DAMASCUL ŞI DEMASCAREA de Zeno HALUPA













Zeno HALUPA

Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti? (Fapte 9, 4). Iată versetul biblic ce generează coşmaruri teologilor şi filosofilor creştini. Priveşte cuvintele care dor mai rău decât o lapidare. Iată umilinţa de-a te raporta la Dumnezeu prin altul, dar niciodată prin tine însuţi. De la bun început trebuie spus că acest articol este scris cu binecuvântare suferinţei şi a neputinţei de a mă sustrage ostracizării tacite rânduite de pronia divină…

Aşadar, de ce pot câteva cuvinte să cauzeze atâtea ravagii într-un om? Doar fiindcă sunt spuse de Dumnezeu? Nu. Pentru că mă raportez direct la ele? Nu. Ci fiindcă sunt spuse într-un context aparte, în care Însuşi Dumnezeu pare a Se autodepăşi, prin suferinţă şi amar. Bineînţeles, aceste idei colcăie de erezii, dar este singura modalitate prin care putem înţelege reacţia Lui faţă de ticăloşitul de Saul, care ar merita să mai fie calomniat de şi mai ticăloşitul de Cioran, până în veacul veacurilor, până în Pavelul Pavelilor...

Pe scurt, Saul din Tars este prezentat în Faptele Apostolilor ca fiind un prigonitor al creştinilor, care sufla ameninţare şi ucidere împotriva ucenicilor lui Dumnezeu (Fapte 9, 1). Acesta ura atât de mult noua religie a Nazarineanului, încât, potrivit spuselor unui sfânt, dorea ca Iisus să fie mort şi să învieze, doar ca să-L ucidă personal. Biblia spune că s-a dus la arhiereu şi a cerut de la el scrisori către sinagogile din Damasc, ca, dacă va afla acolo pe vreunii, atât bărbaţi şi femei, că merg pe calea aceasta, să-i aducă legaţi la Ierusalim (Fapte 9, 2). Şi ceea ce putea fi doar un nou masacru în Antichitate s-a transformat în bijuteria Noului Testament. Pe drumul spre Damasc, torţionarul din Tars este învăluit de o lumină din cer, ca apoi să audă cuvintele: Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti? (Fapte 9, 4). Dialogul care urmează după aceste cuvinte este irelevant pentru un teolog însetat de filosofie, cu atât mai mult pentru un filosof sătul de teologie. Saul întreabă cine este Cel care îi adresează aceste cuvinte, la care primeşte răspunsul: Eu sunt Iisus, pe care tu Îl prigoneşti. Greu îţi este să loveşti cu piciorul în ţepuşă (Fapte 9, 5).

Iar acum să elucidăm misterul suferinţei şi autodepăşirii lui Dumnezeu, dacă există el cu adevărat.
Începutul întrebării (Saule, Saule,) nu poate să ilustreze decât o adresare cu o puternică şi infinită încărcătură umană, pe care oricare dintre noi ar face-o. Observăm tonul pe care se adresează Iisus. Nu îi spune acestuia pui de viperă sau nebunule, nici măcar nu îl numeşte prigonitor, ceea ce şi era, ci îi grăieşte numele, îi foloseşte numele, una dintre chintesenţele omului. Saule, Saule, şi deja vedem câtă amărăciune poate fi în Dumnezeu. Acest Saule, Saule, joacă rolul de: Prietene, omule, de ce Îmi faci tu Mie aceste lucruri rele? Dumnezeu pare atât de dezamăgit de faptele acestui om, încât nu vrea să-i accentueze defectele deja existente, ci caută prietenia lui, îi vorbeşte dulce, ca celui mai apropiat dintre serafimii Săi. Niciodată nu a fost în Biblie un vocativ mai trist decât acesta. Nici măcar atunci când Dumnezeu îl întreabă pe Adam unde este, după căderea în păcat. Trebuie menţionat aici că Dumnezeu ştie unde este Adam şi că îl întreabă pentru a vedea starea lui sufletească. În traducere, Adame, Adame, care este starea ta sufletească, unde este mintea ta, unde te afli cu conştiinţa ta?, ceea ce reflectă că Adam încă avea capacitatea de a-şi cere iertare, însă alege să arunce greşeala pe Eva… Aviz ateilor amatori şi lipsiţi de raţiune, care cred că Dumnezeu nu ştia unde se află Adam, deşi El îl crease şi aşezase în Grădina de la răsăritul Edenului.

