Recitindu-l pe Cioran de George Apostoiu

George Apostoiu

Cred că o bună introducere în opera lui Cioran o pot oferi Pe culmile disperării (București, 1934) și Histoire et utopie (Gallimard, Paris, 1960). Prima aș recomanda-o pentru o firească întâlnire cu gândirea răsturnată a filosofului; a doua, pentru ideea privind raportul dintre om și politică. În această a doua carte găsim o scrisoare a filosofului trimisă de la Paris, în 1957, lui Constaantin Noica și răspunsul acestuia aflat în România. Ambii se considerau, din rațiuni oarecum identice, captivi, unul torturat de viață diurnă, celălalt de viața politică. Cioran continua să trăiască în Franța tulburarea care îl făcuse să scrie în România Pe culmile disperării, (Schimbarea la față a României – 1936 pune pe piste greșite până și pe exegeți), iar Noica se afla cu domiciliul forțat la Câmpulung (după un an va fi încarcerat la Jilava pentru șase ani!). Astfel de condiții motivează oricând angoasa, disperarea, revolta. Proiecția literară a acestora sau interpretarea lor filozofică au condus la formule originale în cazul ambilor. Rămâne de văzut ,,nivelul” subiectivismului introdus în formula scrisului. Cel care ne sugerează să reflectăm la sinceritatea acestor proiecții este Cioran. ,,Devii sincer - eventual la bătrânețe - crede filosoful, dacă ajungi un ,,om sfârșit”. Când îi scrie astfel lui Noica, românul de la Paris nu ajunsese la acest prag, mai ,,păstra ceva fanatism, resturi de tinerețe”, ceea ce îl făcea să prefere excesele tiraniei, nu pe cele ale libertății. De aici, o surprinzătoare îngăduință pentru dictatură. ,,O lume fără tirani ar fi la fel de plicticoasă ca o grădină zoologică fără hiene”. Din țară, Noica vedea în Franța limanul democrației și al libertății. În scrisoarea lui, acesta se interesează (invidios) de lumea libertăților în care a ales prietenul lui să trăiască. De la Paris, pentru Cioran, acest liman este unul al acceptării dezastrului și al resemnării. Atenție, viziunea hiperbolizantă nu trebuie desprinsă de arsenalul stilistic al lui Noica! Scrisul altfel, ca și paradoxul, întră în formula sistemului filosofic cioranian; în această privință, filosoful va rămâne constant cu el însuși; în planul ideologic nu are fermitate, ,,ideologia” lui este una mișcătoare sau, mai corect, este asimilată cu o doctrină a idealurilor ratate. De altfel, el socotea că o ideologie nu este nici bună, nici rea, că poate fi adaptată în funcție de moment. O astfel de abordare l-a împiedicat să vadă nocivitatea implicării ideologiei în politicile totalitare.

Cioran: ,,Mai norocos decât mine, te-ai resemnat cu țărâna noastră natală; aveai, în plus, puterea de-a suporta orice regim, inclusiv pe cele mai intolerante. Nu că ți-ar lipsi nostalgia fanteziei și a dezordinei, dar nu cunosc vreun spirit mai refractar la superstițiile <<democrației>>. A fost o vreme, e drept, când le detestam la fel de mult ca tine, dacă nu chiar mai mult: eram tânăr și nu puteam admite alte adevăruri decât ale mele, nici recunoaște adversarului dreptul să le aibă pe ale lui, să profite de ele, să le impună”. (Istorie și utopie, Ed. Humanitas, 1992).

Noica: ,,Atunci, problema omului european ar fi - ți-o mai spuneam – să împace pe Pascal cu Aristotel sau pe Pascal cu el însușii. O aceeași lume care, ca Pascal, face mașini de calculat și creiere mecanice suferă o dată cu el de neodihna inimii. Sfâșierea voastră, decadența voastră, neputința voastră? Dar dincolo de formele ei vulgare, pe care Europa ni le pune sub ochi cu atâta complezență, sfâșierea aceasta este unul din termenii dezbaterii omului de astăzi. Căci nici o reușită întru geometrie nu-l absolvă pe om de răspunderile față de spiritul său de finețe.

