Feriți-vă să-i spuneți ceva poetului... de Tudor Cicu











Tudor CICU

Aflat la Vatra Dornei, cu ceva vreme în urmă, priveam pădurile de deasupra Bistriței și parcă îl auzeam pe Gala Galaction spunând: „Auzi cum se frâng moșnegii pădurii?” M-am uitat bine: nu era pe nicăieri ceea ce mai rămăsese din „Moara lui Călifar”, dar de ce auzeam topoarele tătarilor cum cădeau ca grindina, asta n-am de unde a-mi aminti, chiar dacă m-ar purta spre o altă destinație tramvaiul lui Mircea Eliade din „La țigănci”. Tramvaiul care-l purta pe Gavrilescu spre poarta „de întoarcere a timpului”, e poştalionul celui care scrie în limba lui. Ironia subtilă e schimbul de cai cu care poştalionul acesta e condus spre capătul drumului. Rondul de veghe al lui Călin–file de poveste şi al fraţilor săi s-a petrecut pe parcursul celor trei nopţi, fără ca acestea să se fi încheiat vreodată, spune povestea. Așadar, nu-mi cereți să fi reținut cam totul, chiar dacă am stat de veghe la poalele pădurii aceleia. Poetul face parte din poveste. Ironia e doar sceptrul cu care se apără de cititorul gen „Toma necredinciosul”. Fapt pentru care, lansăm şi noi următoarele ipoteze:
a). „Feriţi-vă să-i spuneţi ceva poetului,/ mai ales feriţi-vă să-i spuneţi un lucru adevărat./Dar şi mai şi, feriţi-vă să-i spuneţi un lucru simţit”. (Nichita).

b).  „Am intrat în frizerie şi am vorbit calm/Fiţi amabili, pieptănaţi-mi urechile!/Frizerul cel neted s-a zburlit dintr-o dată,/Obrazul i s-a întins ca o pară/Nebunule!/Roşcatule-/i-au ţopăit cuvintele./Injuria se zbătea de la un ţipăt la altul/şi m-u-u-u-u-ltă vreme/ a chicotit capul cuiva/ smulgându-ne din mulţime ca o ridiche veche”.  (Maiakovski).

c). „…Eh, pricep, pot să pricep ușor/Când răsuni harmonică-otravă,/Că pe lume totu-i trecător/Și s-alege pulbere din slavă” (Serghei Esenin).
   
Ştiţi ce ar trebui să spunem acum, în clipa asta? „Au uitat de mine... nu-i nimic... voi aştepta aici...” (exact ce a spus şi lacheul Firs, bătrânul de 87 de ani, din „Livada de vişini”). Şi trebuie să-l credem. Dacă m-aţi întreba pe mine, cum ar trebui să privim această interpretare a faptelor care sunt simple configurări ale lumii aparente (după Schopenhauer), v-aş spune: cam cum privea şi V. Pârvan pe fereastră, pe cerul îndepărtat, „sfărâmarea ideală a norilor”. Cititorul simplu ar vrea „epicul gol şi doritor de realitate” – cum a pecetluit în slovă G. Călinescu. Dar filozoful credea că ceea ce relatează istoria faptelor trăite e ca și cum ai căuta în nori turme de animale ori persoane asemănătoare celor de pe pământ.  Iar J.L.Borges, spunând despre William Faulkner, despre James Joice, despre Samuel Butler, că n-au putut să ne împărtășească visele, care sunt nici mai mult, nici mai puțin, decât realitatea însăși, ştia că eroul acestora  trăieşte „rotativ”, cum spunea, despre personajul lui Creangă (moş Nechifor), însuşi ilustrul critic G. Călinescu. Să reamintim cititorilor doar o singură frază, celebră, din acest gogolian al Humuleştilor: „de ar avea codrul ista gură să spuie câte a văzut, cumplită pătăranie ne-ar mai auzi urechile”. Ce frumos se pisicea frumoasa evreică Malca (reţineţi acea intonaţie cu tâlc care depăşeşte deja sensul curat al cuvintelor): „Să nu mai zici că vine lupul, moş Nechifor, că mă vâri în toate boalele!” – „Nu că zic eu, dar chiar vine, iacătă-l-ăi!” – „Văleu! Ce spui?!” (şi iar se luă Malca cu braţele ei şerpuitoare după gâtul moşului – ţineţi minte?). Eu zic, ca Ion Creangă să mai tărăgănească cumva povestea... că tare ne-ar prinde bine!

Share:

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Postari populare

Promo

Abonamente

Promo