TREN PRINTRE ZODII de Florea BURTAN. Recenzie de Dumitru ANGHEL

Dumitru ANGHEL

Volumul de versuri „Tren printre zodii”, Editura Neuma, Cluj-Napoca, 2017, 80 de pagini, rotunjeşte la 20 numărul de cărţi publicate de scriitorul teleormănean Florea Burtan (16 de poezie şi 4 de proză, două romane şi două schiţe şi nuvele), de la debutul editorial cu placheta lirică „Flaut pe răni”, Editura Cartea Românească, 1979, pentru care a primit Premiul de debut al perstigioasei edituri, ca un semnal încurajator pentru parcursul artistic de perspectivă.

„Tren printre zodii”, o carte de poezie de dragoste, în exclusivitate, 56 de poeme în vers clasic cu rimă încrucişată (1-3; 2-4) şi mai rar cu rimă împerecheată (1-2; 3-4), doar în catrene înjumătăţite, pe o constantă prozodică şi un registru tematic intim, de o pudică intimitate, care l-au ferit pe poetul Florea Burtan de riscul unui derapaj erotic spre o versificaţie decrepită, cu accente de misoginism patologic sau cu descrieri sordide dintr-un univers biologic de la periferia unei minime civilizaţii şi igiene personale, terfelite pervers cu pretenţii de artă, de poezie „modernă”, din „literatura” (?!) de erotică belicoasă a unor „poetese” sau a unor... „poeţi”, care promovează o indecentă siluire a limbii române, eşuată în vulgaritate agresivă!

Aşadar, în volumul „Tren printre zodii” este procesată o poezie de dragoste în stare pură, care nu acceptă... „fisura” unor ingrediente „picante” dintr-un delir imoral, ci doar o lirică programatică cu uşoare accente dodecafonice ca-ntr-un Impromptu sentimental dintr-un oratoriu de Igor Stravinski.

Uvertura tematică lirică este abruptă, convingătoare şi în afara oricăror alte opinii: poeme de dragoste, poezie erotică standard: „Să fii femeia mea, măcar o noapte, / Ca să pierim puţin, câte puţin, / Într-o odaie mirosind a mere coapte, / A miere răzvrătită şi-a pelin...”, din care nu lipsesc detalii de protecţie din zona cu... „lumina stinsă”: „Să te dezbraci şoptind pe îndelete, / Să-mi curgă-n palme trupul tău mirat, / Pe drumuri treacă sănii viscolite, / Târziul iasă singur la prădat”, cu motivaţii de o romantică împotrivire a unei decenţe de salon elitist de epocă: „Mi-e dor să-mi lunec sufletul pe coapse, / Pe sânii tăi, înduioşaţi şi puri, / Să mă înec în ei, cum se îneacă / Verdele crud în candide păduri” („Să fie iarnă şi să ningă-ntruna...”, p. 5), în care doar jurământul de credinţă, decent şi sincer, acoperă orice urmă de aluzie impudică.

Mai degrabă, o poezie de un idilism parcă uşor desuet, într-o epocă de... indecenţă lirică, de care aminteam mai sus; de fapt, o „declaraţie de dragoste” cu trimiteri spre poezia neoanacreontică a unor Costache Conachi şi Ienăchiţă Văcărescu: „Dă-mi trupul tot şi lasă-te prădată, / Mâinile mele-au înfrunzit, de dor / De prin unghere, ne-or veghea, iubito, / Doi îngeri alungaţi din lumea lor!” („Dă-mi trupul tot şi lasă-te prădată”, p. 7), într-un passo doble alternativ în limitele unei minime îngăduinţe morale, cu sonorităţi grave, molcome, de vecernie de seară de la Agapia sau Voroneţ, cu promisiuni celeste şi feerice dintr-un adagio sentimental.

