Armanda FILIPINE
Zborul
Abia acum simte Nuni răcoarea din holul de intrare în muzeu. Stătea de ceva vreme pironită în faÅ£a unui anunÅ£: „Scara rulantă este defectă. Ne cerem scuze pentru inconvenient. Problema va fi, sigur, rezolvată mâine”. Scara este utilă celor ca ea, care se deplasează în scaun cu rotile. Nuni are 16 ani ÅŸi de doi este bolnavă sau, în fine, se află în imposibilitatea de a merge singură. Nimeni nu ÅŸtie de ce s-a întâmplat asta. ÃŽntr-o zi, la finalul orei de educaÅ£ie fizică, a căzut ÅŸi nu s-a mai ridicat singură. La câteva minute, nu a mai simÅ£it nimic de la mijloc în jos: de atunci, doctorii se străduiesc să afle cauza ÅŸi să găsească remedii. Până acum, fără vreun rezultat palpabil. Pentru Nuni este enervant, frustrant ÅŸi complet aiurea. Mai ales că visează invariabil în fiecare noapte că aleargă, urcă scări ÅŸi cărări de munte, înoată, merge pe bicicletă sau cu rolele... Uf! ÃŽi este tare dor de miÅŸcare!
Pe măsură ce se gândeşte la sensul cuvintelor din anunţ, răcoarea din muzeu devine enervantă, la fel ca şi ideea că nu va putea să coboare la nivelul inferior, acolo se află expoziţia pentru care a venit până aici, certându-se la telefon şi cu mama ei care ar fi dorit ca ea să nu plece singură de acasă. Dar Nuni era deja supărată pentru că oricum ratase atâtea zile din perioada expoziţiei - a fost în Austria la un control medical - şi acum era ultima zi...
ÃŽÅŸi dorea să o vadă mai cu seamă pentru că citise multe despre artist, îi plăcea stilul lui, admirase lucrările în catalogul online – dar acolo erau în format mic, nu puteai vedea bine detaliile – ÅŸi mai observase că o anume lucrare nu este reprodusă, exact cea numită „Zborul” despre citise un comentariu pe o reÅ£ea de socializare, cuvinte care i-au atras în mod deosebit atenÅ£ia. La fel cum îi plăcuse ÅŸi titlul tabloului... „Uf! De ce tocmai azi?”, îşi spune înciudată, după ce mai aruncă o privire încruntată către anunÅ£.
Exact în acel moment cineva îşi cere stângaci scuze, cineva care s-a lovit de scaunul ei.
-„Ah. ÃŽmi pare sincer rău! De obicei nu-s atât de neatent, dar vezi... eh... nu ai cum să vezi... vorbeam la telefon. Mă ierÅ£i...?”
ÃŽn faÅ£a ei apare o faţă simpatică, un brunet cu un păr uÅŸor ondulat care îi cădea pe ochi ÅŸi aproape că îi atinge umerii. ”Frumos tip! Åži ce ochi mari are... negri... adânci...”, gândeÅŸte Nuni. Nici nu apucă să spună ceva că tânărul continuă.
-„Oh! Dar văd că te afli în încurcătură. Dacă nu apăream eu, trebuia să ceri ajutorul cuiva să cobori în expoziÅ£ie, nu-i aÅŸa? Dar acum nu mai e cazul. Te duc eu. Ce zici?” Dar nu o lăsă pe Nuni să scoată o vorbă, ci o ia brusc în braÅ£e ÅŸi în timp ce coboară vijelios scările către primul nivel de sub parter strigă înspre casa de bilete:
-„DomniÅŸoara e cu mine. Coborâm în expoziÅ£ie. Ok?” De la persoana care ar fi trebuit să le dea voie în expoziÅ£ie, pe care însă nu o văd, pentru că nu s-a arâtat, se aude un fel de mormăit care pare să sune a frază de acceptare.
Tânărul se îndreptă, cu Nuni în braţe, către banca din mijlocul sălii centrale şi spune:
-„Te las aici o secundă... Merg să-Å£i aduc mijlocul de transport ÅŸi apoi sunt numai al tău. Vom vizita împreună expoziÅ£ia. Ce zici?” O priveÅŸte intens ÅŸi continuă, la fel de vijelios, cu voce tare înainte de a ţâşni pe scări:
-„Oh...! Ce frumoasă eÅŸti!...” ÅŸi pleacă alergând. Nuni iar nu are timp să rostească vreun cuvânt.