Revenind la situaţia lui Saul, remarcăm că Iisus Se simte prigonit. Iisus prigonit - titlu de roman rusesc. Da, Împăratul împăraţilor Se simţea prigonit. Dar cum este cu putinţă acest lucru? Din punct de vedere logic, Saul nu Îl prigonea pe Iisus, ci pe oamenii care credeau în El, aşadar, întrebarea ar fi trebuit să sune ceva de genul: Saule, Saule, de ce Îi prigoneşti pe cei ce cred în Mine? Da, ar fi fost corect şi aşa, însă prin identificarea cu semenii Săi, Iisus întăreşte ce a promis în timpul propovăduirii: Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut (Matei 25, 40), înţelegând astfel că El va fi cu noi în toate zilele, până la sfârşitul veacului (Matei 28, 20). Cum simte Iisus durerea fiecărui om în parte şi cum El este alături de toţi oamenii până la sfârşitul veacurilor, în ciuda nenumăratelor războaie, suferinţe, crime şi scârbe de orice fel, reprezintă o altă dilemă de ordin teologic, ce nu va fi discutată în acest articol.

Până aici, am avut partea biblică a înpavelizării lui Saul din Tars. De aici, începe segmentul mistic, unul în care erezia deşi este omniprezentă, ea este absolut necesară pentru a găsi un răspuns la disperarea care face legea în atâtea inimi fărădelege…

Un aspect interesant care sare în ochi este cel al lipsei de îngeri. Capitolului convertirii lui Saul îi lipseşte angelicul, de altfel omniprezent de-a lungul Bibliei şi în vieţile sfinţilor. Îngerul (latin. angelicus) este tradus ca trimis sau mesager al lui Dumnezeu, el fiind responsabil cu a transmite sau împlini orice porunceşte Creatorul Său. Vedem că în cazul lui Saul, Dumnezeu nu a mai apelat la niciun slujitor angelic, ci a venit personal la cel cu pricina. Oare de ce nu a trimis un înger pentru a-l converti pe Saul? Oare n-ar fi crezut Saul în cuvintele îngerului? Oare s-ar fi înveninat şi mai mult? De ce Iisus? De ce a trebuit să rezolve personal această problemă? Atâtea lucruri s-au împlinit prin îngeri în Biblie, dintre care Buna Vestire, adusă de Arhanghelul Gavriil, este probabil cea mai relevantă şi cunoscută sarcină împlinită cu ajutor angelic. Dar Saul se pare că se afla la un asemenea nivel de învârtoşare sufletească, încât un înger ar fi eşuat în încercarea de a-i arăta adevărul. Acum, nu trebuie să ne întoarcem fiecare către îngerul nostru păzitor şi să-i spunem: Vezi, dacă n-a fost trimis niciun înger pe drumul Damascului în acea zi, înseamnă că şi tu ai fi eşuat în faţa unuia ca Saul, aşadar, ce nădejde să-mi mai pun eu în tine? Dacă sunt şi eu un Saul, tu eşti sortit eşecului încă înainte de-a te fi creat Dumnezeu din adâncurile neantului. Dar nu ar fi corect acest lucru, fiindcă n-am şti sigur acest lucru. Poate şi un înger ar fi putut să întoarcă inima lui Saul, dar Iisus poate are vreo altă taină în spatele acestei intervenţii personale, şi se prea poate ca omul să se înşele. Şi cum atributul perfecţiunii lui Dumnezeu nu poate fi pătruns de mintea omenească, rămânem în faţa unui mister, care se extinde puţin în teologumen şi înfiorător de mult în erezie.

