Aşadar, trei romane de mare, de foarte mare întindere, marcate de o sobrietate stilistică, pe un ritual tematic existenţial, într-o consecvenţă imposibil de perturbat, cu o lentoare de proces geologic şi uman, prin care doamna dr. Magdalena Iugulescu surprinde cititorul cu raţionamente ingenioase şi o minuţie fastuoasă de factura unor mărturisiri şi constatări socio-umane, care impresionează prin anvergura construcţiei epice.
Romanul „Cecilia” este construit în acelaşi registru epic strict, cu o temă majoră, dominantă, păstrată pe tot parcursul narativ, povestea de dragoste dintre Cecilia şi Leon, intuită ca o criză a sufletelor; un amestec „belicos” şi derutant de inocenţă, pasiune şi naivă sinceritate, pe diagrama unui traumatism, moral până la urmă, rezultat dintr-un comportament cu izbucniri intempestive de sentimente contradictorii, incontrolabile, gata să se transforme în impas sufletesc.
Un erotism antagonic între Cecilia şi Leon; într-o vizibilă disproporţie, cu un fel de dublă intenţionalitate: sinceritatea şi pasiunea nestăvilită a Ceciliei este anulată de o logică deseori capricioasă şi imorală a imprevizibilului şi... bădăranului Leon şi, de aici, sentimentul iubirii capătă nuanţări obsesive ori eşuează spre o patologie a unui sentiment omenesc, în derivă.
În ciuda simetriei narativ-epice de care aminteam din cărţile prozatoarei Magdalena Iugulescu, în romanul „Cecilia” există un derapaj major faţă de celelalte două în sensul parcursului existenţial, al destinului şi al cauzalităţilor personajelor principale. Romanul „Cosmin”, debutul editorial al autoarei, dezvoltă un tip de literatură cu manifestări de fapt divers, dar de dimensiuni socio-umane în regim de avarie şi cu imprevizibile şi grave consecinţe, dacă regimul politic şi administraţia, societatea în ansamblu, nu iau măsuri grabnice de ţinere în frâu şi de stopare a cauzelor care au provocat fenomenul.
Scriere de dimensiunile şi anvergura unui roman, cartea este structurată ca un jurnal de... recesiune morală, cu datări stricte dar cu proiecţii temporale sau locale general-umane; o proză de o gravitate barocă în tonalităţi dramaturgice de impas social, de traumă individuală; o literatură cu caracteristici intimist-provocatoare, construită pe un portativ dualist, între ficţiune bine temperată şi fapt de viaţă violent.
„Cosmin” este un strigăt disperat deturnat în metaforă, o „premieră” tematică în literatura română actuală, deoarece soarta şi situaţia dramatică a multor copii din România, în egală măsură şi a părinţilor lor, sacrificaţi pe „altarul” integrării în Uniunea Europeană şi al unei globalizări cu consecinţe imprevizibile şi pe termen lung, este pentru prima oară subiect de literatură beletristică, deşi faptul în sine a devenit problemă naţională şi a ajuns obiectul percutant în presa scrisă şi audio-vizuală. Copiii români abandonaţi, copii cărora li s-a furat copilăria, fără gestul tandru al mamei sau grija autoritară a tatălui, aceşti bastarzi fără voie, intră în viaţă cu traume pe termen lung şi cu consecinţe grave, imprevizibile, pentru că acest tip de experienţă socială n-a mai fost trăit de generaţiile anterioare. Notaţiile alarmante ale scriitoarei-medic vorbesc despre drama copiilor lăsaţi de izbelişte, daţi în grija bunicilor sau chiar a unor străini, dar şi degradarea părinţilor plecaţi în Europa sau în alte părţi, ca să câştige bani cu preţul unor umilinţe nemeritate.
Tema, reluată de prozatoare de la o altă dimensiune epică, dar tot ca o indigestie estetică, în cel de-al doilea roman, „Issabel”, pe acelaşi sindrom al umilinţei, înlocuind drama copilului părăsit de mamă, din primul volum, cu frământarea sufletească şi atitudinea generoasă a Marei, bona româncă nevoită să suporte hachiţele unei bătrâne, bogată şi capricioasă, din Italia.
„Cosmin”, strigătul disperat al copiilor abandonaţi; „Issabel”, revolta în genunchi a părinţilor victimizaţi de umilitoare penitenţe imorale, cu totul în afara unor privaţiuni autoimpuse, ca un canon al neputinţei şi al resemnării. De fapt, un alt tip de feudă, într-un alt ev istoric, dar unul al idealurilor şi al speranţelor fără acoperire, pe structura unor romane psihologice, născute din drame personale provocate de traume sociale.
