Libertatea scriitorului de George APOSTOIU

George APOSTOIU

Dintre miile de libertăţi pe care şi le îngăduie un creator, Augustin Buzura a ales libertatea umană, cea care-i putea semnala cu sensibilitate frisoanele şi tortura vremurilor. O libertate diferită, îndrăznesc să cred, de cea înţeleasă de Heidegger sau Sartre (curios cum aceşti doi filozofi, atât de diferiţi, se întâlnesc în acest punct!) care considerau  că ,,existenţa” precede ,,esenţa”. Pentru Buzura esenţa, adică existenţa, a fost scrisul ca sacrificiu voluntar, iar constatarea trebuie luată nu axiomatic din moment ce scriitorul însuşi o mărturiseşte: ,,Am spus deseori că îmi măsor viaţa în cărţi şi nu în ani”. (A trăi, a scrie, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2009). Timpul în creaţia lui Buzura are, ca şi frica, greutatea plumbului. Criticii sunt îndreptăţiţi să desluşească mai bine sensul unei confesiuni ca aceasta: ,,Odată ce am înţeles ce înseamnă a scrie şi a răspunde pentru fiecare cuvânt, m-am străduit să-mi fac meseria de scriitor, cu orice risc”. În ce fel de lume a scrie presupune un risc? Mecanismul uman, ca să numesc astfel lumea în care a scris Buzura, înainte şi după schimbarea de regim, avea în structura lui fermenţii riscului la care se referă scriitorul: condiţia politică, înainte, cea morală, după.

Într-un fel, sensibilitatea particulară (proprie, ar fi mai corect spus) a lui Buzura îl aduce pe scriitor în zona pesimismului. Nu ca în cazul lui Cioran, adică la un pesimism integral, la o deprimare  demoralizantă într-un peisaj de sfârşit de viaţă, ci mai apropiat de Camus, de om străin de vocile şi imoralitatea lumii. Multe dintre injustiţiile care l-au lovit l-au mâhnit, fără îndoială, dar s-a salvat privindu-le cu dezgust, ca pe o manifestare a imposturii. Era conştient că, dincolo de preferinţele lui, există realităţi pe care nu avea cum şi de ce să le accepte fără rezerve. Fidel legilor din universul în care s-a ivit, a rămas în afara orgoliilor aristocratice chiar şi atunci când reputaţia de mare scriitor ar fi putut să-l seducă.

Cum supliciul Timpului era palpabil, Buzura şi-a propus nu doar să-i semnaleze existenţa, ci şi capcanele. Eroii lui Buzura nu sunt, nu puteau fi, stăpâniţi de iluzii. Pentru un scriitor, nu doar pentru Buzura, marea încercare o produce interferenţa politicului în literatură. Dorinţa de a ajunge la un ,,aliaj” bun este permanentă la scriitor: ,,Cel ce îşi stăpâneşte cu adevărat meseria ştie şi simte până dincolo de lacrimi că, în realitate, cartea cea mai bună este cea care va veni, mereu şi mereu următoarea. Din păcate însă, această neîncetată şi epuizantă confruntare sau fugă de eşec încetează o clipă, o clipă apăsătoare, dureroasă, poate cea mai copleşitoare clipă a vieţii, când toate se schimbă: culori, sentimente, gânduri, proiecte, ritmuri. Şi asta datorită întâlnirii cu un personaj până atunci ignorat, ocolit sau, oricum, lipsit de importanţă: Timpul. Brusc, cu o disperare şi spaimă imposibil de cuprins în cuvinte, înţelegi şi simţi că fiecare frază, cuvânt, gest literar şi nu numai, ar putea fi ultimul” (ibid.).

