Rolul literaturii în efectuarea Marii Unire și în europenizarea României
ianuarie 28, 2019
Conferință ținută la Dej de Al. Florin ȚENE în data de 27 aprilie 2018 la ȘCOALA ACADEMICĂ INTERNAȚIONALĂ “DR.TEODOR MIHALI-BANCHERUL “-EDIȚIA A II-a. Manifestare organizată de ASTRA Dej, cu tema “Fundamentele economice și istorico-sociale ale Marii Uniri “
Până la efectuarea Marii Uniri, o mulțime de poeți au scris poeme în care își exprimau dorința acestora de a strânge în hotarele Țării toate provincile românești. Idealul naţional de înfăptuire a unirii tuturor provinciilor româneşti cu ţara mamă, n-a găsit poporul nepregătit moral. „Un rol important în menţinerea şi ridicarea acestuia în rândul populaţiei civile şi a celor mobilizaţi în primul Război Mondial, l-au avut scriitorii şi în mod deosebit poeţii ale căror poezii înflăcărate ajungeau odată cu ordinul de zi până în tranşee pe liniile frontului”, așa cum scrie Dumitru Rădoi în DacoRomânia.
“Încă din anii neutralităţii, 1914-1916 şi chiar dinaintea războiului balcanic din 1913. poeţii chemau prin versurile lor. armata şi populaţia la lupta sfântă de eliberare a Transilvaniei şi unire a Basarabiei şi Bucovinei lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, cu ţara.
Mulţi dintre poeţi au fost şi femei, care purtând în pântec copii neamului, nu uitau de ţara văduvită şi înlăcrimată îndemnând cu aceeaşi bărbătească înflăcărare:
Hai copii! Hai Români! Azi soldaţi, mâine stăpâni, / Pe o altă Românie!… scria poeta Elena Văcărescu în poezia: „N-aşteptaţi!” în iunie 1915.
Ardealul gemea în durerile robiei austro-ungare, despre care Netty Vernescu. scria în acelaşi an în poezia „Români”: „în vatra lor cea părăsită,/ Vuieşte vântul a pustiu,/ Femeile batjocorite,/ Bocesc sicriu după sicriu „…
Iar Măria Vivoschi-Dolores, în ianuarie 1915 îndemna soldaţii: „Armaţi braţele voastre, setoşi de răzbunare,/ Să făuriţi prin arme, o Românie Mare”.
Consolând durerea celor din Ardeal în 1916, Livia Rebreanu scria: „Iar azi, când toată lumea-i/ O mare de durere,/ Să-mpart la cei ce sufăr,/ Un strop de mângâiere”…
Şi poeţii militari dorind ca toţi să fim împreună de la un capăt la altul al ţării cu întreg neamul românesc, strigau: Vrem Ardealul!
“Dar la sunetul de goarnă, în loc munţii să se sfarme,/ Oştile Măriei Tale au scos sabia să sfarme,/ Şi să-năbuşe în pieptul tinerimii, idealul,/ Celor ce strigau în noapte: Vrem Ardealul!” îi reproşa poetul Radu Cosmin la 14 septembrie 1914, în „Satire” regelui Carol I.
Refrenul „Vrem Ardealul!” după înscăunarea lui Ferdinand I se auzea tot mai des pe buzele şi în versurile poeţilor.
La 17 august 1915 tânărul poet Mihail Stamate amintea soldaţilor în poezia „Noi vrem Ardealul”:
‘’ Tu ce porţi în vine sânge,/ Vitejescul sânge dac,/ Să te văd cum duci drapelul,/ Şi sa treci vesel la atac!
Voi, urmaşii Romei sfinte,/ Ascultaţi cum duce valul/ Valul Oltului sălbatec,/ Cântul sfânt: Noi vrem Ardealul!”
…………………………………
“Sculaţi Români, alarma sună,/ Săriţi la arme, nu mai staţi,/ Trompeta azi prelung răsună./ În zbor treceţi peste Carpaţi!”, scria poetul gorjean Manole la 10 iulie 1910, în poezia: Sculaţi români!
