ETERNA MIRARE de Coriolan PĂUNESCU. Recenzie de Dumitru ANGHEL

 










Dumitru ANGHEL 
Conf. univ. dr. Coriolan Păunescu (Universitatea  Danubius, Galaţi) este scriitorul-total, autorul a 28 de volume de poezie, cele mai multe, dintre care patru, literatură pentru copii, câteva în variantă bilingvă (româno-franceză, iar cel de faţă româno-rusă), proză (reportaj şi proză scurtă), ca o sarabandă năvalnică, de nestăpânit, şi o tehnică literară de impact emoţional, plină de prospeţime şi acuitate sentimental-umană.

Volumul „Eterna mirare”, Editura Lucas, Brăila, 2019, 100 de pagini, adună fix 40 de poeme, cele mai multe pe întinderea unei pagini, dublate de încă tot atâtea variante în limba rusă, în traducerea profesoarei Virginia Chiriac. O carte de versuri care punctează original diversitatea editorială a scriitorului Coriolan Păunescu, decurgând din sfidarea reacţiilor alergice la cultura şi literatura rusă, deşi acest areal de artă a dat nume grele, de top, din cultura mondială, dacă ar fi să mă refer doar la Lev Tolstoi şi la capodopera „Război şi pace”, ori la Serghei Esenin, rapsodul ţăranului rus.
Aşadare, un volum de lirică româno-rus, care motivează, justifică şi exprimă surpriza din „Eterna mirare” a poetului gălăţean în faţa miracolelor lumii şi ale frământărilor sufleteşti, ipostaza lirică, esenţială, ca un adagio sentimental festiv, grav şi ceremonios: „Îl admir pe omul care merge / cu tălpile goale pe cer / fără teama ciudată şi paralizantă / de-a călca noaptea pe lună” („A fugi cu spaima lumii în suflet”, pag. 11), deşi poetul Coriolan Păunescu parcă n-ar găsi explicaţii pentru mirările şi spaimele sale: „Cât de supli i-s paşii îmi spun / şi câtă lipsă de mister se află / în gesturile sale - / parcă nici n-ar fi pământean” (Ibidem), încât singura soluţie a echilibrului din toate debusolările sufleteşti n-ar fi decât că: „Îşi face numărul şi pleacă surâzând, / încât n-am habar ce-şi închipuie / cu mersul lui printre stele” (Ibidem).

De fapt, poetul Coriolan Păunescu este bântuit nu numai de mirările şi spaimele întâmplărilor sale: „Sunt fiară hăituită / de cruzii vânători / însângerată de un glonte / asupră-mi tras cu ură / Şi alerg / cu spaima în suflet / din noapte până în zori” („Vânătoarea de umbre”, pag. 17), ci, orgolios şi altruist, îşi asumă un tip de capitulare compensatorie: „Mă clatin ca o apă veche / dintr-un iaz / şi adorm în unduirea păsării / de pradă” (Ibidem).

Tematica lirică a poeziei domnului conf. univ. dr. Coriolan Păunescu are densitatea ideatică a unui curs de literatură... comparată, pentru că dominanta rămâne, derutant, în diversitatea ideatică a unei prelegeri pe un mereu alt orizont incitant, dragostea, eroticul în stare pură, ca un menuet festiv, grav, săltăreţ şi ceremonios, ca un olé de arenă andaluză: „Deschide fereastra, iubito - / când scriu, flori de cireş să ningă / spre tine / ca într-o grădină de care nu ştiu / ce-i drept, ce-i frumos / şi ce-i bine. („Romanţă pentru doi, pag. 23), iar rezultatul este dinamic, constructiv, susţinut de orizontul sentimental,optimist, antrenant, generator de iubire, simbolul tuturor împlinirilor sufleteşti: „Când scriu toţi pomii sunt în floare / iar rodul se leagă într-un singur cais / pe care îl atinge ca în vis / marmura braţelor tale” (Ibidem).

Dar şi o devălmăşie de alte stări sufleteşti bântuie conştiinţa poetului şi pare-se că nimic nu-i asigură o brumă de stabilitate intimă: „În parc mai cântau fulgi în inima mea / ample poeme care nu vor urca în eter / când seara gri ca o luminată perdea / se lasă în drumul înaltelor sfere ce pier” („Nesfârşitul tablou”, pag. 29), şi-i modifică rezervele sentimentale, de-o apoteotică amploare, într-o banală frământare interioară: „Iată că timpul este un ciudat adversar” (Ibidem), pe structura prozodică a unei poezii de formă fixă, un fel de Sonet, pe care poetul Coriolan Păunescu şi-l adjudecă original ca un catren, modelat de un prim vers, urmat de alte trei.

