Volumul de versuri „Semne
şi cuie”, Editura InfoEst, Siliştea-Brăila, 2019, semnificativ ilustrat pe
cele două coperţi prin segmentarea simbolului plastic al Răstignirii, după
lucrările Erezie I şi Erezie II, semnate
de Walter Mărăcineanu, şi, în paginile din interior, cu 12 imagini picturale
ale artistului Hugo Mărăcineanu, este a noua
carte de lirică a poetului Virgil Andronescu, după debutul editorial cu
placheta „Poezii”, semnată Virgil Andronache, la Editura TipoAlex,
Teleorman, în 2003.
Parcursul
său scriitoricesc, după stabilirea la Brăila, a fost foarte bine reprezentat de
volumele „Ultimele luni din viaţa umbrei mele”, Editura Alfa, Iaşi, 2011;
„Chipul tău blând coborând din icoane”, Editura TipoAlex, Alexandria, 2010;
„După Dumnezeu, potopul”, Editura Pim, Iaşi, 2011; „Cronica potopului după
Dumnezeu”, Editura Zorio, 2014; „Necropsie lirică”, Editura Zorio, 2017;
„Nuclee aforistice”, Editura Proilavia, 2018; „Foaie de observaţie – Jurnalul
unei conştiinţe”, Editura Pim, Iaşi, 2018, din care rezultă o literatură lirică
cu o densitate şi o intimitate autobiografică, cu mereu alte unghiuri, din care
să fie surprinsă, în mereu alte ipostaze umane.
Poezia
poetului Virgil Andronescu s-a născut, aşadar, din suferinţă, din revoltă şi
damnare; a învins... călcând pe cărările împotrivirii Destinului şi a reuşit să
sfideze capcanele nedreptăţilor biologiei primare. Omul Virgil Andronescu şi-a acceptat soarta, deşi s-a revoltat...
elegant şi fără să acuze pe cineva, acceptând umanitatea prin viciile ei
mărunte, cu toate formele de demistificare, generatoare de noi tabu-uri. Şi-a monitorizat parcursul
uman în condiţiile de criză acută a egalităţii în drepturi, de parcurs vital,
fără să ţipe, fără să suspine...
A avut
doar cuvinte de caldă mulţumire pentru „trimisul Domnului pe Pământ”, dr.
Pesamosca, o personalitate medicală, simbol de sacrificiu uman pentru un om în
impas biologic, iar Virgil Andronescu, poetul,
a ştiut să-i aducă elogii şi cuvinte de mulţumire ca într-o rugăciune de
copil înainte de culcare. Cuvinte de recunoştinţă fierbinte pentru medicul
curant din partea poetului, care n-a cerut nici despăgubiri financiare şi nici
n-a condamnat pe nimeni, ci s-a resemnat cuminte şi demn, hotărât să-şi ia la
întrebări Destinul prin Poezie, ca
într-o Simfonie a Destinului, din
marea muzică a lui Beethoven.
Poetul
Virgil Andronescu a ales să rămână în picioare, apărându-şi cu demnitate
nedreapta încercare şi de aici echilibrul total al fiinţei sale sociale şi al
parcursului său cultural. În consecinţă, poetul şi-a pus sufletul pe tapet şi,
ca într-o Agora clasică, s-a
manifestat patetic şi a ales calea... creştină
a Iertării. Această sentinţă corectă
a justiţiei sale interioare l-a ajutat pe poetul Virgil Andronescu să-şi
stabilească tematica cu tentă religioasă a volumului „Semne şi cuie”. Ideea mistico-patetică a Crucificării este bine reprezentată, argumentată liric-pământeană
şi plastic-divină între credinţă şi tăgadă, ambele ipostaze moral-religioase justificate
aleatoriu doar de opţiunea blândă şi împăciuitoare a poetului Virgil
Andronescu, singurul... „inculpat” nevoit
să accepte fără rezerve, fără „blesteme” şi reproşuri: „Ce înseamnă să
trăieşti... / Să mori valorează mai mult?”, prin care poetul şi-a asumat
responsabilitatea existenţei pământene: „Existând... Pe tine te părăseşti... /
Negând viaţa”.
Ca să
afirme patetic şi... cu mâna pe inimă, că: „Răstignit. Eu l-am omorât pe
Christos!” Şi să încheie, împăcat, conciliant cu sine şi cu Iisus Christos: „Te
jertfeşti. Pe ceilalţi... După tine... / Mai bine te înghite pământul! /
Dumnezeu şi Diavolul / Se sfâşie într-al tău sine”. („Toţi ucidem în fiecare
zi!”, pag. 9), într-o jertfelnică accepţiune de poet damnat...; ca într-o mărturisire a păcatelor poeticeşti-plastice,
susţinute de simbolul Răstignirii şi
ca nedreptate acceptată de Tatăl Ceresc, întru mântuirea urmaşilor cuplului
matrimonial Adam şi Eva, şi de simbolul liric al cuielor, provocatoare de suferinţă fizică!
Poezia
poetului Virgil Andronescu este apocaliptică, cu tentă religioasă...
discursiv-amplificată, nişte extaje caligrafe, de-a binelea manieriste, între
ludic şi patetic, care ţin mai mult de elocvenţă decât de imagine: „am trăit
cândva demult / când încă se mai putea scrie / cu-n beţişor de pământ / pe
pământul de pe sicrie, / când încă inima / îmi ardea mocnit / aprinsă de o
scânteie” („Cuie şi semne”, pag. 15). Parcă s-ar afla într-un perpetuu delir
liric: „Dumnezeu s-a împiedicat / De credinţa mea / Şi s-a prăbuşit în mine...