“Treziţi-vă sau poate aţi uitat,/ Că voi sunteţi urmaşii de-ai lui Mihai,/ Porniţi un uragan neaşteptat,/ În chiote şi ropote de cai!” îndemna pe ostaşi tânărul poet Sterian Dobrescu la 24 august 1915, căci: “Eu sunt orfanul care plânge,/ Acolo în satul meu din deal,/ Sunt ţipătul muiat de sânge,/ Al văduvelor din Ardeal”, se adresa poetul ardelean Octavian Goga, la 9 aprilie 1916 în volumul de poezii „Cântece fără tară”.
Acolo în Ardeal şi în Moldova unde sunt: Străbunele oseminte,/ A lui Ştefan şi Mihai,/ Tresărit-au din morminte,/ La al buciumului grai, scria poetul Atanasiu din Focşani în martie 1917 în poezia „Deşteptarea”.
Acolo în Ardeal: Dincolo de munte îngenunchiaţii fraţi/. Copii, bătrâni şi mame, căci nu mai sunt bărbaţi/ Ne cheamă, şi aşteaptă prin noi eliberarea…! O! du-ne, du-ne Rege să ne-mplinim chemarea/ O! du-ne Rege-n lupte şi trece-ne Carpaţii/ Prin plânsul lor de veacuri, auzi… ne cheamă fraţii…, chema la luptă acelaşi poet, cu puţin timp înainte de a se suna mobilizarea.
Era chemarea de peste veacuri a celor trei milioane de români din Transilvania, aflaţi sub imperiul austro-ungar, unde: „ei sunt reduşi la iobăgie, legaţi pământului, şi vânduţi cu pământul”. Sclavia albă se practica de nobilii maghiari: unii din români sunt vânduţi la târg; ba aiurea sunt înjugaţi în juguri, ca vitele… Copii sunt pedepsiţi ca pentru crimă, dacă ar fi încercat să înveţe carte.
Nobilii unguri au dreptul, de a-i trage în ţeapă „jus patibuli”, şi de a-i decapita „jus gladii” pe români, fără ca aceştia să poată porni judecata împotriva seniorilor”…, denunţa încă din 1893 în pateticul discurs: „Rolul şi drepturile românilor transcarpatini”, scriitorul şi deputatul Barbu Delavrancea, militant fără odihnă al unificării României.
Era chemarea poetului Alexandru Vlahuţă, ce o făcea chiar în timpul luptelor românilor fără ţară de dincolo de munţi, de Prut şi Dunăre, pe care numai durerea îi învaţă ce e să ai o ţară:
„Ne-a risipit furtuna pe drumul pribegiei,/ Şi nu mai ştim de-ai noştri, nici ei de noi nu ştiu/ Cu gândul doar, pe negre întinderi de pustiu,/ Ne căinăm ca orbii, în volbura urgiei.”
„Şi-i văd săpând la şanţuri, bătuţi, bolnavi sub zloată./ Moşnegi căzuţi pe gânduri, femei batjocorite,/ În jurul lor, copii cu braţele ciuntite./ Înfăţişează jertfa şi jalea ţării toată.”
„M-ai învăţat, Durere, ce e să ai o ţară!/ Şi-n inima-mi rănită adânc ţi-ai scris cuvântul/ Cu sânge şi cu lacrimi va să frămânţi pământul,/ Din care aştepţi viaţa cea nouă să răsară.”
„Înainte copii ai României! Înainte peste Carpaţii noştri! Răbdarea a luat sfârşit! A sunat ceasul mâniei lui Dumnezeu şi a noastră, înainte copii, peste trupurile duşmanilor, să trecem ca un fluviu turburat şi năvalnic! Să trecem – înainte la Ardealul nostru îndoliat – A sunat ceasul!, îndemna numai cu 7 zile înaintea începerii luptelor, adolescentul Popescu N.S. Alexandru, elev în clasa VIII-a din Albeni-Gorj, în ziarul Unirea Neamului din Tg. Jiu.