Numai că, pe de altă parte, nici nu poate fi judecat totul din perspectiva spiritului de finețe, doar. Tu ai optat de mult, o știm bine, pentru spiritul de finețe. Aproape nimic din ce e spirit de geometrie în lume nu ți-a vorbit și nu te-a sedus. N-ai vroit să vezi niciodată șansele spiritului de geometrie de a se rafina până la a da socoteală de rostul subtil al lumii și omului, n-ai sperat niciodată nimic de la logică și logos pur. Iar acum, preferi să te surpi cu spiritul de finețe decât să consimți barbariei logice. Nu, n-ai fost niciodată un barbar! – în cele mai sălbatice dezlănțuiri ale inimii tale, ai fost un rafinat”. Histoire et utopie).

Tradus, rămânând la tema imediată a dialogului - libertatea în Europa -, a-l împăca pe Pascal cu Aristotel, sau pe Pascal cu el însuși înseamnă să alegi – nu politic - între o Europă a spiritului de finețe și una a spiritului de geometrie. Cel care știa cu adevărat ce este o dictatură nu este Cioran, ci Noica. Cioran recurge, ca de obicei, la terapia de șoc pentru soluționarea antagonismului libertate-democrație: o societate, crede el, nu evoluează și nu se afirmă decât dacă i se propun ori i se impun idealuri cu mult peste puterile ei de a le realiza. Filosoful nu era dispus să depășească forța de atracție a regimurilor totalitare în care vedea posibile mântuiri (Mecanismul utopiei). Rămâne în afara acestui raționament logica inimii. În Odiseea ranchiunei, pentru a indica diferența între firesc și firescul aparent (,,bolnavii potențiali/ bolnavii propriu-ziși, categorii apropiate doar în aparență, altfel ireconciliabile), Cioran recurge la șocul silogismului: o prăpastie desparte durerea posibilă de durerea reală. Suntem în fața unui joc de cuvinte? Nu neapărat, numai că noi nu vedem lucrurile așa cum le percepe filosoful. Cochetăria cu extremismul are costul ei, plata se face prin recursul la șoc: pentru a se detașa de altele, o națiune, pentru a-și dobândi un chip ale ei, o națiune are nevoie de o idee nesăbuită ca să o călăuzească și să-i fixeze scopuri ce-i depășesc capacitățile reale; aceasta este forța care îi va permite să umilească sau să zdrobească o altă națiune. Dacă nu subscriem acestei subtilități a raționamentului - și, este posibil, desigur -, ne rămâne încântarea definirii firescului antitetic. În prefața (nesemnată) la ediția în franceză Sur les cimes du désespoir (Herne, 1990), Cioran mărturisește că jargonul filosofic l-a făcut să disprețuiască pe oricine care folosea limbajul normal. Iată un punct de plecare pentru vanitatea pusă de el în lupta cu sensurile cuvintelor, ceea ce l-a recompensat cu faima de mare stilist al limbii franceze. Cât privește mobilul pesimismului lui, posibil sau real, acesta poate fi pus tot pe seama unei excentricități impusă de firea lui. Cândva a spus: ,,Un om care practică toată viața lui luciditatea devine un clasic al disperării”. În ce-l privește, perfect comprehensibil! Cu o astfel de sensibilitate, cine altul, mai bine decât el, ar fi putut semna cea mai frumoasă pagină din istoria existențialismului românesc!

(din vol. în curs de apariție Și tot astfel…Lecturi selective)

Share:

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Litera 13 pe Facebook

Promo

interlink.ro%20

Postari populare

Etichete

Arhiva

Promo

watchshop.ro%20

Stiri din Braila

Contribuie

Litera 13 este o revistă literară deschisă oricăror colaboratori. Așteptăm opiniile și creațiile dumneavoastră pe adresa noastră de email. Cele mai bune vor fi publicate!