Brusc, inima fetei – care la începutul acestei aventuri bătea turbată ÅŸi mai apoi anapoda – se calmă. Parcă nici nu s-a speriat. O imensă pace se aÅŸterne peste Nuni. Are senzaÅ£ia că aÅŸa trebuie să fie. Ca atunci când are un coÅŸmar ÅŸi se trezeÅŸte cu mama sau tata lângă ea, spunându-i invariabil „Hai, liniÅŸteÅŸte-te, totul e bine”. Da, îşi spune. Indiferent cine e tânărul acela fermecător, totul va fi în regulă... Åži, în plus, în curând va fi în faÅ£a „Zborului”.
De surpriză ÅŸi emoÅ£ie – pe care nu a mai simÅ£it-o până acum - ciudată care îi dă fiori, Nuni se uită în jur dar nu reuÅŸete să distingă mai nimic din lucrările expuse în prima sală. Cu toate că tablourile sunt uriaÅŸe; doar patru, câte unul pe fiecare perete. Dar ea nu înÅ£elege nimic... parcă vede în ceaţă...
-„Iată, domniţă, jilÅ£ul dumitale... ÃŽmi permiteÅ£i?” Åži o ia din nou în braÅ£e, de data aceasta mai atent, parcă ÅŸi cu o anume duioÅŸie, încurcându-se însă în mecanismele interesantului scaun pe care tatăl Nunei în comandase special la o firmă japoneză, în aÅŸa fel încât să prezintă foarte multe funcÅ£iuni – pe care chiar le are: exemplu, o măsuţă de scris, compartimente pentru diverse (penar, medicamente, sticlă de apă), ba chiar ÅŸi un compartiment secret, care dacă este declanÅŸat scoate la iveală o armă (e de fapt un baston subÅ£ire ÅŸi dur, mascat într-un fel de stilou) de apărare în caz de nevoie, asta dacă ai prezenÅ£a de spirit să apeÅŸi la timp pe butoane ÅŸi manete.
-„Scuză-mă... nici nu m-am prezentat. Mă cheamă Vlad. Pe tine te cheamă cu... N? E aici, în spate, un caiet pe care se văd o mulÅ£ime de litere stilizate... sau e ... iniÅ£iala iubitului tău?”, se aude dintre tânărul care a reuÅŸit să o aÅŸeze pe Nuni în scaun. Iar nu aÅŸteaptă să-i răspundă ÅŸi continuă:
-„Ai apucat să admiri aici! Nu? Facem un tur împreună? Eu am mai fost în expoziÅ£ie. După ce vezi lucrările din sala aceasta, îmi spui în ce parte vrei să mergem, da?”, spune repede tânărul.
-„Nuni... mă cheamă Nuni... ÅŸi nu am un iubit...”, îngaimă ea, cu tremur în glas, aproape ÅŸoptit.
-„Ok. Dar ce ai? Tremuri... Vrei să te Å£in de mână? Ar fi ÅŸi mai bine... în plus, cred că nu e cazul să stau în spatele tâu ÅŸi să împing scaunul. Văd că are o mulÅ£ime de facilităţi...”, spune Vlad ÅŸi o ia de mână înainte ca Nuni să răspundă.
Se mişcă amândoi de la un tablou la altul fără să scoată o vorbă. După ce ajung la ultimul, se privesc şi Nuni spune:
-„Nu ÅŸtiu în ce parte... alege tu!”.
Vlad rosteşte cu voce clară şi parcă deloc afectată de noutatea situaţiei, a ceea ce se petrece între ei (Nuni sesizează asta cu ciudă, ea e foarte emoţionată!):
-„Atunci, spre dreapta. Vom avea un parcurs cronologic. De la primele lucrări ale artistului – după cum spune catalogul – ÅŸi până la ultima, cea de care aproape m-am îndrăgostit... cea numită Zborul ÅŸi pentru care am venit în fiecare zi aici... Ce zici?”.
Nuni nu ÅŸtie ce să zică. A înÅ£epenit. După ce la început s-a înfiorat, apoi mâna ei din mâna lui Vlad s-a făcut ca de foc, acum simte că îngheaţă, cu totul. Åži ea tot pentru acel tablou venise. „Zborul” e singurul care nu are reproducere ÅŸi despre el cineva a spus că te face să simÅ£i senzaÅ£ia de zbor, ba încă te face să intri în intimitatea lui ÅŸi te ajută să înÅ£elegi ideea, starea de zbor. Nuni e atât de ÅŸocată, că nu deschide gura.
-„Da... asta zici... ÅŸi tu... înÅ£eleg... simt. Åžtii, picturile astea îmi dau o bucurie lăuntrică nesperată. Am senzaÅ£ia că artistul le-a creat pentru mine, că mă cunoaÅŸte. Simt că mă regăsesc în câteva lucrări, chiar ÅŸi acolo unde sunt numai peisaje... PoÅ£i să crezi asta? Uite, spre exemplu, aici... Cascada asta pe care eu o simt că, nu ÅŸtiu de ce, urcă... parcă mă ia cu ea ÅŸi pe mine în sus... Nu crezi?”, spune Vlad cu o voce blândă de data asta.
