Subscribe Us

Libertatea scriitorului de George APOSTOIU











George APOSTOIU

Dintre miile de libertăţi pe care ÅŸi le îngăduie un creator, Augustin Buzura a ales libertatea umană, cea care-i putea semnala cu sensibilitate frisoanele ÅŸi tortura vremurilor. O libertate diferită, îndrăznesc să cred, de cea înÅ£eleasă de Heidegger sau Sartre (curios cum aceÅŸti doi filozofi, atât de diferiÅ£i, se întâlnesc în acest punct!) care considerau  că ,,existenÅ£a” precede ,,esenÅ£a”. Pentru Buzura esenÅ£a, adică existenÅ£a, a fost scrisul ca sacrificiu voluntar, iar constatarea trebuie luată nu axiomatic din moment ce scriitorul însuÅŸi o mărturiseÅŸte: ,,Am spus deseori că îmi măsor viaÅ£a în cărÅ£i ÅŸi nu în ani”. (A trăi, a scrie, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2009). Timpul în creaÅ£ia lui Buzura are, ca ÅŸi frica, greutatea plumbului. Criticii sunt îndreptăţiÅ£i să desluÅŸească mai bine sensul unei confesiuni ca aceasta: ,,Odată ce am înÅ£eles ce înseamnă a scrie ÅŸi a răspunde pentru fiecare cuvânt, m-am străduit să-mi fac meseria de scriitor, cu orice risc”. ÃŽn ce fel de lume a scrie presupune un risc? Mecanismul uman, ca să numesc astfel lumea în care a scris Buzura, înainte ÅŸi după schimbarea de regim, avea în structura lui fermenÅ£ii riscului la care se referă scriitorul: condiÅ£ia politică, înainte, cea morală, după.

ÃŽntr-un fel, sensibilitatea particulară (proprie, ar fi mai corect spus) a lui Buzura îl aduce pe scriitor în zona pesimismului. Nu ca în cazul lui Cioran, adică la un pesimism integral, la o deprimare  demoralizantă într-un peisaj de sfârÅŸit de viaţă, ci mai apropiat de Camus, de om străin de vocile ÅŸi imoralitatea lumii. Multe dintre injustiÅ£iile care l-au lovit l-au mâhnit, fără îndoială, dar s-a salvat privindu-le cu dezgust, ca pe o manifestare a imposturii. Era conÅŸtient că, dincolo de preferinÅ£ele lui, există realităţi pe care nu avea cum ÅŸi de ce să le accepte fără rezerve. Fidel legilor din universul în care s-a ivit, a rămas în afara orgoliilor aristocratice chiar ÅŸi atunci când reputaÅ£ia de mare scriitor ar fi putut să-l seducă.

Cum supliciul Timpului era palpabil, Buzura ÅŸi-a propus nu doar să-i semnaleze existenÅ£a, ci ÅŸi capcanele. Eroii lui Buzura nu sunt, nu puteau fi, stăpâniÅ£i de iluzii. Pentru un scriitor, nu doar pentru Buzura, marea încercare o produce interferenÅ£a politicului în literatură. DorinÅ£a de a ajunge la un ,,aliaj” bun este permanentă la scriitor: ,,Cel ce îşi stăpâneÅŸte cu adevărat meseria ÅŸtie ÅŸi simte până dincolo de lacrimi că, în realitate, cartea cea mai bună este cea care va veni, mereu ÅŸi mereu următoarea. Din păcate însă, această neîncetată ÅŸi epuizantă confruntare sau fugă de eÅŸec încetează o clipă, o clipă apăsătoare, dureroasă, poate cea mai copleÅŸitoare clipă a vieÅ£ii, când toate se schimbă: culori, sentimente, gânduri, proiecte, ritmuri. Åži asta datorită întâlnirii cu un personaj până atunci ignorat, ocolit sau, oricum, lipsit de importanţă: Timpul. Brusc, cu o disperare ÅŸi spaimă imposibil de cuprins în cuvinte, înÅ£elegi ÅŸi simÅ£i că fiecare frază, cuvânt, gest literar ÅŸi nu numai, ar putea fi ultimul” (ibid.).

