Ticker

6/recent/ticker-posts

Recitindu-l pe Cioran de George Apostoiu

George Apostoiu

Cred că o bună introducere în opera lui Cioran o pot oferi Pe culmile disperării (BucureÈ™ti, 1934) È™i Histoire et utopie (Gallimard, Paris, 1960). Prima aÈ™ recomanda-o pentru o firească întâlnire cu gândirea răsturnată a filosofului; a doua, pentru ideea privind raportul dintre om È™i politică. ÃŽn această a doua carte găsim o scrisoare a filosofului trimisă de la Paris, în 1957, lui Constaantin Noica È™i răspunsul acestuia aflat în România. Ambii se considerau, din raÈ›iuni oarecum identice, captivi, unul torturat de viață diurnă, celălalt de viaÈ›a politică. Cioran continua să trăiască în FranÈ›a tulburarea care îl făcuse să scrie în România Pe culmile disperării, (Schimbarea la față a României – 1936 pune pe piste greÈ™ite până È™i pe exegeÈ›i), iar Noica se afla cu domiciliul forÈ›at la Câmpulung (după un an va fi încarcerat la Jilava pentru È™ase ani!). Astfel de condiÈ›ii motivează oricând angoasa, disperarea, revolta. ProiecÈ›ia literară a acestora sau interpretarea lor filozofică au condus la formule originale în cazul ambilor. Rămâne de văzut ,,nivelul” subiectivismului introdus în formula scrisului. Cel care ne sugerează să reflectăm la sinceritatea acestor proiecÈ›ii este Cioran. ,,Devii sincer - eventual la bătrâneÈ›e - crede filosoful, dacă ajungi un ,,om sfârÈ™it”. Când îi scrie astfel lui Noica, românul de la Paris nu ajunsese la acest prag, mai ,,păstra ceva fanatism, resturi de tinereÈ›e”, ceea ce îl făcea să prefere excesele tiraniei, nu pe cele ale libertății. De aici, o surprinzătoare îngăduință pentru dictatură. ,,O lume fără tirani ar fi la fel de plicticoasă ca o grădină zoologică fără hiene”. Din È›ară, Noica vedea în FranÈ›a limanul democraÈ›iei È™i al libertății. ÃŽn scrisoarea lui, acesta se interesează (invidios) de lumea libertăților în care a ales prietenul lui să trăiască. De la Paris, pentru Cioran, acest liman este unul al acceptării dezastrului È™i al resemnării. AtenÈ›ie, viziunea hiperbolizantă nu trebuie desprinsă de arsenalul stilistic al lui Noica! Scrisul altfel, ca È™i paradoxul, întră în formula sistemului filosofic cioranian; în această privință, filosoful va rămâne constant cu el însuÈ™i; în planul ideologic nu are fermitate, ,,ideologia” lui este una miÈ™cătoare sau, mai corect, este asimilată cu o doctrină a idealurilor ratate. De altfel, el socotea că o ideologie nu este nici bună, nici rea, că poate fi adaptată în funcÈ›ie de moment. O astfel de abordare l-a împiedicat să vadă nocivitatea implicării ideologiei în politicile totalitare.

Cioran: ,,Mai norocos decât mine, te-ai resemnat cu țărâna noastră natală; aveai, în plus, puterea de-a suporta orice regim, inclusiv pe cele mai intolerante. Nu că È›i-ar lipsi nostalgia fanteziei È™i a dezordinei, dar nu cunosc vreun spirit mai refractar la superstiÈ›iile <<democraÈ›iei>>. A fost o vreme, e drept, când le detestam la fel de mult ca tine, dacă nu chiar mai mult: eram tânăr È™i nu puteam admite alte adevăruri decât ale mele, nici recunoaÈ™te adversarului dreptul să le aibă pe ale lui, să profite de ele, să le impună”. (Istorie È™i utopie, Ed. Humanitas, 1992).

Noica: ,,Atunci, problema omului european ar fi - È›i-o mai spuneam – să împace pe Pascal cu Aristotel sau pe Pascal cu el însuÈ™ii. O aceeaÈ™i lume care, ca Pascal, face maÈ™ini de calculat È™i creiere mecanice suferă o dată cu el de neodihna inimii. Sfâșierea voastră, decadenÈ›a voastră, neputinÈ›a voastră? Dar dincolo de formele ei vulgare, pe care Europa ni le pune sub ochi cu atâta complezență, sfâșierea aceasta este unul din termenii dezbaterii omului de astăzi. Căci nici o reuÈ™ită întru geometrie nu-l absolvă pe om de răspunderile față de spiritul său de fineÈ›e.