-„Ba da”, reuÅŸeÅŸte Nuni să rostească. „Exact asta doream ÅŸi eu să spun... că e un tablou ciudat. Te invită să urci pe firul apei care... cade! Chiar că e ciudat”.
-„Åžtii, după ce am privit tabloul de mai multe ori am pierdut senzaÅ£ia asta... dar nu am uitat-o... Măi, fată, ce chestii... ne leagă pe noi...”, mai spune Vlad ÅŸi iar nu îi lasă timp să digere cele auzite.
-„Uite aici altă chestie fenomenală. Artistul pictează noaptea, dar scoate în evidenţă lumina ÅŸi viaÅ£a...”, exprimă Vlad o idee referitoare la un tablou reprezentând o stradă întunecoasă dintr-un oraÅŸ cu zgârie-nori. ÃŽn mijlocul străzii e un fir de lumină alburie, venind de nicăieri, ca o cale pe care artistul a schiÅ£at siluete umane, cărÅ£i – unele deschise, un scaun care stă într-o rână, un cuier de care atârnă o haină roÅŸie, o cană pe care dacă te apropii vezi că scrie „my love”. Åži toate astea dau senzaÅ£ia de vis. Parcă-s o poveste, bineînÅ£eles că pentru fiecare privitor e alta, dar firul de lumină plin cu personaje scoate oraÅŸul din întunecare, iar strada devine o carte... pe care o poÅ£i citi...
-„Ai dreptate. ÃŽmi place mult cum a introdus pictorul toate aceste elemente aici... ÅŸi vezi că sunt numai două personaje umane, un el ÅŸi o ea... pe un traseu de lumină. E o poveste de dragoste, dacă ne luăm după cele înscrise pe cană...”, spune Nuni, făcându-ÅŸi curaj ÅŸi înfruntându-ÅŸi emoÅ£iile despre care, dacă ar întreba-o cineva, nu ar ÅŸti să spună de unde vin... de la mâna ei în mâna lui Vlad... de la tablouri... de la faptul că sunt singuri în expoziÅ£ia care îi place foarte, foarte mult...
Din nou se lasă tăcerea şi cei doi tineri, mână în mână, continuă să vizioneze expoziţia care se întinde pe destui pereţi,
în mai multe săli. Acum Nuni s-a obişnuit cu atingerea uşor mirată a mâinii lui Vlad. Nu mai e nici de foc, nici de gheaţă. E o senzaţie de uşurare. Se simte... cum să explice? Starea e, nu de ocrotire, nu... e de... împreună. Da! Asta e! Îi place senzaţia asta. Chiar îi place.
ÃŽn ultima sală nici nu ÅŸi-au dat seama că au ajuns. Au mai conversat un pic pe drum. Nu mult. Doar cât să realizeze că se completează foarte bine ideile lor, că ÅŸtiu cam aceleaÅŸi chestii despre pictură ÅŸi muzică – o lucrare avea în centru un saxofon ÅŸi au vorbit un pic despre jazz ÅŸi muzică clasică. Amândoi au spus în acelaÅŸi timp numele Charlie Parker ÅŸi Beethoven. Semn că ÅŸi aici gândeau la fel... Au izbucnit, confortabil, amândoi în râs!
Dar în ultima sală, fără ferestre, nu mai era nimic de râs. Aici era o singură lucrare. Luminată cumva de sus, dinspre mijlocul tavanului, în aşa fel încât restul spaţiului să rămână în penumbră şi să fie vizibil doar tabloul. Care reprezenta o pasăre. Albă. Pe fundal albastru. După ce o priveai intens, simţeai cum zboară. Cum urcă, obligându-te să ridici capul spre înalt. Şi, la un moment dat, simţi că parcă te ia şi pe tine în zbor. Şi...
-„SimÅ£i că vrei ÅŸi tu să urci, parcă eÅŸti tu pasărea, nu-i aÅŸa?”, aproape că Å£ipă Nuni. „Ciudat. Am senzaÅ£ia că dacă m-aÅŸ ridica acum, aÅŸ merge”, ÅŸopteÅŸte cu vocea înecată de lacrimi.
-„Da, draga mea... de aceea tabloul e fenomenal. Pe fiecare ne face să credem că putem realiza ceea ce ne dorim cel mai mult, ceea ce visăm... Sper că nu plângi...”. Vlad se aÅŸează într-un genunchi în faÅ£a ei, fără să-i dea drumul la mână. ÃŽi atinge cu cealaltă mâna un obraz ÅŸi, brusc, îi ÅŸterge cu un sărut colÅ£ul stâng al gurii.