ÃŽn unele din romanele lui Buzura, sentimentul atât de uman care-l stăpânea pe scriitor (real, nu închipuit), frica, nu atinge doza de disperare pe care revolta din senin i-o procură lui Cioran, ci doar mâhnire ÅŸi neputinţă în faÅ£a destinului. Dar scriitorul nu ÅŸi-a propus să iubească viaÅ£a, ci să o re-scrie. Se va elibera de frică scriind despre frică. Ca martor al intruziunii acesteia în viaÅ£a individului sau a colectivităţilor, revoltat, îşi va propune permanent să iasă din starea de asediu pe care aceasta i-o oferea în viaÅ£a diurnă. ÃŽn literatura lui Buzura, mărturia are o ascendenţă evidentă faţă de ficÅ£iune. Scos din procesul particular de creaÅ£ie ÅŸi pus pe seama sorgintei lui pecetluită de geografie (maramureÅŸean molcom, nu oÅŸean impulsiv; nedreaptă socotinţă!), ,,riscul de a scrie” la care se referă scriitorul nu trebuie  înÅ£eles în sensul mersului pe sârmă fără plasa de protecÅ£ie. Este riscul de a face adevărul credibil.  Unul dintre eroii romanului AbsenÅ£ii, Mihai Bogdan, vrea să trăiască într-un mediu social aseptic, printre obiecte fără importanţă, pentru a scăpa de ,,teroarea timpului”. Ceea ce nu este posibil. Istoric, contradicÅ£iile timpului sunt translate la nivelul individului – adică a eroului literar - ÅŸi capătă aspecte de inconsecvenţă insolită. Frica, obsedantă la Buzura, ia alura unei teme a scriitorului. Ea este produsă de ,,evenimente neprevăzute (care) tăbărâseră brutal peste oameni ÅŸi cei care nu se adaptaseră, zăceau în expectativă ori mizau pe o minune”. Mircea Iorgulescu, în Radiografia fricilor, socoteÅŸte tortura timpului pentru condiÅ£ia umană drept ,,al treilea reper al romanului” (prefaÅ£a la AbsenÅ£ii). Sunt cazuri în care nu doar experienÅ£a, ci ÅŸi firea scriitorului invadează subiectele literare. ÃŽmi îngădui o confesiune: la 5 iunie 1989, l-am întâlnit pe Augustin Buzura pe Calea Victoriei. BucuroÅŸi de revedere, nu am putut schimba trei vorbe pentru că între noi a apărut un necunoscut care ne-a împiedicat să conversăm. IniÅ£ial am crezut că este un neisprăvit. Nu era,  avea o misiune. Am protestat în zadar. ,,Lasă, îmi spune scriitorul, ne mai vedem noi”. A revenit după un timp acasă la mine ÅŸi, îmi aduc aminte, mi-a cerut un ,,carbocif”. La plecare, am intrat în CiÅŸmigiu. Mi-a vorbit despre frică iar când s-a întunecat mi-a zis: ,,hai să ieÅŸim, îmi este frică de întuneric”. Pe drum spre hotel a vorbit nemulÅ£umit de felul românului de a fi în marile momente istorice: ,,Ce revoluÅ£ie a fost la ’48, mi-a spus,  dacă o muiere, cu două pistoale ascunse sub fustă, i-a scos pe revoluÅ£ionari de sub arestul poterii?”. Avea un fel aparte de a cântări istoria.

După decembrie ’89 ÅŸi-a propus să ofere culturii româneÅŸti ÅŸansa de a se face cunoscută ÅŸi a înfiinÅ£at Institutul Cultural Român. Era convins că avem nevoie de o instituÅ£ie în serviciul valorile naÅ£ionale: vechi, clasice, contemporane. ÃŽnvins încă o dată, a fost obligat să abandoneze proiectul. Cu acel simÅ£ particular de înÅ£elegere a istoriei, a renunÅ£at să se apere în faÅ£a răului. ÃŽnÅ£elegea că, ÅŸi în ceea ce credeam că este libertatea, Å£ara nu poate să fie altfel, că  ,,...este exact cum suntem noi toÅ£i, nici mai bună, nici mai rea. Depinde foarte mult cât punem umărul, căci nu de kaghebiÅŸti sau de securiÅŸti trebuie să ne fie frică, ci de descendenÅ£ii lor” (A trăi, a scrie). (Remarca se referă la o dispută politică mereu valabilă, dusă de iacobinismul românesc împrumutat ÅŸi dat la întors, în familia scriitorilor). TotuÅŸi, a continuat să creadă într-un Dumnezeu al românilor din moment ce a scos revista Cultura în care a cultivat, cu înÅ£elepciune ÅŸi înÅ£elegere superioară, orice opinie care nu ruina certitudinea că avem o cultură de apărat. Socotea publicistica o necesitate reclamată de timp, un spaÅ£iu al dezbaterilor decente, civilizate. Atunci când a trebuit să ducă un război, l-a dus singur. Pentru editorialistul Buzura, a gândi independent a fost lege. CunoÅŸtea prea bine preÅ£ul libertăţii pentru că îi cunoscuse riscurile. 

Buzura ÅŸi-a luat libertatea de a fi sceptic. Unul aparte care s-a scos din ecuaÅ£ie pentru a face loc credinÅ£ei în vitalitatea omului. Nu s-a lăsat prins în capcană pragmatismului politic ÅŸi, resemnat, a rămas afară, socotind că ,,Prostia nu este, nu a fost ÅŸi nu va fi niciodată discretă (pentru că) ea nu poate trăi fără curte, fără suporteri entuziaÅŸti, fără lepre…” (Raport asupra singurătăţii). O libertate care i-a permis să rămână fidel doar propriului  crez.

articol apărut în Litera 13 nr 18/2019

Trimiteți un comentariu

0 Comentarii