Ceasul a sosit. La 14 august 1916 s-a sunat mobilizarea. Consiliul de Coroană de la Cotroceni a decretat ieşirea din neutralitate, declarând război împotriva imperiului austro-ungar. Sute de poeţi soldaţi scriau şi publicau poezii pentru ridicarea la luptă, susţinând moralul celor din tranşee şi al întregului neam. Marea poezie a Unirii era glasul chemării clopotelor de aramă ale marelui Eminescu. Ceasul astral al românilor sosise!, în memoriile sale. „Zile albe, zile negre poetul Ion Dobre, descrie acest ceas astral, în vremea când se afla în Bucureşti după terminarea Facultăţii de Teologie:
– „Ah, toată viaţa mi-am adus aminte de această noapte fericită, când Dacia strămoşilor avea să se renască din cenuşa milenară.
Eram cu scriitorul Mihail Pricopie, la încrucişarea străzii Popa Tatu cu Ştirbei Vodă, deodată clopotele oraşului au început să sune. Şi sunau şi sunau, şi văzduhul tremura pană la stelele acelei nopţi a Sfintei Fecioare Măria. Ieşite ca din pământ, ediţiile speciale şi proclamaţia de război vesteau că armata a trecut Carpaţii, era deznodământul fericit a doi ani de neutralitate groaznic de încordat. Sunetul clopotelor ne încremenise pe loc, inima bătea să spargă pieptul.
– Sună învierea neamului nostru, Mihail Pricopie! – atât am izbutit să-i zic, şi-am izbutit în hohote de plâns. În extazul bucuriei mai mult decât în paroxismul durerii, cuvântul e sugrumat şi omului nu-i rămân decât lacrimile exaltării. Oraşul a început să vuiască frenetic şi dinspre Calea Victoriei se ridicau uragane de aclamaţii.
Am alergat să delirăm cu mulţimea înnebunită de fericire.
A doua zi, prietenii şi cunoscuţii plecau la unităţi. Cei mai mulţi nu-şi acordau măcar răgazul unui rămas bun. Într-o săptămână, străzile Capitalei erau goale de tineri”.
Pentru menţinerea unui moral mai ridicat al trupelor în afara ziarelor ce apăreau în mai toate judeţele ţării neocupată, comandamentul armatei noastre prin Ordinul 14795 din 13 ianuarie 1917 a ordonat înfiinţarea şi a altor ziare şi reviste, apărând astfel: Revista Tranşeelor – pentru inima şi sufletul ostaşilor, aflată sub ordinul şi sub ocrotirea generalului de Divizie al Corpului Apărării Antiaeriene Vintilă N. Petala, „Viitorul Ţărei” organ închinat ostaşilor din Carpaţi, sub patronajul Generalului Averescu, comandantul armatei a II-a, precum şi ziarul de mare tiraj de front „România” ca organ al apărării naţionale cu sediul la Iaşi unde era retras şi Guvernul în timpul ocupaţiei germane a Munteniei, condus de Mihail Sadoveanu, în jurul căruia erau grupaţi mai toţi marii noştri poeţi. În acelaşi scop prin Ordinul Circular nr. 9400 din 23 iunie 1917 semnat tot de Generalul Prezan Constantin s-a cerut şi sprijinul artiştilor, sculptori şi pictori, şi înfiinţarea unui Muzeu Militar, în care să se păstreze pentru viitorime toate lucrurile ce vor reprezenta paginile cele mai alese ale Războiului, clipele de restrişte, ca şi sforţările prin care nădăjduim a se înfăptui idealul nostru naţional.
MARELE CARTIER GENERAL
Ordinul Circular Nr.14795 din 13 ianuarie 1917
Necesitatea ridicării nivelului moral al trupelor a determinat Marele Cartier General să examineze chestiunea scoaterii unei gazete ostăşeşti, în care scop a făcut apel la literaţii noştri, ca alături de soldaţi, însă înăuntrul ţârii, să lupte pentru dobândirea victoriei finale.