/ Şi-a julit genunchii, / A sângerat mai mult de o eternitate / ... / Şi de
aici a început prăbuşirea mea / În Apocalipsă, / Acolo unde L-am întâlnit... /
Pentru prima dată pe filosof” („Prăbuşirea în Apocalipsă”, pag. 17), motivându-şi
blasfemia în limitele unei blândeţi
suspecte, cu trimitere spre filosoful Cioran.
Deşi
volumul „Semne şi cuie” se află,
tematic, în zona semnelor divine şi a
cuielor penitenţei, cu toate
consecinţele unei devastatoare suferinţe sufleteşti şi fizice, pe structura
unei poezii religioase, cu verbul înmuiat în aghiazmatarul credinţei şi testura
învăţăturilor biblice şi al unui sistem noţional teologic, poetul Virgil
Andronescu procesează, major şi surprinzător, poezie de dragoste, de iubire năvalnică, pământeană şi frumoasă.
Poetul
încercat de atâtea nedrepte „hotărâri ale Destinului” şi-a direcţionat cursul
vieţii şi resursele artistice spre limanul liniştitor al iubirii, al
dragostei-tampon, între nelinişti omeneşti nemeritate şi speranţa dragostei
plenare şi recuperatorii: „am văzut cerul... am trăit nemuriri / cum e să te
îngropi în sine şi-n uitare de viu / să nu plângă nimeni... părinţi ori
prieteni / şi blestemate iubiri”, arogându-şi dreptul la fericire: „Până când
să mai rabd amintiri...” / până când să mai cred într-un târziu cimitir? / până
când să mai aştept taina adâncă a nefiinţei? / până când de bisturie să mai fiu
disecat?” („Blestemele iubirii”, pag. 18).
Atât de
crâncenă este revolta împotriva destinului provocat de dezechilibre biologice,
încât salvarea poetului este potenţată, riscant şi aleatoriu, de drogul recuperatoriu al dragostei:
„Mi-ai injectat cu durere / Drogul iubirii”, iar „Drogul iubirii / Şi-a făcut
efectul / Şi-acum Dumnezeu mă asistă / De-acolo...” („Drogul iubirii”, pag.
19).
Şi, ca să-şi asume toate
păcatele, toate ereziile şi toate „trădările”, poetul afirmă tranşant: „Sunt
insul / sunt entitatea / care trăieşte... / numai pentru iubită / şi fondul
poeziei” şi-şi cere scuze elegante, poeticeşti: „Sunt Omul-Poet / spunând versuri...
/ fără bale la gură / fără geamăt de bucurie” („Cu P mare”, pag. 21), într-o
orgolioasă încercare de resuscitare a personalităţii sale, lirică şi erotică.
Mai
există o altă foarte importantă stare de nelinişte sufletească, de-o anume
crispare lăuntrică, din conştiinţa poetică a poetului Virgil Andronescu, cu o
alternativă ezitantă din zona adoraţiei de Dumnezeu, în ciuda puternicelor sale
convingeri creştine, rezultate şi din practici ritualice ortodoxe, precum
calitatea de pictor de biserici; de
parcă n-ar mai crede în nimeni şi nimic: „când.. / nemuritorii sunt doar Poeţi
şi gata / iar Cel rămas rămâne pe cruce / Dumnezeu şi Om întrupat la răscruce!”
(„Când”, pag. 37).
Poet
creştin şi cu frică de Dumnezeu, Virgil Andronescu este tranşant şi afirmă într-o
năvalnică sarabandă: „Din vers mi-am aşternut culcuş / De îngeri trişti / Şi de
serafimi însângeraţi, / M-am pitit în veşnicia, / Cuvântului stătut în
călimară”, convins fiind că dialogul său cu Divinitatea este edificator: „De
aici’nainte... / Nu am să mai sufăr de friguri / Nici spaime de înfrigurate
credinţe / N-am să mai am nici lacrimi / Nici măcar pentru sfinţi... / M-am
îndrăgostit / De întunericul lumii / Şi am înţeles lumina durerii / La
adăpostul poeziei...” („Sfântă Salvatoare de Om şi Dumnezeu”, pag. 38).
Şi, ca
să nu-şi audă vorbe sau să păcătuiască din neînţelese... înțelesuri docte ale Creştinătăţii, poetul are dogma sa: „Eva nu a muşcat din măr, / Aşa cum se vorbeşte prin
târg, / Şi-a lepădat doar pielea de şarpe / în poşeta sa de firmă” şi are cea
mai îndrăzneață şi... „păcătoasă!” sau plauzibilă variantă despre... misterul
izgonirii din Rai: „Eva s-a îmbrăcat cu o frunză de viţă nobilă / Şi a fugit cu
un altfel de... Adam” („Între Geneză şi Potop”, pag. 42).
„Semne şi cuie”, noul volum al poetului brăilean Virgil Andronescu,
venit din Turnu Măgurele, orăşelul patriarhal şi al nonconformistului poet
teleormănean Dimitrie Stelaru, rămâne cea mai bună şi convingătoare carte
dintre cele publicate, cu toate aflate sub semnul unei originalităţi agresive!
Dumitru ANGHEL
Dumitru ANGHEL
Postări
0 Comentarii