Zborul de Armanda FILIPINE

 

Armanda FILIPINE

Zborul

Abia acum simte Nuni răcoarea din holul de intrare în muzeu. Stătea de ceva vreme pironită în faţa unui anunţ: „Scara rulantă este defectă. Ne cerem scuze pentru inconvenient. Problema va fi, sigur, rezolvată mâine”. Scara este utilă celor ca ea, care se deplasează în scaun cu rotile.  Nuni are 16 ani şi de doi este bolnavă sau, în fine, se află în imposibilitatea de a merge singură. Nimeni nu ştie de ce s-a întâmplat asta. Într-o zi, la finalul orei de educaţie fizică, a căzut şi nu s-a mai ridicat singură. La câteva minute, nu a mai simţit nimic de la mijloc în jos: de atunci, doctorii se străduiesc să afle cauza şi să găsească remedii. Până acum, fără vreun rezultat palpabil. Pentru Nuni este enervant, frustrant şi complet aiurea. Mai ales că visează invariabil în fiecare noapte că aleargă, urcă scări şi cărări de munte, înoată, merge pe bicicletă sau cu rolele... Uf! Îi este tare dor de mişcare! 

Pe măsură ce se gândeşte la sensul cuvintelor din anunţ, răcoarea din muzeu devine enervantă, la fel ca şi ideea că nu va putea să coboare la nivelul inferior, acolo se află expoziţia pentru care a venit până aici, certându-se la telefon şi cu mama ei care ar fi dorit ca ea să nu plece singură de acasă. Dar Nuni era deja supărată pentru că oricum ratase atâtea zile din perioada expoziţiei - a fost în Austria la un control medical - şi acum era ultima zi...

Îşi dorea să o vadă mai cu seamă pentru că citise multe despre artist, îi plăcea stilul lui, admirase lucrările în catalogul online – dar acolo erau în format mic, nu puteai vedea bine detaliile – şi mai observase că o anume lucrare nu este reprodusă, exact cea numită „Zborul” despre citise un comentariu pe o reţea de socializare, cuvinte care i-au atras în mod deosebit atenţia. La fel cum îi plăcuse şi titlul tabloului...  „Uf! De ce tocmai azi?”, îşi spune înciudată, după ce mai aruncă o privire încruntată către anunţ. 

Exact în acel moment cineva îşi cere stângaci scuze, cineva care s-a lovit de scaunul ei.

-„Ah. Îmi pare sincer rău! De obicei nu-s atât de neatent, dar vezi... eh... nu ai cum să vezi... vorbeam la telefon. Mă ierţi...?”

În faţa ei apare o faţă simpatică, un brunet cu un păr uşor ondulat care îi cădea pe ochi şi aproape că îi atinge umerii. ”Frumos tip! Şi ce ochi mari are... negri... adânci...”, gândeşte Nuni. Nici nu apucă să spună ceva că tânărul continuă.

-„Oh! Dar văd că te afli în încurcătură. Dacă nu apăream eu, trebuia să ceri ajutorul cuiva să cobori în expoziţie, nu-i aşa? Dar acum nu mai e cazul. Te duc eu. Ce zici?” Dar nu o lăsă pe Nuni să scoată o vorbă, ci o ia brusc în braţe şi în timp ce coboară vijelios scările către primul nivel de sub parter strigă înspre casa de bilete: 

-„Domnişoara e cu mine. Coborâm în expoziţie. Ok?” De la persoana care ar fi trebuit să le dea voie în expoziţie, pe care însă nu o văd, pentru că nu s-a arâtat, se aude un fel de mormăit care pare să sune a frază de acceptare.  

Tânărul se îndreptă, cu Nuni în braţe, către banca din mijlocul sălii centrale şi spune: 

-„Te las aici o secundă... Merg să-ţi aduc mijlocul de transport şi apoi sunt numai al tău. Vom vizita împreună expoziţia. Ce zici?” O priveşte intens şi continuă, la fel de vijelios, cu voce tare înainte de a ţâşni pe scări: 

-„Oh...! Ce frumoasă eşti!...” şi pleacă alergând. Nuni iar nu are timp să rostească vreun cuvânt.

