ÎNTÂMPLĂRI DE PESTE ZI – o carte de referință în literatura brăileană

 







ÎNTÂMPLĂRI DE PESTE ZI – o carte de referință în literatura brăileană

Gabriela DASCĂLU
 
Vergil Matei privește și observă lumea ca un jurnalist (ce este) și scrie ca un povestitor-narator (ce este!) care trece dincolo de granițele stricte ale reportajului. Scopul inițial al reportajului, acela de a informa, de a comenta fapte de viață și de a prezenta persoane pe care autorul le-a cunoscut se disipează aproape fără să ne dăm seama într-un discurs narativ, reflexiv și, uneori,  meditativ, care trece cititorul printr-o gamă variată de emoții și stări sufletești.

Dincolo de anumite clișee lingvistice specific jurnalismului, Vergil Matei știe să utilizeze un registru stilistic bogat, menit să impresioneze și astfel, să pătrundem într-un univers ficțional în care, pe lângă narațiunea alertă, descrierea devine un spațiu al subiectivismului  căpătând valențe poetice și chiar cinematografice, ca și cum ochiul devine o cameră de filmat, punându-se accente pe detaliu sau, dimpotrivă, pe acele perspective largi, ca în proza „Acasă, la Fănuș”: „Așa cum e și cea de astăzi sau de ieri sau de astă toamnă încoace, de când Dumnezeu și-a întors fața la pământ. Ori de când, în mersul lor știut, norii s-au zăpăcit, pierzându-și direcția, nemaiîmpiedicându-se de ăi patru nuci ai lui Bocioacă din valea lui Dirivici ori de perdeaua de plopi din Crestata din care n-au mai rămas acum decât niște buturugi sufocate de bozii. Singure, prigoriile, sfidând arșița, își respect programul zilnic, trimițând din înalturi țipete disperate” (p.20).

Am întâlnit în această carte o Brăilă văzută în mai multe ipostaze, la fel de interesante și pline de detalii care redau o culoare locală unică. O Brăilă a începuturilor ei (ex. „La aniversare – O invitație”), o lume balcanică, eterogenă, aflată la marginea Orientului, ca o răspântie de drumuri comerciale, un bazar oriental plin de arome și culori, cu negustori veniți din nenumărate părți ale lumii, pentru a-și descărca aici mărfurile și a pleca mai departe cu altele.

Ochii atenți ai autorului se opresc pe rând, ca într-un carussel, pe chipuri de mult uitate, dar pline de un pitoresc spectaculos. Portrete schițate sumar, pline însă de viață, spun o poveste despre o cetate renumită de pe malul bătrnului fluviu, unde se întâlnesc laolaltă vânzătorii de țesături de Damasc, vânzătorii de postav, de mirodenii, de încălțăminte sau de cârnați și plăcintă la tavă , barcagii greci, ambarcațiunile venite din Liban încărcate cu lemn de cedru, tămâie și baloturi de țesături sau negustori brașoveni care aduceau aici sare, lemn de brad sau de fag,, butoaie cu miere,  arme și îmbrăcăminte.

O altă imagine a acestui spațiu dunărean este cea a Brăilei rurale, a celor care trăiesc înfrățiți cu glia după un ritual ancestral, legați de credințele strămoșilor, dar și de anumite ritualuri păgâne păstrate din moși-strămoși, ca în textele: „Lecuitoarea”, sau „Povestea pepenilor cu țepi”.

Povestirea în ramă este o modalitate pe care Vergil Matei o utilizează pentru a capta atenția cititorului, realizând astfel o trecere subtilă spre firul epic și spre descoperirea unor portrete memorabile. Această modalitate ne duce cu gândul la povestirile lui Sadoveanu, Gala Galaction sau Vasile Voiculescu.

Un sentiment al misterului învăluie povestirea și suntem astfel conduși într-un spațiu rural în care se împletește cu imaginația bogată a oamenilor. Credința în magie este încă vie și oamenii sunt conștienți de ea. Acest spațiu fabulos este văzut de autor într-o perspectivă proprie, subiectivă, el fiind în același timp și narator, dar și personaj, un participant activ care intră în acest joc al vieții fascinat de multitudinea de perspective, de chipuri și de istorisiri ale celor pe care îi întâlnește. Sunt de amintit în acest sens, „Rusaliile”, „Floriile” sau „Moșii de vară”. 

În „Lecuitoarea” autorul se apropie cu o reală curiozitate, dar și cu nostalgie de o lume construită după tipare ancestrale, aducând în prezent acele vremuri când oamenii și animalele lor erau legați prin legi necunoscute astăzi. Oamenii satului cred în vise, cunosc mișcarea astrelor și semnificația lor, viața acestora rotindu-se firesc în funcție de anotimpuri.

Victor Simion avea o roaibă care, pe drumul Guliancăi se prăbușește pe asfalt și multe zile nu dă semne că și-ar mai reveni. Visul pe care îl are Victor e parcă premonitoriu. Se făcea că roaiba s-a oprit la „lecuitoare, o cruce din piatră, bătrână, bătută de ploi, dar încă în putere, cu înscrisuri ascunse”. Simțind că roaiba pare a-i spune ce să facă, Victor dădu ocol crucii de trei ori și apoi puse căpăstrul la baza ei, pe o pală de iarbă înrourată. Sărind din somn și înțelegând că visul are o anume semnificație, Victor puse șaua pe roaiba „a mică” și, în puterea nopții galopă la lecuitoare săvârșind întocmai ritualul visat. Credința în puterea vindecătoare a visului a devenit și mai puternică atunci când, nu după multă vreme, roaiba și-a recăpătat puterile ca prin minune.