Apelul a fost îmbrăţişat cu multă căldura şi peste puţine zile jurnalul va apare.
Cum printre ofiţeri şi soldaţi sunt mulţi care au luat parte la întâmplări, atacuri sau lupte în care isteţimea, bravura, jertfa de sine au ieşit la iveală alături cu iubirea de aproapele şi mila de cel învins, calităţi fizice şi morale, care pun neamul nostru în adevărata lui lumină. Marele Cartier General doreşte ca aceste fapte, vrednice de toată lauda şi atenţiunea, să fie date în public, atât ca pildă pentru ostaşi, cât şi ca o bine meritată recompensă morală, pentru cei care le-au săvârşit.
Pentru aceasta, roagă toate comandamentele să adune cât mai curând istorisirile demne de a fi cunoscute şi să le trimeată direct Marelui Cartier General spre a fi publicate în jurnal.
Şeful de Stat Major al armatei,
General de corp de armată adjutant CONSTANTIN PREZAN
Arhiva M.Ap.N., fond Marele Cartier General,
dosar nr.141, f.761
Zilnic, în aceste ziare erau publicate poezii patriotice şi de front, care ajungeau odată cu scrisorile ostaşilor pe liniile frontului, în tranşee.
Mulţi dintre autorii acestor poezii care luptau pe front, cu arma şi poezia, au murit pe câmpul de luptă, fără nume şi cruce, la un loc cu „soldatul necunoscut”, fără a fi trecuţi în dicţionarele literaturii noastre. După mulţi ani, singura identificare au fost ziarele vremii, unde sub poeziile lor erau trecute numele, şi de cele mai multe ori gradul militar. Supravieţuitorii conflagraţiei care şi-au continuat scrisul au putut fi identificaţi şi în dicţionare, dar fără a le fi arătat de cele mai multe ori, eroismul şi contribuţia prin poezii la Marea Unire.
Toţi poeţii, începători, mici sau mari, recunoscuţi sau nu, post-mortem de literatură, cu grad de soldat sau general, împreună cu ceilalţi combatanţi şi întreaga naţiune, aveau atunci în ceasul de cumpănă al existenţei noastre ca naţiune, un singur ideal: eliberarea Ardealului de sub apăsătorul jug imperial austro-ungar şi unirea tuturor românilor din celelalte provincii răpite de vecini. Acolo în luptele de eliberare duse „pe viaţă şi pe moarte” conta nu atât un volum de poezii, ci una singură de îmbărbătare şi fraternitate, care să ajungă la timp în tranşee.
Contribuţia poeţilor la înfăptuirea actului Marii Uniri în anii de mândrie naţională 1914-1919, prin dubla lor misiune, ca poeţi şi ostaşi, constituie în literatura românească un capitol onorant.”
Evidențiem și apreciem cercetarea domnului Dumitru Rădoi cu scopul de a se cuoaște contribuția poeților și scriitorilor militari la propagarea sentimentului de unitate națională în rândul populației din spațiul carpato-danubiano-pontic. *
După Marea Unire din 1918, aşa cum se cunoaşte, au început să se dezvolte mai toate ramurile economiei naţionale. Prin acest act înfăptuit la Alba Iulia la 1 Decembrie s-a realizat unitatea naţională şi integrarea în ritmul european de modernizare.
Un rol important în europenizarea României l-a avut presa literară şi literatura care cunoaşte o efervescenţă deosebită din care nu lipsesc polemicile,uneori violente.În acest context se impun personalităţi ca Mihai Sadoveanu, Camil Petrescu, Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi, Mateiu Caragiale, Ion Barbu, Lucian Blaga, Gib Mihăescu, Eugen Lovinescu, Tudor Vianu şi alţii care prin lucrările lor publicate în ţară şi străinătate au avut un rol deosebit în cunoaşterea realităţilor din România pe drumul modernizării.
