Ticker

6/recent/ticker-posts

MIERCUREA STRÂMBĂ de Nicolae I. NICOLAE. Recenzie de Dumitru Anghel













Dumitru ANGHEL 

Volumul de proză „Miercurea strâmbă” sau „Iubirile ratate ale lui Remus Alb”, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2015, 208 pagini, este fără îndoială un roman modern, chiar prea modern, cu o structură editorială uşor atipică pentru o astfel de specie a genului epic cult de mare întindere, cu direcţionare spre un reper, E-mail, din tehnologia de ultimă generaţie a calculatoarelor; de fapt subcapitole grupate pe două PĂRŢI, marcate onomastic: I Cristina şi II Mirela, pentru ca să nu existe niciun dubiu: roman de dragoste!

O literatură de secol XXI, de un realism neprelucrat, care a ocolit o anumită disciplină clasicistă din zona tematică „La Medeleni”, „Elevul Dima dintr-a şaptea” sau „Madame Bovary”, „Anna Karenina”, ca să alunece spre un sentimentalism din arealul înnoitor de pe „facebook”, deşi atmosfera şi toată erotica sugerate de subtitlul agresiv de pe coperta I rămâne, cu toată „cosmetizarea” de efect, în timpul romantic, uşor desuet şi idilic, al generaţiei de studenţi de la Filologie, promoţia „George Călinescu”, de prin anii ’60.

“Miercurea strâmbă” ar putea fi şi un roman social, social-politic chiar, în tiparele cu totul speciale ale unui... antiproletcultism, insinuant la un moment dat şi în afara unor prejudecăţi, pe tema politicii de reprimare şi anihilare a elitei intelectualităţii româneşti, din ecouri şi reliefuri biografice, cu o caldă şi nostalgică raportare la părinţii autorului, victime ale unei ideologii aberante în închisorile comuniste, ca o “paranoia” alergică şi obsedantă pe parcursul unei traiectorii profesionale performante şi de destin uman, într-un delir al situaţiilor groteşti şi stânjenitoare, salvate de condiţia de dascăl de Româneşte, autor de manuale şcolare, dar şi un intelectual rasat, cu zăboviri benefice în Bibliotecă, a prozatorului Nicolae I. Nicolae.

Un roman de ficţiune moderată, pe tonalitatea preclasică a “Clavecinului bine temperat” de I.S. Bach, modificată “genetic” de un cod al unei identificări totale cu un Ev istoric, pe care domnul Nicolae I. Nicolae şi-l revendică orgolios cu antecedente biografice explicite în linia unui epic obiectiv, care-i protejează personajele într-un spaţiu virtual, un univers îndepărtat şi nu prea, din copilărie sau tinereţe, perioada unei studenţii cu ecouri reverberante, definitorii, după care tânjeşte nostalgic; o carte construită pe antiteze şi pe un joc al nedumeririlor din care au ieşit, ca-ntr-un poem de Tudor Arghezi, “florile de mucigai” ale unei fiinţări echilibrate până la urmă spre o “Odă a bucuriei” beethoveniene.

Stilul prozatorului este tranşant, de-o actualitate convingătoare, cu influenţe de publicistică agresivă, ca la TV, într-o notă insinuant-ironică, marcată de şarja maliţioasă: “Unul dintre primii noştri fotbalişti, transferaţi după Revoluţie în Italia la un mare club, uitase... să vorbească româneşte şi dădea declaraţii într-o limbă ţuguiată, spre hazul iubitorilor de fotbal...” (pag. 17), din care cititorul recunoaşte maimuţăreala socio-lingvistică a insului infatuat.

Partea I a romanului “Miercurea strâmbă” începe abrupt, pe structura “poştei electronice”, cu Capitolul 1 “Mai întâi ca o telenovelă” şi cu primul “E-mail”, în maniera inconfundabilă de care aminteam mai sus: “Ţi-am apreciat linia, silueta, bustul, picioarele bine prinse în jenşi” (pag. 10), ca un menuet preclasic, festiv, grav şi săltăreţ; tehnică epică pe care o păstrează într-o devălmăşie... imprevizibilă: “Pauză pentru publicitate”, “Ce caută Platon aici?”, “Pe boltă când apare luna”, pe paliere temporare şi poveşti de iubire pe măsură, de la Paris şi Elena, Romeo şi Julieta sau, de ce nu, Eminescu şi Veronica. Pe lait-motivul sentimental al poveştii de dragoste Remus Alb – Cristina, se modifică mereu tonalitatea epică a romanului, ceea ce dă amploare faptelor, întâmplărilor paralele, unele cu totul incidentale, într-un registru de monografie socio-umană, cu pagini situate în retrospectivă, în amintire: “Când ne-au dat afară din casă, aveam treisprezece ani” (pag. 35), iar deportările, strămutările sau “domiciliul obligatoriu” se fixează într-o psihologie plauzibilă şi o viziune esenţialmente obsesivă.

