Zeno HALUPA
Saule,
Saule, de ce Mă prigoneşti?
(Fapte 9, 4). Iată versetul biblic ce generează coşmaruri
teologilor şi filosofilor creştini. Priveşte cuvintele care dor
mai rău decât o lapidare. Iată umilinţa de-a te raporta la
Dumnezeu prin altul, dar niciodată prin tine însuţi. De la bun
început trebuie spus că acest articol este scris cu binecuvântare
suferinţei şi a neputinţei de a mă sustrage ostracizării tacite
rânduite de pronia divină…
Aşadar,
de ce pot câteva cuvinte să cauzeze atâtea ravagii într-un om?
Doar fiindcă sunt spuse de Dumnezeu? Nu. Pentru că mă raportez
direct la ele? Nu. Ci fiindcă sunt spuse într-un context aparte, în
care Însuşi Dumnezeu pare a Se autodepăşi, prin suferinţă şi
amar. Bineînţeles, aceste idei colcăie de erezii, dar este singura
modalitate prin care putem înţelege reacţia Lui faţă de
ticăloşitul de Saul, care ar merita să mai fie calomniat de şi
mai ticăloşitul de Cioran, până în veacul veacurilor, până în
Pavelul Pavelilor...
Pe
scurt, Saul din Tars este prezentat în Faptele Apostolilor ca fiind
un prigonitor al creştinilor, care
sufla ameninţare şi ucidere împotriva ucenicilor lui Dumnezeu
(Fapte 9, 1). Acesta ura atât de mult noua religie a Nazarineanului,
încât, potrivit spuselor unui sfânt, dorea ca Iisus să fie mort
şi să învieze, doar ca să-L ucidă personal. Biblia spune că
s-a dus la arhiereu şi a cerut de la el scrisori către sinagogile
din Damasc, ca, dacă va afla acolo pe vreunii, atât bărbaţi şi
femei, că merg pe calea aceasta, să-i aducă legaţi la Ierusalim
(Fapte 9, 2). Şi ceea ce putea fi doar un nou masacru în
Antichitate s-a transformat în bijuteria Noului Testament. Pe drumul
spre Damasc, torţionarul din Tars este învăluit de o lumină din
cer, ca apoi să audă cuvintele: Saule,
Saule, de ce Mă prigoneşti? (Fapte 9, 4).
Dialogul care urmează după aceste cuvinte este irelevant pentru un
teolog însetat de filosofie, cu atât mai mult pentru un filosof
sătul de teologie. Saul întreabă cine este Cel care îi adresează
aceste cuvinte, la care primeşte răspunsul: Eu
sunt Iisus, pe care tu Îl prigoneşti. Greu îţi este să loveşti
cu piciorul în ţepuşă (Fapte
9, 5).
Iar
acum să elucidăm misterul suferinţei
şi autodepăşirii
lui Dumnezeu, dacă există el cu adevărat.
Începutul
întrebării
(Saule, Saule,)
nu poate să ilustreze decât o adresare cu o puternică şi infinită
încărcătură umană, pe care oricare dintre noi ar face-o.
Observăm tonul pe care se adresează Iisus. Nu îi spune acestuia
pui
de viperă
sau nebunule,
nici măcar nu îl numeşte prigonitor, ceea ce şi era, ci îi
grăieşte numele, îi foloseşte numele, una dintre chintesenţele
omului. Saule,
Saule,
şi deja vedem câtă amărăciune poate fi în Dumnezeu. Acest
Saule,
Saule,
joacă rolul de:
Prietene, omule, de ce Îmi faci tu Mie aceste lucruri rele? Dumnezeu
pare atât de dezamăgit de faptele acestui om, încât nu vrea să-i
accentueze defectele deja existente, ci caută prietenia lui, îi
vorbeşte dulce, ca celui mai apropiat dintre serafimii Săi.
Niciodată nu a fost în Biblie un vocativ mai trist decât acesta.