După Marea Unire numărul ziarelor cu pagină literară şi reviste literare se înmulţesc. O parte din ele, prin rezumate traduse în limbi de circulaţie internaţională, fac cunoscute operele scriitorilor români. Revista Viaţa românească (apărută la 6 martie 1906, dar care îşi încetează activitatea în timpul Primului Război Mondial), reapare în 1920 sub conducerea lui Garabet Ibrăileanu, tot la Iaşi. Dar din 1930 se mută la Bucureşti, conducerea fiind preluată de Mihai Ralea şi George Călinescu. În acea perioadă Viaţa românească pune accentul pe autenticitate şi specificul naţional înţeles ca dimensiune socială şi europenizarea ca asimilare a spiritului naţional. În jurul acestei reviste se dezvoltă curentul literar cunoscut sub numele de poporanism. În cadrul redacţiei s-au dezvoltat mulţi scriitori, printre care amintim pe Spiridon Popescu, Calistrat Hogaş, Jean Bart, Pătrăşcanu, Mironescu, Sadoveanu, Ionel Teodoreanu, Topârceanu şi alţii.
În perioada abordată disputele literare se duceau în jurul modernismului şi al tradiţionalismului. Modernismul denumeşte tendinţa inovatoare într-o anumită etapă a unei literaturi.El apare în literatura secolului XX-lea opunându-se tradiţionalismului proclamând noi principii creaţiei.Acest curent susţinea europenizarea (sincronizarea) literaturii naţionale cu literatura Europei, promovarea scriitorilor tineri, teoria imitaţiei, eliminarea decalajului în cultură, trecerea de la o literatură cu tematică rurală la una de inspiraţie urbană. Cultivarea prozei obiective şi evoluţia poeziei de la epic la liric şi a prozei de la liric la epic.
Eugen Lovinescu, în literatura noastră, teoretizează asupra modernismului în revista Sburătorul şi în cenaclul pe care-l conducea. Revista lui Lovinescu apare la Bucureşti între anii 1919-1922 şi apoi între 1926-1927. Cenaclul Sburătorul are o existenţă mai îndelungată, funcţionând între 1919-1947, când a fost interzis de comunişti.Obiectivele acestei grupări erau: promovarea tinerilor scriitori şi imprimarea tendinţei moderniste în evoluţia literaturii române. Primul obiectiv s-a realizat prin promovarea unor nume ca: Camil Petrescu, Ion Barbu, Ilarie Voronca, Pompiliu Constantinescu, George Călinescu, etc. Un proces mai îndelungat a cunoscut cel de-al doilea obiectiv. Eugen Lovinescu îşi dezvolta concepţiile sale moderniste în Istoria civilizaţiei române moderne şi în Istoria literaturii române contemporane. În aceste ample lucrări modernismul lovinescian porneşte de la ideea că există un spirit al veacului XX explicat prin factori materiali şi morali, care cuprinde un proces de o modernizare a civilizaţiilor de integrare într-un ritm de dezvoltare sincronică, teoria imitaţiei care explică viaţa socială prin interacţiunea reacţiilor sufleteşti, principiul sincronismului care în literatură înseamnă acceptarea schimbului de valori a elementelor care conferă noutate şi modernitate fenomenului literar. La revista Sburătorul colaborau, printre alţii, Ilarie Voronca, Ion Barbu, Tristian Tzara şi alţii.
