Simfonia albastră de Vasile Mandric. Recenzie Hugo Mărăcineanu

Hugo MĂRĂCINEANU 

Când „aparatnicii” Uniunii Scriitorilor au declarat sus și tare că în România n-ar fi existat „literatură de sertar” se refereau doar la cei ce aveau acces la tipar ori ca să publici, azi se știe de toată lumea, ori cântai din drâmbă măreții conducători și „realizările epocale” ori te făceai că ești un profund abscons dar bine susținut de organe, că altfel nu primeai Teul spre a vedea lumina tiparului; așa că madam Uniune a Scriitorilor a căutat, știind sigur, acolo unde nici n-ar fi putut să fie așa ceva, la cei pe care îi publica puterea. Și atunci, ca și acum, nimeni nu și-a fracturat bățășonia șirii spinării să se aplece peste cei înlăturați, dați la index, aruncați în umbră ori declarați nebuni și arestați, pardon, internați în spitalele „psihiatrice” risipite prin văgăuni și păduri.

Pe unii ar fi putut să-i chestioneze (că mai trăiau) iar pe alții n-ar mai fi fost cazul să se apuce de cercetat și descoperit că se știa ce s-au chinuit să acopere, să hulească „culturnicii”, scut și pavăză a liniștii de mormânt a realismului socialist, răposat în liniștea sa artificială și să-i aducă la lumina tiparului, în conștiința publicului, în istoria literaturii măcar ca un exemplu de ingerință a forței politice în drama vieții scriitorilor. Ori și mai simplu ar fi fost să se cerceteze planurile editoriale strict controlate, pardon, avizate de stat și să-i caute pe cei refuzați dacă nu cumva manuscrisele lor mai zac prin sertarele și arhivele editurilor (neapărat agreate și de cooperativa ochiul și timpanul). Cine să facă asta, de ce să o facă, cât costă și cine plătește?! Iată marea dilemă, „madam Uniune”, cât costă, cine plătește; dar, s-a gândit cineva, dacă cei ce au plătit cu viața scrisul lor s-ar fi întrebat cine sunteți voi care îi urmați pe politruci, culturnici, pe sicofanții și șarlatanii „ipocii de aur” cine vă dă dreptul să-i anihilați, să-i negați și acum că ei au scris ceea ce voi n-ați scris?

Simfonia albastră” a lui Vasile Mandric vine cu un grupaj de poezii din anii 70-80, secolul trecut, în plină pandemie securistă și e o dovadă că am avut literatură de sertar și autorul mărturisește că nu l-a chestionat nimeni pe această temă ba, mai mult, cartea vede lumina tiparului pe pensia sa amărâtă că „madam Uniune” n-are plan editorial (așa pentru toată lumea). Pentru cei care știau, așa după ureche ca bancurile, volumul de poezi al lui Vasile Mandric n-a fost nici-o surpriză dar au fost șocați cei ce îl știau ca autor de sonete ori un epigramist jovial și redescoperă rădăcinile revoltei noastre, a celor ce am simțit teroarea din epoca absurdă „a marilor realizări” fără nici-o realizare, epoca ce ne-a stors, ne-a nivelat.

Dacă vom porni de la sugestia psiho-senzitivă a culorii albastru – rece, calm, liniște, pace, speranță în limbaj pictural, spaimă, apăsare, frig, situație grea în sensul atribuit în economia dialogului și a comunicării interumane, găsim sensul – situație albastră. Net un albastru de Voroneț – credință, speranță – care să anuleze starea de plâns – situație albastră, că spune poetul „durerea mă caută ca un câine.../ ne e unsă cu terci de morală”; morala e un terci, terciul e simbol al sărăciei dar și acesta e numai uns așa ca să „ajungă pentru toți măi tovarăși”, chiar era albastră de tot. Încă din 1978 poetul anunță că „cineva percutează în vid” și că le-a cam trecut vremea „timpul mai apare pe față c-un rid”. Așa e bătrânețea și moartea, nu iartă pe nimeni, nici măcar pe „nemuritorii” aclamați și adulați de mulțimile aiurite duse cu zăhărelul.