Şcoala, ca instituţie, este “scena” de referinţă a acestui roman, fie în segmentul ei iniţiatic, după structura Spiru Haret, fie în alternativa nefericită a manualelor traduse din limba rusă, dar şi perioada fastă, romantică, a primelor iubiri, ingenue şi pure, naive şi idilice: “Şi ce revelaţie uluitoare a fost să simt ce înseamnă să mergi ţinându-te de mână cu cineva care te place, pe sub castanii de pe strada principală...” (pag. 47).
Şi, din nou, tot “bâlciul” şi spectacolul unor demascări publice, “când erau expuşi oprobiului public profesori sau studenţi, acuzaţi... de afirmaţii duşmănoase la adresa regimului...”  (pag. 55), dar şi coşmarul terifiant al unui student cu dosar, care “plătea” pentru “păcatele părinţilor, duşmani ai poporului”, secvenţe dramatice atenuate discret cu scene dintr-o studenţie romantică, cu poveşti de iubire şi figuri pitoreşti, “rebele” şi nu prea!, din celebrul Hol de la Filologie, cu ‘nea Costică, portarul, sau cu Titi “Donescu”, “decanul facultăţii de holistică, o hahaleră care ne fascina pe toţi...” (pag. 63), ori cu întâmplări, între important şi surprinzător, precum scena de la Capşa cu mama Cristinei, şi o finalitate a unei mari iubiri fracturată de banal.
Domnul Nicolae I. Nicolae stăpâneşte autoritar arta prozatorului cu accent pe descriere şi un tip de qui-pro-quo dramatic (deşi s-a hotărât târziu să scrie!), dovedind gust pentru spectaculos şi culoare, când fraza sa, cu o anume cadenţă, ia amploare. Cristina urmează să se căsătorească cu bărbatul ales de părinţii săi: “Între el şi mine nu a fost nimic până acum. Iar ce-a fost între noi a fost curat şi pătimaş. Am fost curată şi pătimaşă. Şi vreau să plec curată din această iubire. Nu mă huli şi nici altceva” (pag. 98), ca o spectaculoasă... recuzită de conflict erotic, pe replica unei iubiri pătimaşe, curată şi angelică, şi un elogiu la adresa eternului feminin, cu care se încheie Partea I a romanului.

Şi Partea a II-a, “Mirela”, începe la fel de abrupt, neapărat cu un Capitol 12 “Ora de română. Primul pas spre tine” şi un E-mail 24: “Pe Mirela am cunoscut-o (corect ar fi să spun: am remarcat-o că de văzut o vedeai de cum intrai pe uşă, îţi sărea în ochi...” (pag. 121), pentru că scriitorul Nicolae I. Nicolae stăpâneşte şi arta naraţiunii, cu motive şi tehnici epice între logică “agasantă” şi pitoresc de o anume solemnitate, cu incantaţii de... liturgic profan, sau cu pagini de acţiune pură, pe ritmul şi tonalitatea unui allegro vivace, ca în vâltorile “Vltavei” din poemul simfonic “Patria mea” de Bedrich Smetana, că doar a fost student la Filologie şi a avut ce învăţa de la maeştrii esteticii Frumosului: George Călinescu, Tudor Vianu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga. Nu excelează în arta dialogului, ca mod de expunere epic, dar când îl foloseşte este... coleric, cu adrenalina în clocot, percutant, mereu “cu glonţul pe ţeavă”!

Frazarea este îndrăzneaţă, cu o analiză lucidă a situaţiilor şi a urmărilor acestora, chiar când fluxul epic alunecă spre o logică adeseori capricioasă, cu răsturnări de perspectivă, ca, de pildă, în secvenţa asistenţei directorului Liceului la lecţia cu tema “Erotica la Eminescu”, o întâmplare de top, între şoc şi revelaţie profesională, dar şi prilej de a o remarca pe Mirela după răspunsul, pe care eleva îl dă la semnificaţia erotică a poeziei eminesciene: “Am rămas cu gura căscată. Directorul a rămas cu gura căscată. Clasa a privit tăcută la mine” (pag. 127).

Ori un intermezzo de toată frumuseţea cu... tovarăşa Lenuţa, secretarul Organizaţiei P.C.R., care în excesiva ei grijă pentru ţinuta elevelor (număr matricol, ciorapi trei-sferturi bej...), face un tapaj la limita... ereziei ideologice, când o admonestează pentru minijupa sa pe studenta Zoe Ceauşescu, aflată în practică pedagogică.

Povestea de dragoste cu Mirela are o altă dimensiune, pare mai aşezată, deşi, “nu simţeam însă că vom fi o pereche” (pag. 155), cu evoluţii alternative de vremuri mai cuminţi, mai cumpătate, fără bezmetice alăturări de biologie în derivă, dar şi cu altceva, incoerent şi imprevizibil, care s-a sfârşit... modern!, fără romantismul aşteptat: “Şi aşa, foarte frumoasa noastră poveste a ţinut un an şi cinci luni... Fără să fi fost mereu frumoasă” (pag. 160), ca-ntr-o piesă de teatru, ca-ntr-un vodevil, între dramatic şi simpluţ, ca multe alte poveşti de viaţă.

Romanul “Miercurea strâmbă” sau “Iubirile ratate ale lui Remus Alb” a început cuminte şi... clasic, s-a desfăşurat modern cu arpegii condimentate şi potenţate vivace uneori de incidente şi reliefuri biografice cu aparenţa unui jurnal, dar coeficientul de ficţiune rămâne definitoriu. Uneori chiar fabulează pe motive literare, pe care le-a asamblat printr-o inteligentă alăturare cu ceea ce i s-ar fi putut întâmpla şi a făcut din această perspectivă eficace un mereu alt E-mail narativ, păstrând aparenţele unei inconfundabile identităţi, care l-ar fi pus pe scriitorul Nicolae I. Nicolae în situaţia incomodă de a fi... bănuit că “şi-a spus viaţa” sau că “şi-ar fi povestit iubirile”, adolescentine  sau de maturitate, cu aere de cuceritor stilat, elegant şi... răsfăţat!?

Un Epilog pe câteva pagini este relevant şi lămuritor: Remus Alb este eroul unui roman de dragoste investit cu prerogativele epice ale unei opere literare de ficţiune.


Trimiteți un comentariu

0 Comentarii