În acea perioadă era promovat şi curentul denumit tradiţionalism, prin care se înţelege, continuarea vechilor valori tradiţionale, insistându-se pe ideea că istoria şi folclorul sunt cele două domenii relevante ce definesc specificul unui popor. Nichifor Crainc ,la aceste două domenii, mai adaugă factorul spiritual, credinţa religioasă ortodoxă care ar fi, spunea scriitorul, elementul esenţial de structură a sufletului ţărănesc din România. Consecinţa acestei teze era că opera de cultură cu adevărat românească trebuia să includă în substanţa ei ideea de religiozitate. Revista tradiţionalistă este Gândirea care apare la Cluj în 1921 sub conducerea lui Cezar Petrescu şi Cucu, din redacţia căreia făcea parte şi Gib I.Mihăescu. În 1929 revista se mută la Bucureşti şi conducerea ei este luată de Nichifor Crainic. Această publicaţie apare până în 1944. Scriitorii care se înscriau în curentul tradiţionalist au căutat să surprindă în operele lor particularităţile sufletului naţional prin valorile miturilor autohtone a situaţiilor şi credinţelor străvechi. La acest curent au aderat Lucian Blaga, Ion Pillat, Vasile Voiculescu, iar dintre prozatori Cezar Petrescu, Mateiu Caragiale şi dramaturgii Adrian Maniu şi Lucian Blaga. Aici intră Revista fundaţiilor regale care apare lunar la Bucureşti în două serii.Această publicaţie îşi propune să fie cu rădăcini în toate domeniile activităţii naţionale. Primul redactor şef al revistei Paul Zarfipol, îi dă direcţia maioresciană. După 1934 conducerea revistei o ia Camil Petrescu şi apoi Dumitru Caracostea. În această revistă au publicat:gala galaction,, Tudor Arghezi, Ion Barbu, Hortensia Papadat Bengescu, etc.
În perioada interbelică apar şi publicaţii care promovează avangarda. Avangardismul european are ca punct de plecare curentul non-conformist numit dadaism.Acesta a fost iniţiat la Zurich de Tristian Tzara, originar din România. Scriitorii care scriau în spiritul dadaismuluii îşi exprimau dispreţul faţă de o lume incapabilă să stăvilească barbaria şi crima. Ei cultivau antiliteratura, antimuzica, antipictura, tangenţiind cu absurdul. Din acest curent s-au desprins constructivismul şi suprarealismul.Constructivismul de la noi s-a grupat în jurul revistei Contemporanul la conducerea căruia se aflşa Ion Vinea. Constructiviştii promovau ideea necesităţii unei corespondenţe între artă şi spiritul contemporan al tehnicii moderne care inventează forme noi, conturând natura. La solicitarea lui Ion Vinea au colaborat la revistă Ion Barbu,T. Arghezi, Camil Petrescu, dar şi pictori şi sculptori, printre care şi C.Brâncuşi. În acea vreme au mai apărut reviste constructiviste ca: Integral şi Punct. Tot în acea perioadă, aşa cum spuneam mai sus, a apărut şi curentul suprarealismului ce a fost teoretizat şi promovat de revistele Alge şi Urmuz. Acest curent urmărea prin programul său pătrunderea artei în planul inconştientului, al visului, al oniricului, al delirului în care spaţiile umane scapă controlul conştiinţei. Dintre reprezentanţii suprarealismului români amintim pe Aurel Baranga, Saşa Pană şi chiar Arghezi, iar pe plan european Louis Aragon, dintre pictori Picasso. După cum se observă literatura, arta română rezonează cu spiritul european.
În perioada interbelică, după actul Marii Unirii de la Alba Iulia romanul românesc atinge nivelul valoric european. Romanul românesc îşi extinde evantaiul tematic, el cuprinzând medii sociale diferite şi problematici mai bogate şi complexe ce interesează şi cititorul european.Fiindcă multe din aceste romane sunt traduse în limbi europene.Sunt publicate în aceste limbi romane semnate de Gib I.Mihăescu, Cezar Petrescu, Camil Petrescu, Hortensia Papadat Bengescu şi alţii.