În „Simfonie în gri” poetul pune problema genezei în totală contradicție cu acceptul oficial „stăpânul plecat să se-nchine materiei/ în stare de Cuvânt”, deci la început a fost Cuvântul; nu știu dacă cei de azi se mai înfioară de îndrăzneala demnă de canal „de fronda obscurantistă la care poate să adere tineretul”; iată calea abaterii de la materialismul dialectic, de la „normili științei”, a căderii în misticism: nu materia primează ci Cuvântul, Logosul. „E groasă măi tovarăși, să întărim vigilența partidului”. Misticism, misticism dar dacă și gândul ajunsese să fie îmbrăcat în pijama (haină de puscărie), „marele vraci al universului”, și ne întrebăm cine-i marele vraci care „orchestra sentințe de moarte/ pentru sunetele din sufletul versului”. Cine era marele vraci, pălărie-ntr-un picior ghici ciupercă ce-i? Cine omora versurile?

În marea sa bunătate, poetul îl iartă pe Bethoven că s-a risipit, că noi suntem „din lumea tăcută” dar era clar că „liniștea doarme cu somnifere” și noi știam că somniferele erau administrate după rețete draconice de băieții cu ochii albaștri, trebuia aprobare „pentru orice” că în „Lumea turtită (aplatizată, nivelată) doar poetul urcă-n „Lumea Rotundă” și continuu înjură „Lumea Pătrată” (ori a căpățânilor pătrate).

Cu un tremur de rază muribundă se încheie visul lui Grieg și-i presărat cu salbă din stelele lui Enescu, cu o lebădă albă și neagră, Ceaikovski „dârdâie de frigi” și toate-s furate de Iele. Ce tur fantastic printre corifeii muzicii, baletului și ce întoarcere esențială, discretă, finală la rădăcina cosmică a românilor, Ielele, fecioarele vrăjite, esențe din esențe. Da, măi tovarăși, dar nu cântă realizările mărețe ale poporului sub conducerea înțeleaptă... Ptiu, drace, piei!

În „Simfonia mută”, „fachirii strecurați pe acoperiș/ au stins zgomotele” și în loc de AFARĂ (cu literă mare, că mulți sperau ca el) trebuie să „te ascunzi înăuntru” în „miezul hibernării triste” că în lumea artei spiritele hibernau de-o jumătate de secol supuse de „preoți blestemați/ cu studii de teologie marxistă”, deci dogmă; dar tovarășii erau antidogmatici ori nu erau bune doar alea ce nu mergeau pe calea oficială. Da?! Că, vezi Doamne, ei „vor să dezlege mistere/ în N exemplare” (numai misterul apariției și continuității lor nu vroiau să-l dezlege ori să-l afle cineva.

Acest mister al muțeniei îl devoala Vasile Mandric în 1978, scuturându-se de praful cutremurului ce ne-a adâncit spaima, și vine ca o replică la seismul pământului să zgâlție sensibilitățile omului redus la tăcere, nivelat, transformat în unealtă vorbitoare, pardon, în forță de producție, în rest nimic. Dar azi cine mai știe și trăiește ecoul din „Simfonia timpului”, scrisă în aprilie 1977, când nici zguduirea telurică n-a mișcat puterea partidului care invita masele „fachiri iubitori de demență/ cățărați-vă pe acoperișul sufletului” că „ochii Adevărului vă privesc din spate/ numai Minciuna din boxa sufletului/ face semn disperată” că doar ea era literă în artă, în presă și-n rapoartele cocoșaților către corifeii lor.