Romanul „Cecilia” are alt parcurs narativ pentru destinul celor două personaje principale; Cecilia şi Leon nu mai sunt „victime” ale unor realităţi social-politice. Faptele lor sunt scrise în „gena” biologică primară, direcţionate temperamental pe o dinamică remarcabilă într-un perpetuu carusel al unei dependenţe de emoţii. Temperamente în clocot, cei doi sunt atraşi într-un joc al comunicării sufleteşti deturnată de reacţii antagonice. Cecilia şi Leon sunt motivaţi de un sindrom al contrariilor şi al nonacceptului, iar portretul fiecăruia este tranşant, la extreme: pozitiv, unul; negativ, celălalt.
Cecilia este personajul pozitiv – total, în ciuda unor clişee din zona „iubirilor imposibile”, deşi poziţionate între ludic şi patetic, sugerate vivace de partiturile alternative din „Elixirul dragostei”, de Gaetano Donizetti. Cecilia este o adolescentă inteligentă şi harnică, pentru că îşi câştigă singură existenţa, deşi elevă, lucrând în modeling şi cu planuri pentru o carieră medicală. Leon este opusul ei, un tembel cu multe păcate şi cu reacţii anapoda, dar rămâne tânărul student frumos, înalt, cu părul negru, pe care Cecilia îl zăreşte într-o staţie de metrou şi pentru care face o obsesie fără ieşire.
După zile întregi de supraveghere fără speranţe, când chiulea de la orele de şcoală, Cecilia se hotărăşte să-l abordeze pe Leon: „N-am mai rezistat. Parcă mi-am pierdut minţile şi m-am aşezaă în calea lui: - Eu sunt Cecilia şi te urmăresc de o eternitate. Tu nu m-ai remarcat până acum?” (pag. 55).
Unitatea stilistică există însă în toate cele trei cărţi ale doamnei Magdalena Iugulescu, pentru că toate cele trei personaje principale, Cosmin, Issabel, Cecilia, au destine epice egale. Cosmin, din primul roman, se dovedeşte un ins cu calităţi de excepţie la majorat, după tot tapajul care-i marchează copilăria nefericită; Issabel şi bona din al doilea roman se împacă şi se sărută cu dragoste; Cecilia, din noul roman, învinge social, profesional şi personal după toată vâltoarea pasiunilor sale devastatoare de la limita patologicului. Cecilia rămâne oricum personajul cel mai luminos din creaţia prozatoarei Magdalena Iugulescu, realizat într-o gamă portretistică cu ingenioase formule, cu gust pentru spectaculos şi culoare, în care notaţia descriptivă abundă în prim-planul sugestiv al detaliilor.
Plusând, desigur, semnalez o altă simetrie editorială, relevantă în planul semnificaţiilor epice, din zona plastică a coperţilor volumelor „Issabel” şi „Cecilia”, semnate de Ana Maria Iugulescu, designer grafic, Londra, fiica scriitoarei. Romanul „Issabel”, structurat ca un jurnal sentimental, beneficiază de metafora-grafică de pe coperta I, care... întruchipează vulnerabilitatea protagonistei: «Cirsium Vulgarae sau scaietele de câmp, o buruiană ostilă cu o floare a cărei delicateţe este pusă în lumină doar de austeritatea condiţiilor în care înfloreşte.
Coperta romanului Cecilia încapsulează caracterul oximoronic al protagonistei, iar colajul grafic este mediul ideal pentru a ilustra tendinţele contrarii ale personajului feminin.
Crassulaceele suprapuse în primul plan trădează caracterul ei tenace ce o ajută să supravieţuiască în ciuda condiţiilor de ariditate emoţională, în care Leon o abandonează în mod repetat», ca să citez doar o parte dintre precizările plasticienei Ana Maria Iugulescu.
Şi tot la o unitate stilistică din toate cărţile prozatoarei Magdalena Iugulescu mă refer reliefându-i apetitul pentru largi divagaţii cultural-turistice, cu elegante şi docte amănunte de enciclopedie şi vocabular de ghid muzeistic sau cu o glisare între senzaţii şi „spectacole” lexicale, după călătorii prin Franţa, Anglia şi, mai ales, Turcia, în romanul „Cecilia”.
Aşadar, volumele de proză de mare întindere: „Cosmin”, roman social; „Issabel”, roman psihologic; şi „Cecilia”, roman de dragoste rebelă, toată literatura epică a scriitoarei Magdalena Iugulescu are, după cum am mai spus-o, consistenţa, tonalitatea şi amplitudinea unei Simfonii de J. Brahms... Începe cuminte, cu sonorităţi blânde, se întinde răbdător pe pasaje de-o acalmie suspectă, uşor amăgitoare şi răbufneşte violent. Revine la un „allegreto” mai mult mimat, dar învăluitor şi, abrupt, rezolvă totul cu sonorităţi de epică surprinzătoare, năucitoare, care direcţionează fluxul narativ către apele vijelioase ale unui râu de munte, după ce s-au prăvălit violent, ca să se.. odihnească în liniştea câmpiei recuperatoare.
Postări
0 Comentarii