Apariţa romanului Ion de Liviu Rebreanu în anul 1920 a fost un eveniment editorial. Acesta fiind primul roman românesc comparabil cu capodoperele universale prin impresia copleşitoare de viaţă pe care o degaja . Romanele apărute în perioada interbelică continuă inspiraţia rurală prin operele lui M.Sadoveanu, şi L.Rebreanu, dar având valori cu totul superioare şi cu modalităţi specifice. Era vremea ca romanul românesc să devină afluient al fluviului romanului european. Acum apar romanele cu subiecte citadine în care cadrul de desfăşurare al acţiunii fiind oraşul ce se modernizează împrumutând arhitecura franceză sau germană. Atunci apar creaţiile lui Călinescu, Camil Petrescu, Hortensia Papadat Bengescu. În acest context se dezvoltă şi problematica intelectualului inegalabil ilustrată de romanele lui Camil Petrescu. Garabet Ibrăileanu este unul dintre acei care intensifică dezbaterile cu caracter teoretic în legătură cu romanul.Aici fiind vorba de romanul de creaţii, care prezintă personajele în deosebi prin comportamentul lor, şi romanul de analiză care este interesat de viaţa interioară de psihic.În acest domeniu teoretic o mare importanţă conferiunţa lui Camil Petrescu, intitulată “Noua structură“ şi opera lui Marcellu Prust. Din acest studiu s-a desprins o nouă viziune a supraposibilităţilor de cunoaşterte a fiinţei umane în accord cu evoluţia filosofiei şi ştiinţelor.
În perioada interbelică romancierii ,asemeni confraţilor din Europa, experimentează tehnici multiple ale romanului modern. Astfel exista tendinţa de întoarcere la modele tradiţionale precum cel balzacian pe care George Călinescu îl foloseşte în “Enigma Otiliei”. El considera necesitatea dezvoltării romanului românesc pe linia studiului caracterului. Romanul interbelic cunoaşte şi alte orientări cum este lirica în opera lui Ionel teodoreanu, estetizanta şi simbolistica la Mateiu Caragiale, Memorialistica la Constantin Stere şi fantastica la Mircea Eliade.
În perioada aceea s-au format marile personalităţi ca Cioran, Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Brâncuşi. Proza interbelică se dezvoltă prin nuvelistica lui Gib Mihăescu, reportajul prin Geo Bogza şi proza originală a absurdului prin Urmuz deschizătoare de drumuri pentru literatura deceniilor următoare.
În urma acestei sumare analize putem afirma că Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 a avut un rol important şi de netăgăduit în dezvoltarea literaturii române şi integrarea ei în marea literatură europeană.
Dedic în anul Centenarului Marii Uniri poemul de mai jos:
Dumnezeu, Țara Maicii Domnului o mirunge….
Mi-e dor pe-un ștergar de turta arămie Pusă de țărancă în țest să crească De trilul coborât din înalt de ciocârlie În Transilvania, Moldova și Țara Românească. E anotimpul când satul îl colind Și-l înveșnicesc în vers pentru mâine, Prin centenarul acesta suferind Mă întorc acasă pe-o punte de pâine. Ziua scrie cu lumină în brazde poezie Holda aurie mai trece și-n povești, Iar poemul scris cu brațul ridică-n chindie Imn Transilvaniei, Moldovei și Țării Românești.
Izvoarele susură imnuri sub nuci Iar ceasul bate secundă de popas Pe când ascult cânt de guguștuci Și dorul nestins în vers rămas.
Mi-e dor pe ștergar de turta arămie Pusă de țărancă în țest să crească De trilul coborât din înalt de ciocârlie În Transilvania, Moldova și Țara Românească.
Prin răscrucea de veac trec cirezi, Dinspre ogradă urlă un câine, Sunt singur și tu mă visezi Întorcându-mă în Țară pe-o punte de pâine.
Ziua scrie cu lumină în brazde poezie Holda aurie mai trece și-n povești, Iar poemul scris cu brațul ridică-n chindie Imn Transilvaniei, Moldovei și Țării Românești.
Caut în Biblie vibrații de iubire Și munții memoriei în noapte dor Când sfinții îmi toarnă argint în potire Nopțile albe își pun la vis tricolor
Din albastru aerului scriu acum
Călare pe-o lună roșie ce curge
Deasupra galbenului holdei pe drum
Dumnezeu, Țara Maicii Domnului o mirunge….
Mi-e dor pe ștergar de turta arămie Pusă de țărancă în țest să crească De trilul coborât din înalt de ciocârlie În Transilvania, Moldova și Țara Românească.
0 Comentarii