Poetul Florea Burtan este permanent într-un impas intim, sentimental, pe alternanţa neliniştitoare a unui Intermezzo cu note de tristeţi fără reper şi cu nostalgii îndepărtate, ca o sarabandă năvalnică, între straniu şi o himerică motivaţie: „Poştaşul n-a mai trecut demult prin cătun, / Veştile au îmbătrânit într-o scrisoare. / Aici îmi duc viaţa şi rabd, vreau să spun / Şi mă las geruit de o linişte mare” („Aş cerşi îndurare, nu am de la cine”, p. 8).
Revine impetuos iar „spectacolul erotic”, cu note de lirism graţios şi frivol, alunecă spre o frenezie a vitalului, între spontaneitate şi tensiune sufletească, iar iubirea este izbânda fericirii, uşor declamativă, într-un amestec de inocenţă, de mirări de tot felul ori de viziuni luminoase: „Fereşte-mă, Doamne, de un gând păcătos, / Uite cum doarme ea atât de frumos / ... / Cu pletele lungi, răvăşite pe pat, / Cu sânii dalbi şi buni de prădat” („Ca un tâlhar mă strecor...”, p. 10), în catrenele fracturate cu rimă împerecheată (1-2; 3-4), de care aminteam.

Domnul Florea Burtan este un romantic incurabil cu o percepţie ideală a eroticului ridicat la rang de excelenţă sentimentală: „Ce bine-ţi stă în rochie de nuntă! / Miresmele adie dinspre văi, / Te voi zidi în setea mea flămândă, / În rana viscolind în ochii mei”. („Alintă-mă şi decupează-mi umbra”, p. 18), în catren clasic cu incantaţii de „trubadur”, cu o dinamică tonală remarcabilă, pe un nucleu emoţional-imaginativ. Poveştile de iubire parcă ar fi într-un perpetuu stop cardiac de dragoste, de dragoste rănită, uneori, de dragoste în risipire şi de nesaţ de iubire năvalnică, ca un pizzicato pe arcuşul unui Capriciu de Nicolo Paganini: „Numele meu nu îţi mai spune nimic, / L-ai alungat, într-o seară, îngândurată şi tristă / Apele somnului se spărgeau de dig, / Indiferenţa lăcrima în diafana batistă” („Numele meu nu îţi mai spune nimic”, p. 27), iar poetul perorează patetic pe un „adio!” fără orizont şi fără explicaţii, motivaţii, justificări: „De ieri, tu nu mai ai loc în inima mea / Azi, suntem cu un veac mai străini / Mâine, drumurile noastre se vor răsfira / Iarna se va aşterne peste ultimii crini”, dar are şi elegante scuze convingătoare pentru un posibil dialog sentimental: „Ia-mă în braţe, o clipă, măcar / Mâna mea arde, a ta este indiferentă şi rece..” („Vom pleca, neştiuţi, prin zăpadă”, p. 28).

Volumul de versuri „Tren printre zodii” este, prin excelenţă, o carte cu un diagnostic liric de erotism acut, cu trimitere spre o terapie intensivă de gânduri bune şi speranţe în doze homeopatice; o carte în care au fost adunate „Poeme de odinioară”, cum se precizează în subtitlul-metaforă, cu versuri pe aceeaşi linie melodică sentimentală, cu repetate tempouri în allegro generate de o năvalnică stare sufletească în impas şi cu un singur şi nealterat argument, prin care poetul Florea Burtan îşi motivează condiţia de îndrăgostit: „Nu ţi-am spus niciodată cât de mult te iubesc”, din poemul cu acelaşi titlu (de la p. 29), şi mărturiseşte într-un poem fascinant povestea de iubire care i-a marcat această ipostază: „Ne întâlniserăm întâmplător, într-o gară, / Ea venea de departe, eu spre departe plecam, / Cu un vechi geamantan, şi fumam o ţigară, / Frunzele cădeau, amăgite, de pe ultimul ram...” / „Era tot frumoasă, primejdios de frumoasă, / Frumuseţea ei, ca un lujer de dor respira / Mi-a făcut semn s-o urmez către casă, / Casa din vis, ce fusese, cândva, şi a mea” („Trenul fără roţi, fără şine”, p. 31), cu o impetuoasă şi savuroasă afirmare a sentimentului iubirii, în acordurile molcome ori exuberante de belcanto italian din opera „Elixirul dragostei”, de Gaetano Donizetti.