Brusc, inima fetei – care la începutul acestei aventuri bătea turbată şi mai apoi anapoda – se calmă. Parcă nici nu s-a speriat. O imensă pace se aşterne peste Nuni. Are senzaţia că aşa trebuie să fie. Ca atunci când are un coşmar şi se trezeşte cu mama sau tata lângă ea, spunându-i invariabil „Hai, linişteşte-te, totul e bine”. Da, îşi spune. Indiferent cine e tânărul acela fermecător, totul va fi în regulă... Şi, în plus, în curând va fi în faţa „Zborului”.

De surpriză şi emoţie – pe care nu a mai simţit-o până acum - ciudată care îi dă fiori, Nuni se uită în jur dar nu reuşete să distingă mai nimic din lucrările expuse în prima sală. Cu toate că tablourile sunt uriaşe; doar patru, câte unul pe fiecare perete. Dar ea nu înţelege nimic... parcă vede în ceaţă...

-„Iată, domniţă, jilţul dumitale... Îmi permiteţi?” Şi o ia din nou în braţe, de data aceasta mai atent, parcă şi cu o anume duioşie, încurcându-se însă în mecanismele interesantului scaun pe care tatăl Nunei în comandase special la o firmă japoneză, în aşa fel încât să prezintă foarte multe funcţiuni – pe care chiar le are: exemplu, o măsuţă de scris, compartimente pentru diverse (penar, medicamente, sticlă de apă), ba chiar şi un compartiment secret, care dacă este declanşat scoate la iveală o armă (e de fapt un baston subţire şi dur, mascat într-un fel de stilou) de apărare în caz de nevoie, asta dacă ai prezenţa de spirit să apeşi la timp pe butoane şi manete. 

-„Scuză-mă... nici nu m-am prezentat. Mă cheamă Vlad. Pe tine te cheamă cu... N? E aici, în spate, un caiet pe care se văd o mulţime de litere stilizate... sau e ... iniţiala iubitului tău?”, se aude dintre tânărul care a reuşit să o aşeze pe Nuni în scaun. Iar nu aşteaptă să-i răspundă şi continuă: 

-„Ai apucat să admiri aici! Nu? Facem un tur împreună? Eu am mai fost în expoziţie. După ce vezi lucrările din sala aceasta, îmi spui în ce parte vrei să mergem, da?”, spune repede tânărul.

-„Nuni... mă cheamă Nuni... şi nu am un iubit...”, îngaimă ea, cu tremur în glas, aproape şoptit.

-„Ok. Dar ce ai? Tremuri... Vrei să te ţin de mână? Ar fi şi mai bine... în plus, cred că nu e cazul să stau în spatele tâu şi să împing scaunul. Văd că are o mulţime de facilităţi...”, spune Vlad şi o ia de mână înainte ca Nuni să răspundă. 

Se mişcă amândoi de la un tablou la altul fără să scoată o vorbă. După ce ajung la ultimul, se privesc şi Nuni spune: 

-„Nu ştiu în ce parte... alege tu!”. 

Vlad rosteşte cu voce clară şi parcă deloc afectată de noutatea situaţiei, a ceea ce se petrece între ei (Nuni sesizează asta cu ciudă, ea e foarte emoţionată!): 

-„Atunci, spre dreapta. Vom avea un parcurs cronologic. De la primele lucrări ale artistului – după cum spune catalogul – şi până la ultima, cea de care aproape m-am îndrăgostit... cea numită Zborul şi pentru care am venit în fiecare zi aici... Ce zici?”.

Nuni nu ştie ce să zică. A înţepenit. După ce la început s-a înfiorat, apoi mâna ei din mâna lui Vlad s-a făcut ca de foc, acum simte că îngheaţă, cu totul. Şi ea tot pentru acel tablou venise. „Zborul” e singurul care nu are reproducere şi despre el cineva a spus că te face să simţi senzaţia de zbor, ba încă te face să intri în intimitatea lui şi te ajută să înţelegi ideea, starea de zbor. Nuni e atât de şocată, că nu deschide gura. 

-„Da... asta zici... şi tu... înţeleg... simt. Ştii, picturile astea îmi dau o bucurie lăuntrică nesperată. Am senzaţia că artistul le-a creat pentru mine, că mă cunoaşte. Simt că mă regăsesc în câteva lucrări, chiar şi acolo unde sunt numai peisaje... Poţi să crezi asta? Uite, spre exemplu, aici... Cascada asta pe care eu o simt că, nu ştiu de ce, urcă... parcă mă ia cu ea şi pe mine în sus... Nu crezi?”, spune Vlad cu o voce blândă de data asta.