Åži exact când Nuni se gândea dacă să reacÅ£ioneze cumva la gestul lui – hm! era primul ei sărut! – să spună ceva, orice, să se arate indignată ori măcar mirată sau poate bucuroasă, cum de altfel ÅŸi era... se aude o sonerie ÅŸi o voce metalizată spunând că în curând muzeul se închide.
-„Ei, asta e... Stai liniÅŸtită”, îi spune Vlad. „Nu-i ÅŸi pentru noi. Sunt fiul directorului. AÅŸa că putem sta aici oricât îi place! Dar dacă vrei să ieÅŸim, putem să mergem să ne plimbăm un pic în parcul din apropiere. Åžtiu eu o bancă sub un tei vorbăreÅ£... E mai guraliv ca un plop, să ÅŸtii! VorbeÅŸte ca o... simfonie!”, încearcă Vlad o glumă mai ales că a simÅ£it din felul cum îi strânge mâna Nuni că este foarte emoÅ£ionată.
Şi el e, dar nu vrea să arate asta.Trebuie să se comporte bărbăteşte. Dar ultimele cuvinte le-a spus şi el aproape şoptit. Şi Nuni tremură iar.
-„Bine”, răspunde fata, cu nod de la emoÅ£ie în gât. „Dar trebuie să o sun pe mama. Åži aÅŸa m-a certat că plec singură. E sigur îngrijorată, dar nu mă sună ca să nu mă supere. Eu, în schimb, am vrut să admir Zborul fără intruÅŸi”... ÅŸi în timp ce spune aceste ultime cuvinte, Nuni îşi dă seama că ele îl vor întrista pe Vlad.
-„Iartă-mă... acum îmi pare bine că te-am întâlnit. A fost mai frumos cu tine! Mă bucur mult...”, spune Nuni ÅŸi îl strânge puternic de mână. Vlad zâmbeÅŸte.
-„Bine. Când vrei să plecăm, gata, ne luăm tălpăşiÅ£a cum se zice! Å¢i-am spus că eu am tot admirat tablourile... dar tu stai cât ai chef! Apoi, doar să-mi faci semn!”
Din nou se aude ceva dinspre instalaÅ£ia de sunet. De data aceasta vocea nu mai e metalică. „Când plecaÅ£i, aveÅ£i un buchet de flori în biroul directorului. ÃŽi puteÅ£i oferi domniÅŸoarei, tinere Vlad!”, spune vocea. Era tatâl. Care îi urmărise pe canalele video de monitorizare. Åži de care Vlad uitase cu totul!
-„Ah! Tată...!”, strigă Vlad. Apoi se adresează Nunei: „Åžtii... e prima oară când fac asta... că Å£in de mână o fată... că o sărut... ÅŸi mă mai vede ÅŸi tata!”
Åži brusc emoÅ£ia îl face să râdă. La început e un râs mic, apoi unul cu sughiÅ£uri, apoi în hohote din ce în ce mai puternice, până îi dau lacrimile ÅŸi începe ÅŸi Nuni să râdă. ÃŽn furia râsului, Vlad o ia în braÅ£e ÅŸi se învârte cu ea prin sala cu „Zborul”. Când se termină starea de răs, începe să fredoneze ceva la urechea Nunei ÅŸi-i ÅŸopteÅŸte: „Vezi, de-asta îmi place mie Arta... Uite ce face din oameni... !”
-„Da, Vlad! ÃŽi face să zboare...”, răspunde – din nou foarte îmbujorată - Nuni.
***
Povestea lor are ce final vă place. ÃŽl puteÅ£i completa după plac. Ori vă puteÅ£i plimba un pic cu ei prin parc. Cu buchetul uriaÅŸ de flori – trandafiri, orhidee, garoafe, camelii, lalele, crizanteme... multe crizanteme (pe care ea le adoră! Åži el nu avea de unde să ÅŸtie asta) – pe picioare, cu mâna stângă tot în mâna lui Vlad, Nuni s-a plimbat pentru oară în acel parc. Apoi s-au aÅŸezat pe o bancă. De fapt, numai Vlad s-a aseÅŸat. Sub teiul ale cărui frunze cântau, cum spunea el, mereu o simfonie. ÃŽncercând să înÅ£eleagă ce spun, brusc tinerii s-au uitat unul la altul ÅŸi au rostit, zâmbind altfel decât au mai făcut-o vreodată, în acelaÅŸi timp „Zborul...”, gândind în realitate altceva... evident ... „dragoste”!
Nota
imaginea este „Flying Macaw Parrot” by https://www.allposters.com
0 Comentarii