Scriitorul Coriolan Păunescu rămâne original, inovator chiar, în planul compoziţiei lirice dar şi al prozodiei funcţionale şi, cu o orgolioasă... modestie (!), îşi justifică calitatea sa de poet: „Eu am început zborul / prieteni, / în văzul tuturor, / ... / Nici măcar nu vreau / să m-ascund după / albul şi marele nor / ştiind că-n aer rătăceşti / atât de uşor” („Lumea ca o mahala”, pag. 37).

Dar are şi curajul unei nestatornice impresii despre sine, despre toată fiinţa sa artistică, cu o perfectă îmbinare între spiritul raţionalist şi lirismul său nedisimulat: „În parc mă uit în oglinda brumii; / sunt oare eu?” („Nocturnul peisaj”, pag. 61), şi are marea bucurie a confirmării opiniei publice favorabile şi încurajatoare pentru impetuoasa afirmare a sensibilităţii sale artistice: „Şi iată că îmi strigă glasuri de cuvinte / ... / că sub stele o dalbă noapte-n cer apare / iar steaua se înalţă din ţarcurile strâmte / cu taina unor umbre etern nemuritoare” (Ibidem)...

Deşi intercalate printre... capricioase şi mereu alte stări sufleteşti, poezia din volumul bilingv „Eterna mirare” este dominată de laitmotivul fascinant al iubirii, al dragostei fără repere absolute, dar îi asigură  o stabilă direcţionare spre un singur motiv liric; risipit printre alte tulburări emoţionale, în nota definitorie a poetului care trece prin toate... frisoanele alergice ale celui mai incitant sentiment omenesc: „Iubito, te rog să îmi surâzi frumos / ... / deşi eu ştiu că mâine te voi pierde / în braţele acelui fante mincinos / ce-ţi tot aţine calea când te vede” („Schimbări”, pag. 67), în limitele absolute ale modelului din Shakespeare, dar are puterea şi echilibrul unei romantice împotriviri la clişeele devastatoare ale geloziei: „Hai, vino să dansăm ca-n vechiul vis / ... /în care veşnic eu te vedeam sfioasă / ca o inflorescenţă alb-roză din cais / iluminând târziu ferestrele de-acasă” (Ibidem), într-o elegantă alternativă a îndepărtării de periferia trivială a răzbunării: „Acum e timpul să pleci cu paşi uşori / tot sublimă şi necunoscută-n rădăcini / iar eu voi crede că rătăcesc în albii nori / ca să-mi revendic azi tăcutele iubiri” (Ibidem).

Alteori, sentimentul iubirii este devastator în condiţiile unui non-dialog idilic: „Dar cine ştie / dacă fata aceea / cu şapte pistrui / mai plânge / cu capul pe lună?” („Plecări”, pag. 73), iar motivaţia abandonului pare mai mult orgolioasă decât dureroasă: „Prea frig îmi era / când voiam să te strig / fată frumoasă, / şi-atât de nebună” (Ibidem), în ritmul spectaculos şi într-o cadenţă somptuoasă din celebra operă de Giuseppe Verdi.

Poetul Coriolan Păunescu rămâne un nestatornic incorigibil, afectat perpetuu de motivaţii incompatibile cu starea sa sufletească, mereu în alertă şi-n disconfort sufletesc: „Pe cer s-aud plecările unui / gureş stol de cocoare / ... / Ne pregătim să trecem hotarele / acestor vremi / în care, / de prea multă sfântă durere / .. / ne moare Soarele / încremenit în artere („Undeva”, pag. 83), ca-ntr-o nostalgie fără obiect, exagerând efectele prin patetism, după îndelungi tatonări şi crispări, după toate „agresiunile”, pozitive sau negative, blânde sau agresive, feerice sau sumbre: „Şarpele nesfârşit de lung / a trecut sinistru fluierând / .../ prin inima mea ca un rug / ori cât o pustie de palmă / ... / sau o pajişte sfârtecată / de glonţul înfrigurat al durerii / viu detonat dintr-o armă” („Drumul”, pag. 85), dar şi-a găsit singur şi orgolios scuzele elegante: „Aşa cum eram eu, inocent, leneveam sacadat şi absurd / în necuprinsa frunte a tăcerii / ... / Şi, copil fără minte, / liber săream din piatră în piatră” (Ibidem), şi ca să găsească cea mai tranşantă, cinstită şi înţeleaptă explicaţie: „Mi-e tare dor / de sufletul meu de copil / pribegind printre stele” („Trece-mă”, pag. 87).

„Eterna mirare”, un volum de versuri bilingv, româno-rus, procesat liric într-un amalgam sentimental, de sorginte românească, direcţionat printr-o sugestie admirativă spre marea literatură rusă a doi mari scriitori, Lev Tolstoi şi Serghei Esenin.


Share:

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Litera 13 pe retele sociale

Postari populare

Etichete

Arhiva

Promo III

Turism Macin

Promo II