-„Ba da”, reuşeşte Nuni să rostească. „Exact asta doream şi eu să spun... că e un tablou ciudat. Te invită să urci pe firul apei care... cade! Chiar că e ciudat”.

-„Ştii, după ce am privit tabloul de mai multe ori am pierdut senzaţia asta... dar nu am uitat-o... Măi, fată, ce chestii... ne leagă pe noi...”, mai spune Vlad şi iar nu îi lasă timp să digere cele auzite.

-„Uite aici altă chestie fenomenală. Artistul pictează noaptea, dar scoate în evidenţă lumina şi viaţa...”, exprimă Vlad o idee referitoare la un tablou reprezentând o stradă întunecoasă dintr-un oraş cu zgârie-nori. În mijlocul străzii e un fir de lumină alburie, venind de nicăieri, ca o cale pe care artistul a schiţat siluete umane, cărţi – unele deschise, un scaun care stă într-o rână, un cuier de care atârnă o haină roşie, o cană pe care dacă te apropii vezi că scrie „my love”. Şi toate astea dau senzaţia de vis. Parcă-s o poveste, bineînţeles că pentru fiecare privitor e alta, dar firul de lumină plin cu personaje scoate oraşul din întunecare, iar strada devine o carte... pe care o poţi citi...

-„Ai dreptate. Îmi place mult cum a introdus pictorul toate aceste elemente aici... şi vezi că sunt numai două personaje umane, un el şi o ea... pe un traseu de lumină. E o poveste de dragoste, dacă ne luăm după cele înscrise pe cană...”, spune Nuni, făcându-şi curaj şi înfruntându-şi emoţiile despre care, dacă ar întreba-o cineva, nu ar şti să spună de unde vin... de la mâna ei în mâna lui Vlad... de la tablouri... de la faptul că sunt singuri în expoziţia care îi place foarte, foarte mult...

Din nou se lasă tăcerea şi cei doi tineri, mână în mână, continuă să vizioneze expoziţia care se întinde pe destui pereţi, 

în mai multe săli. Acum Nuni s-a obişnuit cu atingerea uşor mirată a mâinii lui Vlad. Nu mai e nici de foc, nici de gheaţă. E o senzaţie de uşurare. Se simte... cum să explice?  Starea e, nu de ocrotire, nu... e de... împreună. Da! Asta e! Îi place senzaţia asta. Chiar îi place.

În ultima sală nici nu şi-au dat seama că au ajuns. Au mai conversat un pic pe drum. Nu mult. Doar cât să realizeze că se completează foarte bine ideile lor, că ştiu cam aceleaşi chestii despre pictură şi muzică – o lucrare avea în centru un saxofon şi au vorbit un pic despre jazz şi muzică clasică. Amândoi au spus în acelaşi timp numele Charlie Parker şi Beethoven. Semn că şi aici gândeau la fel... Au izbucnit, confortabil, amândoi în râs!

Dar în ultima sală, fără ferestre, nu mai era nimic de râs. Aici era o singură lucrare. Luminată cumva de sus, dinspre mijlocul tavanului, în aşa fel încât restul spaţiului să rămână în penumbră şi să fie vizibil doar tabloul. Care reprezenta o pasăre. Albă. Pe fundal albastru. După ce o priveai intens, simţeai cum zboară. Cum urcă, obligându-te să ridici capul spre înalt. Şi, la un moment dat, simţi că parcă te ia şi pe tine în zbor. Şi...

-„Simţi că vrei şi tu să urci, parcă eşti tu pasărea, nu-i aşa?”, aproape că ţipă Nuni. „Ciudat. Am senzaţia că dacă m-aş ridica acum, aş merge”, şopteşte cu vocea înecată de lacrimi.

-„Da, draga mea... de aceea tabloul e fenomenal. Pe fiecare ne face să credem că putem realiza ceea ce ne dorim cel mai mult, ceea ce visăm... Sper că nu plângi...”. Vlad se aşează într-un genunchi în faţa ei, fără să-i dea drumul la mână. Îi atinge cu cealaltă mâna un obraz şi, brusc, îi şterge cu un sărut colţul stâng al gurii.

Şi exact când Nuni se gândea dacă să reacţioneze cumva la gestul lui – hm! era primul ei sărut! – să spună ceva, orice, să se arate indignată ori măcar mirată sau poate bucuroasă, cum de altfel şi era... se aude o sonerie şi o voce metalizată spunând că în curând muzeul se închide.  