Un alt aspect al celor petrecute în acea zi pe drumul Damascului ţine de chemarea fiecăruia dintre noi. Raportându-ne la Saul, cam toţi suntem la fel de ticăloşi şi de haini, doar că pe noi nu ne abordează Dumnezeu direct, nu ne vorbeşte personal, nu ne orbeşte şi nu ne oferă darul de a deveni cel mai important apostol al Său. Noi nu putem fi apostolii neamurilor noastre, nici măcar ale familiilor noastre, mai ales ale altor neamuri. Oare nu este ciudat ca la întrebarea: Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti?, să răspund eu, cel cu alt nume? Eu nu mă numesc Saul, deci, nu pot răspunde, fiindcă întrebarea nu-mi este adresată. Dacă aş auzi: Zeno, Zeno, de ce Mă prigoneşti? şi aş suferi orbire ca Saul, atunci aş şti că vremea mea a sosit. Eu aş fi cel chemat. Întrebarea aceea ar fi doar pentru mine, indiferent câţi oameni ar mai purta numele de Zeno. Faptul de a-ţi pronunţa Dumnezeu numele este halucinant. Chiar şi ideea că s-ar putea să ţi se întâmple şi ţie ce i s-a întâmplat lui Saul, ar da speranţă, ar oferi bucuria de a te mai trezi, ar face plăcut privitul în oglindă, ar curăţa ochiul de orice mizerie filosofică, ar da sens vieţii aici şi acum. Nu ar mai conta nimic. Iisus mi-a vorbit. Iisus mi-a vorbit mie. Iisus mi-a vorbit mie şi numai mie. Iisus nu mai poate retrage acele cuvinte. Ele rămân eterne în pielea de piatră a aerului. Iisus, Absolutul, Necuprinsul, Inepuizabilul, El, El, Cel scris cu majusculă oriunde şi oricând, mi-a vorbit. Nu ar fi medicament sau tratament împotriva calmării acestui vulcan sufletesc. Aş redefini noţiunea teologică de nebun pentru Iisus. Dacă acei sfinţi se prefăceau a fi nebuni pentru Iisus, eu aş deveni unul adevărat. La ce ar mai fi de folos mintea lucidă, dacă ea a înţeles tot ce trebuia înţeles? Faptul că Saul şi-a păstrat luciditatea mentală după episodul Damascului este irelevant. Călătoriile sale misionare nu mai contează. Eu m-am oprit pe drumul Damascului. Epistolele sale par scrisori de dragoste către oameni, după cea mai frumoasă poveste de dragoste, cea a convertirii. Pavel, în sine, este irelevant. Saul, în sine, este irelevant. Avem sfinţi şi prigonitori, dar trecerea, Marea Trecere, este cea care contează cu adevărat. Dacă am crezut că Vechiul Testament s-a încheiat odată cu Samson, care doboară templul lui Dagon şi moare acolo, ucigând 3000 de filisteni, aşa cred că Noul Testament este doar o umbră după episodul Damascului. Faptul că Saul a devenit apostol nu mă impresionează. Mai sunt apostoli în lume. Dar unul a fost Saul. Irepetabil. De la Saul-Pavel a început furtuna creştină. Teologii, specialiştii şi toţi cărturarii cred că Biblia se termină cu Apocalipsa, doar fiindcă este ultima carte a Noului Testament. Tehnic, aşa este, dar din punctul meu de vedere, Biblia se încheie cu Saule, Saule, de ce mă prigoneşti? Da, Biblia se încheie cu acel semn de întrebare. Nu mai există nimic după el. După această întrebare, îngerii au început să simtă dureri de neant în piepturile lor. După această întrebare, oamenii s-au făcut pământii şi diavolii au început să aibă stigmate. Toate obsesiile şi frământările au ieşit la iveală. Şi ca să vedeţi că am dreptate, priviţi la ce se întâmplă după această întrebare; un dialog fără vlagă religioasă, spălăcit. Nici Iisus nu mai pare Iisus după aceea. Totul cade în biblism, adică învăţături de înţelepciune cotidine, banale. Da, şi normal că este greu să loveşti cu piciorul în ţepuşă. Greu, ilogic şi dureros. Deşi se doreşte transmiterea unei morale, ea este slabă, pripită, chiar redundantă. Tot ce vine după întrebarea de convertire pare diluat, copiat, pastişat după pildele lui Solomon, după înţelepciunea lui Isus Sirah, etc. Pe scurt, regurgitat, pastişat, cum le place unora să spună. Dacă nu aţi şti textul scripturistic şi v-aş spune Greu este să loveşti cu piciorul în ţepuşă, aţi spune Uau, Einstein, nici nu ştiam asta. Oare de unde ai avut ideea asta genială? Aşa, fiind text biblic, şi mai ales spus de Iisus, îl înveliţi în aur, făţarnicilor, deşi ştiţi că posedă în nucleul său o înţelepciune minimă, doar pentru anumiţi oameni. Şi acum întrebaţi, dacă era Iisus, de unde cu banalitatea asta? Oare noi nu ne dădeam seama că e greu şi ilogic să loveşti cu piciorul în ţepuşă sau că este la fel de inutil să loveşti cu pumnul în pereţi de beton. Inutilitatea inutilităţilor, toate sunt inutile… Nu chiar. Să nu uităm că Dumnezeu, în atotînţelepciunea Sa, Se coboară la nivelul tuturor. Biblia nu a fost scrisă doar pentru teologi, sau doar pentru filosofi sau doar pentru înţelepţi, ci pentru toţi. Oare nu putea Dumnezeu să aibă o Biblie elitistă? Putea, dar n-a vrut. Aşadar, dacă eşti om cu carte, filosof, gânditor, sari peste segmentul cu piciorul care loveşte ţepuşa şi nu uita că Biblia este scrisă şi pentru omul care înţelege puţin, fiindcă nu i-a oferit Dumnezeu puterea cognitivă de-a înţelege mai mult. Nu dispreţui pe cel care înţelege puţin, ci fereşte-te ca multul pe care-l înţelegi tu să nu valoreze infim.

