„Din umbra timpului” în… lumina tiparului. Cronică de JENICĂ CHIRIAC













JENICĂ  CHIRIAC

„Din umbra timpului” în… lumina tiparului

Lacu Dulce, cartier al Brăilei,  a avut (încă mai are) o cultură aparte. Sărăcia oamenilor, la concurență doar cu cea din Comorofca, lipsa unei școli și a unei biserici a conferit zonei un statut special. S-au consumat aici drame, crime, înșelătorii, prostituție, tâlhării. Oamenii s-au adaptat unor condițiuni vitrege, au fost afectați de inundații ori incendii,  de războiul cel mare și urmările acestuia, de procesul (sub ocupația sovietică), de instaurarea unui regim politic și economic pe cu totul alte baze conceptuale. Avatarurile existenței lor au făurit oameni capabili să supraviețuiască. În vremurile tulburi de după terminarea celui de-al doilea război mondial unii au încercat să înțeleagă noile rosturi și legi, ca și organizarea societății pe alte principii. Cu vremea, cartierul a fost înzestrat cu școală. Aceasta a adus raza luminii cunoașterii, a redus analfabetismul. De pe băncile acesteia, e vorba de Școala generală  Nr. 9 din Lacu Dulce al Brăilei s-au ridicat oameni destoinici. Cum este și Lazăr Bobi, scriitor, autorul memoriilor „Ulicioara patimilor”, primul volum din ciclul „Din umbra timpului”, dar  în același timp, Lazăr Bobi, sculptor desăvârșit și poet cu fin rafinament, un veritabil cronicar al vieții din  al său Lac Dulce.

Cartea aparține genului epic, iar ca specie literară este un roman de moravuri, istoric, social, situat între monografie sui-generis și cronică vie. Opera s-a născut din nevoia autorului de a omagia, în felul său, un cartier uitat de lume. Ca valori ale limbii literare semnalăm expresivitatea, arhaicitatea și nu greșim dacă  identificăm tendințe gnomice. Fiecare capitol din volum poartă ca titlu un aforism ingenios conceput. În cuprinsul de final se poate întrezări un dicționar de cugetări.

Structura epică a romanului urmează în linii mari cronologia evenimentelor. Operă de factură modernistă nu reflectă gradualizarea unui conflict, cu punct culminant, deznodământ etc. Stilul este realist, viguros și incitant. Din același motiv, autorul nu ne propune o temă anume. Teoretizând, se pot număra mai multe aspecte întrepătrunse: drama războiului și a urmărilor acestuia, pauperitatea locuitorilor și capacitatea acestora de a se adapta și readapta la condițiuni social istorice diferite, viciile omenești.

Figura de stil dominantă este antiteza. Se confruntă și se completează două lumi cu destine contradictorii. Pe de o parte, lumea interlopă a speculanților, hoților, tâlharilor, proxeneților, a prostituatelor, într-un cuvânt așa-numita  drojdie a societății. De cealaltă parte, lumea onestă, omul de rând, muncitor, solidar cu breasla, trăitor dintr-un salariu modest. Aceștia, oamenii, pe fondul sănătos al profesiei lor aducătoare de venituri, se dedau la mici ilegalități: braconaj, furtișaguri de la locurile lor de muncă, nu neapărat ca fapte antisocial, după părerea lor ci, mai curând ca modalități de îmbunătățire a traiului zilnic.

Ca moduri de expunere a ideilor și faptelor semnalăm narațiunea la persoana a treia, autorul obiectivându-se, deși oricine își dă seama că este contemporan cu epoca, viețuind în mijlocul evenimentelor. La descriere nu recurge decât în măsura în care aceasta slujește acțiunii, o sprijină și-i conferă autenticitate. Cititorul trăitor în Lacu Dulce se va simți, evident, în elementul său, descoperind ulicioara, decorul insolit al poveștilor,  al dramelor și crimelor perioadei descrise.

Dialogul respectă specificul local, este viu, presărat cu expresii de argou, câteodată îndulcit în mod voit de către autor în respectul urechilor sensibile ale doamnelor și domnișoarelor, potențiale cititoare.

O particularitate atrage atenția cititorului: din loc în loc, ca un respiro după tensiunea acțiunii, Lazăr Bobi strecoară expozeuri, mici eseuri chiar, sub formă de monologuri interioare, având ca leit-motiv evoluțiile social-politice ale perioadei, de cele mai multe ori cu fină ironie, dând o falsă înțelegerii politice.Dealtminteri, autorul se dovedește nu doar apolitic ci și un analist malițios vizavi de tot ce se înțelege prin politică, pe care o persiflează necruțător.

Ne ocupăm în continuare de personajele romanului. La modul general se poate afirma că sunt oamenii locului, identificați după numele și prenumele lor, ori după porecle. Autorul nu insistă pe descrierea fizică sau morală  a acestora. El, autorul, a ales ca modalitate stilistică autocaracterizarea. Cititorul avizat va desprinde calități și defecte din comportamentul cotidian al acestora, din limbajul folosit, din expunerea de idei morale și moralizatoare, cum sunt omenia ori empatia. De exemplu,  într-unul din capitol autorul descrie o situație de viață cu adânci semnificații: se pregătea o nuntă. Tatăl miresei, bolnav de ftizie zace în patul  suferinței sale în așteptarea implacabilului final. Mărturisește că ar dori să nu strice nunta fetei sale. Dar nu-i după vrerea omului, ci a Domnului. Își dă obștescul sfârșit tocmai când se juca buchetul miresei. Cei  care au stat la căpătâiul lui, dintr-o pornire instinctivă ascund episodul membrilor familiei, soției și miresei, pentru ca nunta să poată merge înainte.

Cartea abundă de personaje insolite, fiecare cu destine prestabilite. Multe se pot constitui în studii de caz. Ne oprim, în primul rând, la Negoiță, personaj cu trăsături tragice, individualizat, om cu o gândire deviantă și comportament aberant. Împins, poate, de sărăcie și de neputința de a ieși la liman, apelează la o modalitate elucubrantă -  profanarea de morminte!

Melinte, bun meseriaș, mecanic-auto, profită de conjuncturile favorabile înhăitându-se cu rușii. Pune pe roate o afacere profitabilă, angajându-se să repare autocamioanele armatei roșii. Demontează subansamblele defecte, le curăță „lună”, le gresează, le mai bibilește pe ici-pe colo și… le montează la loc, însușindu-și piesele de schimb pe care le valorifică.  Prosperă familial,  permițându-și multe plăceri.

Totuși, personajul central al cărții, emblematic, arhetipal rămâne Codoșul. Acesta însumează „calitățile” brăileanului: șmecher, descurcăreț, intelligent, afemeiat, combinator, nonconformist, potlogar, un tip ce nu acceptă „jugul” unui loc de muncă cu program  „de sirenă”. Cumpără  casa lui Negoiță în complicitate cu soția acestuia, ba mai mult îl aruncă în pușcărie. Este doar un episod din  șirul nenumăratelor sale matrapazlâcuri.

Ulicioara patimilor este un roman care se citește cu interes datorită calităților sale. Este o carte despre brăileni, despre și cu brăileni dar nu numai. E vorba de viața  unui cartier al Brăilei, Lacu Dulce, de acum mai bine de jumătate de veac și care, acum, în zilele noastre rămâne, încă, încremenit  în  nepăsarea autorităților.

Cronica pricopsitului

Share:

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Citeste toate numerele în pdf

Promo

Postari populare

Abonamente

Promo