispirilor, el visează bine chiar dacă marota raționalismului persiflează reprezentările. Și multe mai are să ne spună poetul în volumele sale ulterioare.

Share:

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Promo

Postări populare

Promo