Nici măcar atunci când Dumnezeu îl întreabă pe Adam unde este,
după căderea în păcat. Trebuie menţionat aici că Dumnezeu ştie
unde este Adam şi că îl întreabă pentru a vedea starea lui
sufletească. În traducere, Adame,
Adame, care este starea ta sufletească, unde este mintea ta, unde te
afli cu conştiinţa ta?, ceea
ce reflectă că Adam încă avea capacitatea de a-şi cere iertare,
însă alege să arunce greşeala pe Eva…
Aviz
ateilor amatori şi lipsiţi de raţiune, care cred că Dumnezeu nu
ştia unde se află Adam, deşi El îl crease şi aşezase în
Grădina de la răsăritul Edenului.
Revenind
la situaţia lui Saul, remarcăm că Iisus Se simte prigonit. Iisus
prigonit - titlu de roman rusesc.
Da, Împăratul împăraţilor Se simţea prigonit. Dar cum este cu
putinţă acest lucru? Din punct de vedere logic, Saul nu Îl
prigonea pe Iisus, ci pe oamenii care credeau în El, aşadar,
întrebarea ar fi trebuit să sune ceva de genul: Saule,
Saule, de ce Îi prigoneşti pe cei ce cred în Mine?
Da, ar fi fost corect şi aşa, însă prin identificarea cu semenii
Săi, Iisus întăreşte ce a promis în timpul propovăduirii:
Adevărat
zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei,
prea mici, Mie Mi-aţi făcut (Matei
25, 40), înţelegând astfel că El
va fi cu noi în toate zilele, până la sfârşitul veacului (Matei
28, 20). Cum simte Iisus durerea fiecărui om în parte şi cum El
este alături de toţi oamenii până la sfârşitul veacurilor, în
ciuda nenumăratelor războaie, suferinţe, crime şi scârbe de
orice fel, reprezintă o altă dilemă de ordin teologic, ce nu va fi
discutată în acest articol.
Până
aici, am avut partea biblică a înpavelizării lui Saul din Tars. De
aici, începe segmentul mistic, unul în care erezia deşi este
omniprezentă, ea este absolut necesară pentru a găsi un răspuns
la disperarea care face legea în atâtea inimi fărădelege…
Un
aspect interesant care sare în ochi este cel al lipsei de îngeri.
Capitolului convertirii lui Saul îi lipseşte angelicul, de altfel
omniprezent de-a lungul Bibliei şi în vieţile sfinţilor. Îngerul
(latin. angelicus) este tradus ca trimis
sau mesager
al lui Dumnezeu, el fiind responsabil cu a transmite sau împlini
orice porunceşte Creatorul Său. Vedem că în cazul lui Saul,
Dumnezeu nu a mai apelat la niciun slujitor angelic, ci a venit
personal la cel cu pricina. Oare de ce nu a trimis un înger pentru
a-l converti pe Saul? Oare n-ar fi crezut Saul în cuvintele
îngerului? Oare s-ar fi înveninat şi mai mult? De ce Iisus? De ce
a trebuit să rezolve personal această problemă? Atâtea lucruri
s-au împlinit prin îngeri în Biblie, dintre care Buna Vestire,
adusă de Arhanghelul Gavriil, este probabil cea mai relevantă şi
cunoscută sarcină împlinită cu ajutor angelic. Dar Saul se pare
că se afla la un asemenea nivel de învârtoşare sufletească,
încât un înger ar fi eşuat în încercarea de a-i arăta
adevărul. Acum, nu trebuie să ne întoarcem fiecare către îngerul
nostru păzitor şi să-i spunem: Vezi,
dacă n-a fost trimis niciun înger pe drumul Damascului în acea zi,
înseamnă că şi tu ai fi eşuat în faţa unuia ca Saul, aşadar,
ce nădejde să-mi mai pun eu în tine? Dacă sunt şi eu un Saul, tu
eşti sortit eşecului încă înainte de-a te fi creat Dumnezeu din
adâncurile neantului. Dar
nu ar fi corect acest lucru, fiindcă n-am şti sigur acest lucru.
Poate şi un înger ar fi putut să întoarcă inima lui Saul, dar
Iisus poate are vreo altă taină în spatele acestei intervenţii
personale, şi se prea poate ca omul să se înşele. Şi cum
atributul perfecţiunii lui Dumnezeu nu poate fi pătruns de mintea
omenească, rămânem în faţa unui mister, care se extinde puţin
în teologumen şi înfiorător de mult în erezie.