Există în poezia erotică a poetului teleormănean Florea Burtan o reală şi sacră obsesie pentru sânii feciorelnici, ispititori şi... „păcătoşi”, pe alocuri; sânii, simbol al fecundităţii, dar şi ai ispitelor amoroase; sânii, graţie maternă, izvor de viaţă, simbol paradisiac şi început de creaţie divină afectată de păcatul mărului din gândul pervers al Evei şi ispita lui Adam: „Şi am urcat pe scări şi mi-a deschis, / Privindu-mă precum priveşti păgânii; / De sub cămaşa-i dalbă mă pândeau, / Ca două păsări speriate, sânii...” („Mă îndemnam să-ţi jefuiesc lumina”, p. 33), iar justificarea pentru miracolul sânilor este de-o nevinovăţie celestă: „Văd că ţi-ai pus şi rochie subţire, / Să-ţi simt zăpada trupului pulsând, / Sânii dedaţi la dulce răzvrătire, / Când se trezesc din somnul lor rotund” („Am tras şareta lângă scară”, p. 41), dar şi simbol provocator al erotismului biologic cu direcţionare spre perpetuarea speciei.

Desigur, nu putea lipsi, din erotica năvalnică şi mistuitoare a cărţii, spaima devastatoare a trădării: „Între noi nu se mai aşterne nicio cărare, / Tu, dragostea mea, aparţii altui bărbat, / Resemnarea umblă pe o corabie spartă, / O mână străină îmi face semne că ai plecat” („De atâta depărtare, tu nu mă auzi”, p. 43), iar consecinţele ei dramatice, rezultate din impulsurile agresive ale geloziei, trimit spre agasantele capricii erotice ale celebrilor Othello şi Desdemona din la fel de celebra dramă shakespeariană: „Între noi doi nu mai ard demult crânguri, / Între noi doi se întinde o mare uscată /Tu, dragostea mea, aparţii altui bărbat, / Resemnarea călătoreşte pe o corabie spartă...” (Op. cit., p.44).

Există în poezia de dragoste a poetului Florea Burtan o fulminantă şi, în egală măsură, o naivă şi idilică atitudine de îndrăgostit fără repere şi fără o minimă pregătire de atac viril dinspre proverbiala băţoşenie masculină: „Nerăbdarea mă scoate din minţi / M-aş vinde ispitei pe zece arginţi, / M-aş răstigni pe calea ferată, / Trenuri să treacă, din mine să rămână o pată” („E atât de plăcut, aici, lângă tine...”, p. 45), iar strigătul disperat al îndrăgostitului total se stinge patetic în promisiuni fără acoperire: „Nu suport să fiu singur. Mi-e sete /De coapsele tale, de sânii şi umerii goi, / Te voi vindeca de mâhniri şi regrete, / Voi împărţi lunga noapte la doi” („Ca o flacără ard, pereţii cad peste mine”, p. 46).

Volumul de versuri „Tren printre zodii” este o profundă şi totală declaraţie de dragoste, din care nu lipseşte nimic din zbuciumul sufletesc al „Odei bucuriei” unice, iubirea, sentiment peren fără început şi fără sfârşit: „Nu te sfii şi lasă-ţi sânii goi / Să murmure în palmele-mi flămânde, / Să ţină treze taina dintre noi / şi liniştea de jar dintre secunde” („Nu stinge lampa, las-o-n priveghere”, p. 58), iar laitmotivul erotic, personalizat, sânii, ar putea avea restricţiile exagerat decente ale imaginilor TV înainte de miezul nopţii, numai că există atâta delicateţe sufletească în poezia de dragoste a scriitorului Florea Burtan, încât l-aş poziţiona în avocatul apărării liricii de calitate, modernă, care-i justifică Premiul Uniunii Scriitorilor pentru Poezie.


Share:

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Litera 13 pe Facebook

Postari populare

Promo

Promo