Finalul este imprevizibil și optimist: în ziua de Bunavestire, la Olăneasca, satul era în sărbătoare. Flăcăii au scos caii la marginea satului, iar „În fruntea tuturor, roaibele lui Victor Simion”.

Un loc aparte în acest volum îl are lumea deportaților. Bărăganul brăilean în 1951 este un loc al dezrădăcinării și al înstrăinării unor oameni veniți de aiurea, fără voia lor condamnați  să-și ducă traiul într-o zonă a umilinței. Dich Susana, Magda Muller, Margareta Spak, Maria Florea sau tot atâtea nume, dar, mai ales, destine frânte evocate cu sensibilitate de Vergil Matei.

O altă față a Brăilei este cea a perioadei comuniste de dinainte de revoluția din 1989. Este o retrospectivă dulce-amară asupra unor oameni care au muncit și au ridicat fabrici, uzine, au construit Transfăgărășanul sau au scos cărbune din minele Văii Jiului. Scrisul devine alert, sobru, încercând să surprindă cât mai multe chipuri, fapte, nume de instituții sau de locuri care, cândva, au fost fala epocii comuniste.

În această carte întâlnim și câteva texte de un descriptivism aparte, pasaje în care lirismul se subiectivizează, supradimensionând relația dintre autor și natura care îi generează o multitudine de stări. Limbajul metaforic, sensul conotativ al termenilor creează pagini de literatură veritabilă. „De peste gard, liliacul alb se zgâiește în oglindă, susținând sus și tare că e mai deschis la față decât florile mărului de lângă drum... pe lângă haturi, pelinul de mai se scutură de roua dimineții, abătând buburuzele ieșite la hoinăreală... octombrie ăsta se dă peste cap. A luat-o razna”. („În prag de octombrie, p. 79). În proza „Acasă la Fănuș” descrierea pelinului creează efecte sinestezice: „Singur, pelinul, sfidător și triumfător ca Fănuș se înalță verde, clopoțind a nemurire (p.22)

Multe alte pasaje surprind într-o gamă largă de mijloace descriptive tablouri de natură văzută prin ochii unui observator atent și omniprezent: „Din lună bura cu boabe de mărgăritar care se se spărgeau în urma lor”, „...greierii asudaau din greu pe arcușul viorilor iar liliecii fâlfâiau de colo-colo ca înainte de furtună (Lecuitoarea, p.36)

Un text care amintește de salcâmul din „Moromeții” este „Străjerul satului”. Ca și în opera lui Marin Preda, plopul din valea seacă a Râmnicului simbolizează temelia lumii rurale, rădăcinile adânci ale oamenilor cu pământul. Plopul este un simbol al rezistenței tradițiilor, dar și al legăturii cu natura. Descrierea devine confesivă și subiectivă pentru că, asemeni celorlați semeni ai săi, autorul se simte legat spiritual de acest copac despre care spune că „este cel mai înalt, cel mai umbros, cel mai înțelegător. Deasupra lui nu se poate înălța altceva decât dragostea noastră” (p. 136). Finalul dezvăluie starea de reverie într-o frază memorabilă: „... la umbra plopului ce stă de strajă satului, albit de lumină, am învățat că veșnicia ne aparține” (p. 137).

Imaginea plopului, ca simbol al apartenenței sale la lumea Mărtineștiului său, revine într-o altă proză, „Din nou acasă”. „Bolnav de dorul regăsirii” revede plopul care a rămas în picioare și pe care nu-l mai văzuse de 40 de ani: „E mai viguros și mai tânăr de cum îl știu! L-am îmbrățișat! (p.116). Cartea jurnalistului Vergil Matei surprinde o lume în toată realitatea și în tot adevărul ei privite dintr-o perspectivă personal-participativă. Oamenii sunt credibili, autentici, nu sunt personaje inventate de fantezia autorului, fapt cee-l determină să creeze astfel o lume fascinantă, cu povești triste sau vesele, pline de semnificații moralizatoare.

De la vânzătorii de postav și mirodenii care aduceau marfa în cetatea anilor 1368 și până la oamenii din timpurile mai apropiate de al nostru, precum Victor Simion, Dumitra din Ibrianu și iubitul ei, Dumitru din Gradiștea de Sus, Moș Stan Berbecaru cu baba lui, nea Nică a lui nea Bădică, domnul profesor Matei Fănică, deportații din Bărăgan, minerii brăileni din Valea Jiului, constructorii Transfăgărășanului, sau foști colegi de muncă ai autorului, toți reconstituie o lume vie, aproape palpabilă prin autenticitaea ei. „Întâmplări de peste zi”, o carte de referință în literatura brăileană.

Share:

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Litera 13 pe Facebook

Promo II

mycloset.ro

Postari populare

Etichete

Arhiva

Promo III

carturesti.ro

Stiri din Braila

Contribuie

Litera 13 este o revistă literară deschisă oricăror colaboratori. Așteptăm opiniile și creațiile dumneavoastră pe adresa noastră de email. Cele mai bune vor fi publicate!

Carti

Puteți trimite cărțile dumneavoastră pentru semnal sau cronici pe adresa redacției.