Un
alt aspect al celor petrecute în acea zi pe drumul Damascului ţine
de chemarea fiecăruia dintre noi. Raportându-ne la Saul, cam toţi
suntem la fel de ticăloşi şi de haini, doar că pe noi nu ne
abordează Dumnezeu direct, nu ne vorbeşte personal, nu ne orbeşte
şi nu ne oferă darul de a deveni cel mai important apostol al Său.
Noi nu putem fi apostolii neamurilor noastre, nici măcar ale
familiilor noastre, mai ales ale altor neamuri. Oare nu este ciudat
ca la întrebarea: Saule,
Saule, de ce Mă prigoneşti?,
să răspund eu, cel cu alt nume? Eu nu mă numesc Saul, deci, nu pot
răspunde, fiindcă întrebarea nu-mi este adresată. Dacă aş auzi:
Zeno,
Zeno, de ce Mă prigoneşti?
şi aş suferi orbire ca Saul, atunci aş şti că vremea mea a
sosit. Eu aş fi cel chemat. Întrebarea aceea ar fi doar pentru
mine, indiferent câţi oameni ar mai purta numele de Zeno. Faptul de
a-ţi pronunţa Dumnezeu numele este halucinant. Chiar şi ideea că
s-ar putea să ţi se întâmple şi ţie ce i s-a întâmplat lui
Saul, ar da speranţă, ar oferi bucuria de a te mai trezi, ar face
plăcut privitul în oglindă, ar curăţa ochiul de orice mizerie
filosofică, ar da sens vieţii aici şi acum. Nu ar mai conta nimic.
Iisus mi-a vorbit. Iisus mi-a vorbit mie. Iisus mi-a vorbit mie şi
numai mie. Iisus nu mai poate retrage acele cuvinte. Ele rămân
eterne în pielea de piatră a aerului. Iisus, Absolutul,
Necuprinsul, Inepuizabilul, El, El, Cel scris cu majusculă oriunde
şi oricând, mi-a vorbit. Nu ar fi medicament sau tratament
împotriva calmării acestui vulcan sufletesc. Aş redefini noţiunea
teologică de nebun
pentru Iisus.
Dacă acei sfinţi se prefăceau a fi nebuni pentru Iisus, eu aş
deveni unul adevărat. La ce ar mai fi de folos mintea lucidă, dacă
ea a înţeles tot ce trebuia înţeles? Faptul că Saul şi-a
păstrat luciditatea mentală după episodul Damascului este
irelevant. Călătoriile sale misionare nu mai contează. Eu m-am
oprit pe drumul Damascului. Epistolele sale par scrisori de dragoste
către oameni, după cea mai frumoasă poveste de dragoste, cea a
convertirii. Pavel, în sine, este irelevant. Saul, în sine, este
irelevant. Avem sfinţi şi prigonitori, dar trecerea, Marea Trecere,
este cea care contează cu adevărat. Dacă am crezut că Vechiul
Testament s-a încheiat odată cu Samson, care doboară templul lui
Dagon şi moare acolo, ucigând 3000 de filisteni, aşa cred că Noul
Testament este doar o umbră după episodul Damascului. Faptul că
Saul a devenit apostol nu mă impresionează. Mai sunt apostoli în
lume. Dar unul a fost Saul. Irepetabil. De la Saul-Pavel a început
furtuna creştină. Teologii, specialiştii şi toţi cărturarii
cred că Biblia se termină cu Apocalipsa, doar fiindcă este ultima
carte a Noului Testament. Tehnic, aşa este, dar din punctul meu de
vedere, Biblia se încheie cu Saule,
Saule, de ce mă prigoneşti?
Da, Biblia se încheie cu acel semn de întrebare. Nu mai există
nimic după el. După această întrebare, îngerii au început să
simtă dureri de neant în piepturile lor. După această întrebare,
oamenii s-au făcut pământii şi diavolii au început să aibă
stigmate. Toate obsesiile şi frământările au ieşit la iveală.