Poetul privește cu jind „Dincolo de Noi/ și Cortina de Fier/ de la Nistru și până-n Missouri” ne cântă Nabuco cu o soprană Nana Muskouri „pe sub tot ce-i albastu sub cer/ și se întoarce cuțitul în rană”; este clară trimiterea la corul robilor, la muzica astral-eterată a speranței, a credinței în libertate, în pacea albastră ziditoare de viață și ne avertizează că „Un cui fixează/ echilibrul Lumii”, că „Destinul doarme-n patul lui Procust” și ”Gândul legat cu sârmele ghimpate”. Poetul ia „Magia drept/ Eliberare” și constată că „ideile-s inapte” că nici prin magie nu s-ar putea adapta și de aceea își înjură muza „fără vers – fără cuvânt”, nici el nu mai crede în miracole.

Scrisă în 1978, „Simfonia eliberării” subliniază că rostul, sensul, șansa, existența sunt doar „un Minus Mare/ mai înghite un Plus”, că Eliberatea nici în idee nu e posibilă. Și cu ce ar fi educat tineretul plin de avânt și optimism, constructor conștient al viitorului luminos, cu această emanție plină de pesimism și de uneltiri reacționare? – ăsta ar fi fost argumentul celui ce bătea dangaua, Teul de aprobare. Ce le păsa tovarășilor eă el, „poetul autrotrof”, se hrănește consumându-șe, dar numai el „bate un cui în peretele lumii/ pentru a-i fixa echilibru/ pentru că minciuna pune/ zăvoare la ușa timpului/ și peste cuvânt”. Iată cum a cobit de pe atunci că „madam Uniune” pune zăvoare la ușa Timpului și ce-i trecut, trecut rămâne chiar dacă unii se bat cu morile de vânt spre a-l salva. Și nu-i rămâne poetului decât să facă haz de necaz și face un anunț capital pentru anul 1983 „extraordinara descoperire/ științifico-tehnică/ a socialismului/ apa caldă și mersul pe jos” că tot n-ai de ce să te grăbești, măi tovarășe, dar ai „stricătorii de prag/ căutătorii zilei de ieri/ demolatorii de limbă și obiceiuri/ jonglerii de fericire ai Epocii de Aur”, ei, desigur, nu au „cartelă pentru alimente” și nu merg pe jos să nu le pice rangul.

Scrisă în 1983, „Simfonia prezentului” se dă drept „lecție de imaginație” dar ai să vezi cât de reală și prezentă este și-n timpul nostru „Astăzi vă prezint torcătorii de timp/ strecurătorii de apă chioară/ storcătorii de vise frumoase/ liber producătorii de somn/ liber schimbiștii de patrie/ și naționalitate!”.

Ce ziceți? Se pare că azi, în deceniul al doilea din secolul al XXI-lea, după aproape 40 de ani, s-a schimbat ceva?! Ce ziceți domnule Manolescu, ce zici „madam Uniune”, am avut literatură de sertar? Cutez să spun că am avut iar după cum decurg evenimentele se pare că mai avem și vom avea.

Simpla enumerare a titlurilor simfoniilor lui Vasile Mandric – albastră, gri, tăcută, mută, a clipei, a timpului, a eliberării, a prezentului, a uitării, a dragostei, a destinului, 13, subterană – îți dezvăluie sfera din care își trage seva. Cartea se prezintă, în două tălmăciri, una mai profundă decât alta; admirabilă este tâlcuirea în franceză a Mariei Mogoșanu ce reușește să susțină tensiunea și profunzimea versului și chiar sonoritatea pe care poetul a urmărit-o cu multă stăruință.


Share:

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Litera 13 pe Facebook

Promo

watchshop.ro

Postari populare

Etichete

Arhiva

Promo

books-express.ro

Stiri din Braila

Contribuie

Litera 13 este o revistă literară deschisă oricăror colaboratori. Așteptăm opiniile și creațiile dumneavoastră pe adresa noastră de email. Cele mai bune vor fi publicate!