-„Ei, asta e... Stai liniştită”, îi spune Vlad. „Nu-i şi pentru noi. Sunt fiul directorului. Aşa că putem sta aici oricât îi place! Dar dacă vrei să ieşim, putem să mergem să ne plimbăm un pic în parcul din apropiere. Ştiu eu o bancă sub un tei vorbăreţ... E mai guraliv ca un plop, să ştii! Vorbeşte ca o... simfonie!”, încearcă Vlad o glumă mai ales că a simţit din felul cum îi strânge mâna Nuni că este foarte emoţionată. 

Şi el e, dar nu vrea să arate asta.Trebuie să se comporte bărbăteşte. Dar ultimele cuvinte le-a spus şi el aproape şoptit. Şi Nuni tremură iar. 

-„Bine”, răspunde fata, cu nod de la emoţie în gât. „Dar trebuie să o sun pe mama.  Şi aşa m-a certat că plec singură. E sigur îngrijorată, dar nu mă sună ca să nu mă supere. Eu, în schimb, am vrut să admir Zborul fără intruşi”... şi în timp ce spune aceste ultime cuvinte, Nuni îşi dă seama că ele îl vor întrista pe Vlad. 

-„Iartă-mă... acum îmi pare bine că te-am întâlnit. A fost mai frumos cu tine! Mă bucur mult...”, spune Nuni şi îl strânge puternic de mână. Vlad zâmbeşte. 

-„Bine. Când vrei să plecăm, gata, ne luăm tălpăşiţa cum se zice! Ţi-am spus că eu am tot admirat tablourile... dar tu stai cât ai chef! Apoi, doar să-mi faci semn!”

Din nou se aude ceva dinspre instalaţia de sunet. De data aceasta vocea nu mai e metalică. „Când plecaţi, aveţi un buchet de flori în biroul directorului. Îi puteţi oferi domnişoarei, tinere Vlad!”, spune vocea. Era tatâl. Care îi urmărise pe canalele video de monitorizare. Şi de care Vlad uitase cu totul! 

-„Ah! Tată...!”, strigă Vlad. Apoi se adresează Nunei: „Ştii... e prima oară când fac asta... că ţin de mână o fată... că o sărut... şi mă mai vede şi tata!”

Şi brusc emoţia îl face să râdă.  La început e un râs mic, apoi unul cu sughiţuri, apoi în hohote din ce în ce mai puternice, până îi dau lacrimile şi începe şi Nuni să râdă. În furia râsului, Vlad o ia în braţe şi se învârte cu ea prin sala cu „Zborul”. Când se termină starea de răs, începe să fredoneze ceva la urechea Nunei şi-i şopteşte: „Vezi, de-asta îmi place mie Arta... Uite ce face din oameni... !”

-„Da, Vlad! Îi face să zboare...”, răspunde – din nou foarte îmbujorată - Nuni. 

*** 

Povestea lor are ce final vă place. Îl puteţi completa după plac. Ori vă puteţi plimba un pic cu ei prin parc. Cu buchetul uriaş de flori – trandafiri, orhidee, garoafe, camelii, lalele, crizanteme... multe crizanteme (pe care ea le adoră! Şi el nu avea de unde să ştie asta) – pe picioare, cu mâna stângă tot în mâna lui Vlad, Nuni s-a plimbat pentru oară în acel parc. Apoi s-au aşezat pe o bancă. De fapt, numai Vlad s-a aseşat. Sub teiul ale cărui frunze cântau, cum spunea el, mereu o simfonie. Încercând să înţeleagă ce spun, brusc tinerii s-au uitat unul la altul şi au rostit, zâmbind altfel decât au mai făcut-o vreodată, în acelaşi timp „Zborul...”, gândind în realitate altceva... evident ... „dragoste”!  

Nota 

imaginea este „Flying Macaw Parrot” by https://www.allposters.com

Share:

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Litera 13 pe Facebook

Promo

interlink.ro%20

Postari populare

Etichete

Arhiva

Promo

watchshop.ro%20

Stiri din Braila

Contribuie

Litera 13 este o revistă literară deschisă oricăror colaboratori. Așteptăm opiniile și creațiile dumneavoastră pe adresa noastră de email. Cele mai bune vor fi publicate!