Şi ca să vedeţi că am dreptate, priviţi la ce se întâmplă
după această întrebare; un dialog fără vlagă religioasă,
spălăcit. Nici Iisus nu mai pare Iisus după aceea. Totul cade în
biblism, adică învăţături de înţelepciune cotidine, banale.
Da, şi normal că este greu să loveşti cu piciorul în ţepuşă.
Greu, ilogic şi dureros. Deşi se doreşte transmiterea unei morale,
ea este slabă, pripită, chiar redundantă. Tot ce vine după
întrebarea de convertire pare diluat, copiat, pastişat după
pildele lui Solomon, după înţelepciunea lui Isus Sirah, etc. Pe
scurt, regurgitat, pastişat, cum le place unora să spună. Dacă nu
aţi şti textul scripturistic şi v-aş spune Greu
este să loveşti cu piciorul în ţepuşă,
aţi spune Uau,
Einstein, nici nu ştiam asta.
Oare
de unde ai avut ideea asta genială?
Aşa, fiind text biblic, şi mai ales spus de Iisus, îl înveliţi
în aur, făţarnicilor, deşi ştiţi că posedă în nucleul său o
înţelepciune minimă, doar pentru anumiţi oameni. Şi acum
întrebaţi, dacă era Iisus, de unde cu banalitatea asta? Oare noi
nu ne dădeam seama că e greu şi ilogic să loveşti cu piciorul în
ţepuşă sau că este la fel de inutil să loveşti cu pumnul în
pereţi de beton. Inutilitatea inutilităţilor, toate sunt inutile…
Nu chiar. Să nu uităm că Dumnezeu, în atotînţelepciunea Sa, Se
coboară la nivelul tuturor. Biblia nu a fost scrisă doar pentru
teologi, sau doar pentru filosofi sau doar pentru înţelepţi, ci
pentru toţi. Oare nu putea Dumnezeu să aibă o Biblie elitistă?
Putea, dar n-a vrut. Aşadar, dacă eşti om cu carte, filosof,
gânditor, sari peste segmentul cu piciorul care loveşte ţepuşa şi
nu uita că Biblia este scrisă şi pentru omul care înţelege
puţin, fiindcă nu i-a oferit Dumnezeu puterea cognitivă de-a
înţelege mai mult. Nu dispreţui pe cel care înţelege puţin, ci
fereşte-te ca multul pe care-l înţelegi tu să nu valoreze infim.
Un
alt aspect revoltător şi chinuitor. Dacă Iisus nu i se arăta lui
Saul, oare acesta nu rămânea decât un prigonitor,
pierzându-şi astfel sufletul. Care este diferenţa dintre Saul şi
Antioh al IV-lea Epifanie? Niciuna. Ambii erau prigonitorii lui
Dumnezeu, doar că Antioh a avut parte de o moarte teribilă (Căci
din trupul acestui păgân izvorau viermi vii şi, trăind în
chinuri şi în dureri, cădea de pe el carnea, şi de mirosul lui
greu toată tabăra se îngreuia, neputând suferi duhoarea (2
Macabei 9, 9),
iar celălalt a primit onoarea inimaginabilă de a Se întâlni cu
Iisus pe drumul Damascului. Oare Antioh nu s-ar fi căit dacă ar fi
avut acelaşi destin ca al lui Saul? Oare noi nu avem dreptul să
credem că toate drumurile noastre duc la Damasc? Oare noi nu merităm
să ne întâlnim cu Absolutul, precum Saul…
Pe baza unei logici
putrede, aş putea crede că încă n-am atins apogeul răutăţii
umane, dacă Dumnezeu nu este nevoit să intervină în forţă.
Deci, am un rău care nu corespunde. Sunt căldicel, iar pentru a fi
vărsat din gura Mântuitorului (Apocalipsa 3, 16), trebuie să
meriţi a fi mai întâi în gura Sa… Am un rău inferior, care nu
trezeşte interesul divinităţii şi fac un bine care nu mă
recomandă vreunei minuni. Îmi accept osânda; nu mai regret, nu mai
jelesc, nu mai strig, deoarece eu sunt între Saul şi Pavel.
material apărut în revista Litera 13 nr 17/2019
Postări
0 Comentarii