Ticker

6/recent/ticker-posts

La vânătoare (scriitoricească) în România înnebunită de azi. Stelian Tănase - Partida de vânătoare








a.g.secară 

Într-o vreme în care aproape totul este politizat, în care cetăţeanului simplu îi trebuie legi pentru a fi protejat de intruziunea politicului până şi în spaţiul intim, reacţia intelectualului, voluntară sau nu, inconştientă sau nu, este să spună Adevărul, chiar şi în condiţiile în care adevărul minciunilor, bune sau rele, învinge la scor adevărul simplu…

Un scriitor este privilegiat, dacă regimul politic nu este autoritar sau dictatorial. Poate ieşi la vânătoare (oriunde) de adevăruri, personaje, situaţii, poate satiriza personaje reale, de la Vodă până la ultima opincă sau cea mai recentă fantomă, care poate fi şi una de general, dedulcit la mierea Puterii…

Cum este cazul lui Stelian Tănase, în cel mai recent roman al domniei sale, Partida de vânătoare, scriere subintitulată Roman foileton, unde o Betty Boop (aşa este alintată eroina undeva în carte) script writer la o agenţie de publicitate, subţire, 1,56, afro, roşcată, pistrui, ochelaristă, căreia i se mai zice şi Ţumpi, care cade vrăjită de cântecul de sirenă al Literaturii, începând o carte, un foileton, care va fi şi adaptat pentru televiziune…

Este vorba de Aglae Stoleru, o eroină care iese cumva din melonul etern al lui Caragiale, scamatorul nostru atât de realist, Dumnezeul românilor sau măcar unul dintre zeii sau eroii care au grijă de românii culturali, ca să zicem aşa, care va să zică, neuitându-l pe un Eminescu, Creangă, Slavici, Cantemir, Arghezi, Blaga, Nichita Stănescu ş.a.m.d. Şi demonstraţia lui Stelian Tănase este foarte caragialescă: suntem într-un veşnic joc De-ale Carnavalului, suntem toţi (bine, aproape toţi!) nişte scrisori pierdute, pardon, oameni pierduţi, nişte caraghioşi (etimologic, parcă nişte actori!) care învăţăm sau nu cadrilul: Realitatea este populată cu alde Barbu Zefcari, Diana, Bebe Scheau (câine surd de vânătoare, din mass media, pentru conformitate, nota a.g.s.: personaje principale lângă Ţumpi!), secundari, figuraţie, corp ansamblu, ce vrei şi ce nu vrei.

Cartierul e plin de ei. O înghesuială de nedescris. Şi ce fac personajele astea!? Conversează, repetă scene, imită, spun scheciuri, se amuză. Cumpără fleacuri, bârfesc, îşi fac siesta, se duc la film, şi-o trag într-o veselie pe unde apucă. Se scobesc în nas, îşi pun ventuze, iau un taxi, se hlizesc la vitrine, plimbă câinii în parc, ies la balcon şi vorbesc cu vecinul de peste drum. E un cadril, îşi tot schimbă locurile.(p.302)

În aproape altă ordine de idei avem de-a face cu una dintre puţinele cărţi care pot transmite oarecum la rece o stare de nevroză acută, colectivă, o stare de nebunie generală, impresia de vodevil, carnaval (p.259), butaforie (p.297), de farsă ontologică la care suntem martori sau victime, ce nemaipomenită harababură!, care ne reaminteşte că homo homini lupus, dar că pot exista şi perioade în care lupii dansează cadril.

Aşadar, ceea ce scria din pură imaginaţie noua scriitoare, Aglae, aproape că rimează cu Zoe, personaj cam la 30 de ani, cu spectrul ratării în faţă, renunţând la slujba banală, de rutină, din agenţie, se dovedeşte prea a fi ca în realitate, prea ca la ţară (România se străduieşte parcă să se laude cu specificul ei rural; de altfel, în Bucureşti, unul din puţinele puncte de atracţie este tocmai Muzeul în aer liber Muzeul Naţional al Satului Dimitrie Gusti!) în realitatea sus pusă, de protipendadă, amorul dintre personajele preşedinte şi blondă prea semănând cu… ceea ce se întâmpla într-adevăr la Cotroceni. Sau, mai degrabă, prin alte locuri… Evident că… Statele paralele (ale României unite) intră în acţiune, deh, sarcini de serviciu, apar tot felul de încurcături, se reliefează şi alte personaje, precum aristocraticul Barbu Zefcari, blonda Mazu Diana, deja menţionaţi, doctorul Amedeo Pantazi, mefistotelicul Fane Craiu, un om de televiziune, preşedintele ţării, care este Excelenţa Sa, generalul Achim Obae şi fantoma sa, pardon, soţia sa, funcţionari diverşi, oameni de stat, din presă, multe dintre nume rivalizând cu onomastica lui Caragiale…

Cinematografic, dacă tot se filmează o soap opera după romanul Agaei, avem de-a face cu un amestec de Costas Gavras, când textul scapă de o anume miştocăreală bine asumată artistic, deviind în strigătul spiritual al lui Lucian Pintilie (cel din Balanţa, Terminus paradis), aducându-ne aminte că este greu să fii sobru, solemn în ţara lui Mitică (să ne aducem aminte şi… de ce trag clopotele, Mitică?), funiile şi aluziile cinematografice ducând şi la Michael Cimino, existând o scenă cheie, la o vânătoare de cerbi, chiar mai savuroasă şi mai interesantă, poate, decât aceea din filmul cu Robert de Niro, când vânătorul, trecut prin războiul din Vietnam, iartă prada, dând frumuseţii vieţii ceea ce este al ei… A se vedea pagina alăturată…

Noi mai spunem doar că finalul este în spiritul Elodiei, cea parcă mult prea uitată în ultimul timp, o muză a vremurilor în care vieţile noastre dispar fără să ştim prea bine de ce…

apărut în Litera 13 nr 17/2019, p. 19-20
https://www.litera13.ro/2019/01/litera-13-nr172019.html 


Trimiteți un comentariu

0 Comentarii