Numai că, pe de altă parte, nici nu poate fi judecat totul din perspectiva spiritului de fineÈ›e, doar. Tu ai optat de mult, o È™tim bine, pentru spiritul de fineÈ›e. Aproape nimic din ce e spirit de geometrie în lume nu È›i-a vorbit È™i nu te-a sedus. N-ai vroit să vezi niciodată È™ansele spiritului de geometrie de a se rafina până la a da socoteală de rostul subtil al lumii È™i omului, n-ai sperat niciodată nimic de la logică È™i logos pur. Iar acum, preferi să te surpi cu spiritul de fineÈ›e decât să consimÈ›i barbariei logice. Nu, n-ai fost niciodată un barbar! – în cele mai sălbatice dezlănÈ›uiri ale inimii tale, ai fost un rafinat”. Histoire et utopie).

Tradus, rămânând la tema imediată a dialogului - libertatea în Europa -, a-l împăca pe Pascal cu Aristotel, sau pe Pascal cu el însuÈ™i înseamnă să alegi – nu politic - între o Europă a spiritului de fineÈ›e È™i una a spiritului de geometrie. Cel care È™tia cu adevărat ce este o dictatură nu este Cioran, ci Noica. Cioran recurge, ca de obicei, la terapia de È™oc pentru soluÈ›ionarea antagonismului libertate-democraÈ›ie: o societate, crede el, nu evoluează È™i nu se afirmă decât dacă i se propun ori i se impun idealuri cu mult peste puterile ei de a le realiza. Filosoful nu era dispus să depășească forÈ›a de atracÈ›ie a regimurilor totalitare în care vedea posibile mântuiri (Mecanismul utopiei). Rămâne în afara acestui raÈ›ionament logica inimii. ÃŽn Odiseea ranchiunei, pentru a indica diferenÈ›a între firesc È™i firescul aparent (,,bolnavii potenÈ›iali/ bolnavii propriu-ziÈ™i, categorii apropiate doar în aparență, altfel ireconciliabile), Cioran recurge la È™ocul silogismului: o prăpastie desparte durerea posibilă de durerea reală. Suntem în faÈ›a unui joc de cuvinte? Nu neapărat, numai că noi nu vedem lucrurile aÈ™a cum le percepe filosoful. Cochetăria cu extremismul are costul ei, plata se face prin recursul la È™oc: pentru a se detaÈ™a de altele, o naÈ›iune, pentru a-È™i dobândi un chip ale ei, o naÈ›iune are nevoie de o idee nesăbuită ca să o călăuzească È™i să-i fixeze scopuri ce-i depășesc capacitățile reale; aceasta este forÈ›a care îi va permite să umilească sau să zdrobească o altă naÈ›iune. Dacă nu subscriem acestei subtilități a raÈ›ionamentului - È™i, este posibil, desigur -, ne rămâne încântarea definirii firescului antitetic. ÃŽn prefaÈ›a (nesemnată) la ediÈ›ia în franceză Sur les cimes du désespoir (Herne, 1990), Cioran mărturiseÈ™te că jargonul filosofic l-a făcut să dispreÈ›uiască pe oricine care folosea limbajul normal. Iată un punct de plecare pentru vanitatea pusă de el în lupta cu sensurile cuvintelor, ceea ce l-a recompensat cu faima de mare stilist al limbii franceze. Cât priveÈ™te mobilul pesimismului lui, posibil sau real, acesta poate fi pus tot pe seama unei excentricități impusă de firea lui. Cândva a spus: ,,Un om care practică toată viaÈ›a lui luciditatea devine un clasic al disperării”. ÃŽn ce-l priveÈ™te, perfect comprehensibil! Cu o astfel de sensibilitate, cine altul, mai bine decât el, ar fi putut semna cea mai frumoasă pagină din istoria existenÈ›ialismului românesc!

(din vol. în curs de apariÈ›ie Și tot astfel…Lecturi selective)

Trimiteți un comentariu

0 Comentarii