Un alt aspect revoltător şi chinuitor. Dacă Iisus nu i se arăta lui Saul, oare acesta nu rămânea decât un prigonitor, pierzându-şi astfel sufletul. Care este diferenţa dintre Saul şi Antioh al IV-lea Epifanie? Niciuna. Ambii erau prigonitorii lui Dumnezeu, doar că Antioh a avut parte de o moarte teribilă (Căci din trupul acestui păgân izvorau viermi vii şi, trăind în chinuri şi în dureri, cădea de pe el carnea, şi de mirosul lui greu toată tabăra se îngreuia, neputând suferi duhoarea (2 Macabei 9, 9), iar celălalt a primit onoarea inimaginabilă de a Se întâlni cu Iisus pe drumul Damascului. Oare Antioh nu s-ar fi căit dacă ar fi avut acelaşi destin ca al lui Saul? Oare noi nu avem dreptul să credem că toate drumurile noastre duc la Damasc? Oare noi nu merităm să ne întâlnim cu Absolutul, precum Saul… 

Pe baza unei logici putrede, aş putea crede că încă n-am atins apogeul răutăţii umane, dacă Dumnezeu nu este nevoit să intervină în forţă. Deci, am un rău care nu corespunde. Sunt căldicel, iar pentru a fi vărsat din gura Mântuitorului (Apocalipsa 3, 16), trebuie să meriţi a fi mai întâi în gura Sa… Am un rău inferior, care nu trezeşte interesul divinităţii şi fac un bine care nu mă recomandă vreunei minuni. Îmi accept osânda; nu mai regret, nu mai jelesc, nu mai strig, deoarece eu sunt între Saul şi Pavel.

material apărut în revista Litera 13 nr 17/2019
https://www.litera13.ro/2019/01/litera-13-nr172019.html


Share:

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Citeste toate numerele în pdf

Promo

Postari populare

Abonamente

Promo