În unele din romanele lui Buzura, sentimentul atât de uman care-l stăpânea pe scriitor (real, nu închipuit), frica, nu atinge doza de disperare pe care revolta din senin i-o procură lui Cioran, ci doar mâhnire şi neputinţă în faţa destinului. Dar scriitorul nu şi-a propus să iubească viaţa, ci să o re-scrie. Se va elibera de frică scriind despre frică. Ca martor al intruziunii acesteia în viaţa individului sau a colectivităţilor, revoltat, îşi va propune permanent să iasă din starea de asediu pe care aceasta i-o oferea în viaţa diurnă. În literatura lui Buzura, mărturia are o ascendenţă evidentă faţă de ficţiune. Scos din procesul particular de creaţie şi pus pe seama sorgintei lui pecetluită de geografie (maramureşean molcom, nu oşean impulsiv; nedreaptă socotinţă!), ,,riscul de a scrie” la care se referă scriitorul nu trebuie  înţeles în sensul mersului pe sârmă fără plasa de protecţie. Este riscul de a face adevărul credibil.  Unul dintre eroii romanului Absenţii, Mihai Bogdan, vrea să trăiască într-un mediu social aseptic, printre obiecte fără importanţă, pentru a scăpa de ,,teroarea timpului”. Ceea ce nu este posibil. Istoric, contradicţiile timpului sunt translate la nivelul individului – adică a eroului literar - şi capătă aspecte de inconsecvenţă insolită. Frica, obsedantă la Buzura, ia alura unei teme a scriitorului. Ea este produsă de ,,evenimente neprevăzute (care) tăbărâseră brutal peste oameni şi cei care nu se adaptaseră, zăceau în expectativă ori mizau pe o minune”. Mircea Iorgulescu, în Radiografia fricilor, socoteşte tortura timpului pentru condiţia umană drept ,,al treilea reper al romanului” (prefaţa la Absenţii). Sunt cazuri în care nu doar experienţa, ci şi firea scriitorului invadează subiectele literare. Îmi îngădui o confesiune: la 5 iunie 1989, l-am întâlnit pe Augustin Buzura pe Calea Victoriei. Bucuroşi de revedere, nu am putut schimba trei vorbe pentru că între noi a apărut un necunoscut care ne-a împiedicat să conversăm. Iniţial am crezut că este un neisprăvit. Nu era,  avea o misiune. Am protestat în zadar. ,,Lasă, îmi spune scriitorul, ne mai vedem noi”. A revenit după un timp acasă la mine şi, îmi aduc aminte, mi-a cerut un ,,carbocif”. La plecare, am intrat în Cişmigiu. Mi-a vorbit despre frică iar când s-a întunecat mi-a zis: ,,hai să ieşim, îmi este frică de întuneric”. Pe drum spre hotel a vorbit nemulţumit de felul românului de a fi în marile momente istorice: ,,Ce revoluţie a fost la ’48, mi-a spus,  dacă o muiere, cu două pistoale ascunse sub fustă, i-a scos pe revoluţionari de sub arestul poterii?”. Avea un fel aparte de a cântări istoria.

După decembrie ’89 şi-a propus să ofere culturii româneşti şansa de a se face cunoscută şi a înfiinţat Institutul Cultural Român. Era convins că avem nevoie de o instituţie în serviciul valorile naţionale: vechi, clasice, contemporane. Învins încă o dată, a fost obligat să abandoneze proiectul. Cu acel simţ particular de înţelegere a istoriei, a renunţat să se apere în faţa răului. Înţelegea că, şi în ceea ce credeam că este libertatea, ţara nu poate să fie altfel, că  ,,...este exact cum suntem noi toţi, nici mai bună, nici mai rea. Depinde foarte mult cât punem umărul, căci nu de kaghebişti sau de securişti trebuie să ne fie frică, ci de descendenţii lor” (A trăi, a scrie). (Remarca se referă la o dispută politică mereu valabilă, dusă de iacobinismul românesc împrumutat şi dat la întors, în familia scriitorilor). Totuşi, a continuat să creadă într-un Dumnezeu al românilor din moment ce a scos revista Cultura în care a cultivat, cu înţelepciune şi înţelegere superioară, orice opinie care nu ruina certitudinea că avem o cultură de apărat. Socotea publicistica o necesitate reclamată de timp, un spaţiu al dezbaterilor decente, civilizate. Atunci când a trebuit să ducă un război, l-a dus singur. Pentru editorialistul Buzura, a gândi independent a fost lege. Cunoştea prea bine preţul libertăţii pentru că îi cunoscuse riscurile. 

Buzura şi-a luat libertatea de a fi sceptic. Unul aparte care s-a scos din ecuaţie pentru a face loc credinţei în vitalitatea omului. Nu s-a lăsat prins în capcană pragmatismului politic şi, resemnat, a rămas afară, socotind că ,,Prostia nu este, nu a fost şi nu va fi niciodată discretă (pentru că) ea nu poate trăi fără curte, fără suporteri entuziaşti, fără lepre…” (Raport asupra singurătăţii). O libertate care i-a permis să rămână fidel doar propriului  crez.

articol apărut în Litera 13 nr 18/2019