Subscribe Us

ETERNA MIRARE de Coriolan PĂUNESCU. Recenzie de Dumitru ANGHEL

 










Dumitru ANGHEL 
Conf. univ. dr. Coriolan Păunescu (Universitatea  Danubius, GalaÅ£i) este scriitorul-total, autorul a 28 de volume de poezie, cele mai multe, dintre care patru, literatură pentru copii, câteva în variantă bilingvă (româno-franceză, iar cel de faţă româno-rusă), proză (reportaj ÅŸi proză scurtă), ca o sarabandă năvalnică, de nestăpânit, ÅŸi o tehnică literară de impact emoÅ£ional, plină de prospeÅ£ime ÅŸi acuitate sentimental-umană.

Volumul „Eterna mirare”, Editura Lucas, Brăila, 2019, 100 de pagini, adună fix 40 de poeme, cele mai multe pe întinderea unei pagini, dublate de încă tot atâtea variante în limba rusă, în traducerea profesoarei Virginia Chiriac. O carte de versuri care punctează original diversitatea editorială a scriitorului Coriolan Păunescu, decurgând din sfidarea reacÅ£iilor alergice la cultura ÅŸi literatura rusă, deÅŸi acest areal de artă a dat nume grele, de top, din cultura mondială, dacă ar fi să mă refer doar la Lev Tolstoi ÅŸi la capodopera „Război ÅŸi pace”, ori la Serghei Esenin, rapsodul ţăranului rus.
AÅŸadare, un volum de lirică româno-rus, care motivează, justifică ÅŸi exprimă surpriza din „Eterna mirare” a poetului gălăţean în faÅ£a miracolelor lumii ÅŸi ale frământărilor sufleteÅŸti, ipostaza lirică, esenÅ£ială, ca un adagio sentimental festiv, grav ÅŸi ceremonios: „ÃŽl admir pe omul care merge / cu tălpile goale pe cer / fără teama ciudată ÅŸi paralizantă / de-a călca noaptea pe lună” („A fugi cu spaima lumii în suflet”, pag. 11), deÅŸi poetul Coriolan Păunescu parcă n-ar găsi explicaÅ£ii pentru mirările ÅŸi spaimele sale: „Cât de supli i-s paÅŸii îmi spun / ÅŸi câtă lipsă de mister se află / în gesturile sale - / parcă nici n-ar fi pământean” (Ibidem), încât singura soluÅ£ie a echilibrului din toate debusolările sufleteÅŸti n-ar fi decât că: „ÃŽÅŸi face numărul ÅŸi pleacă surâzând, / încât n-am habar ce-ÅŸi închipuie / cu mersul lui printre stele” (Ibidem).

De fapt, poetul Coriolan Păunescu este bântuit nu numai de mirările ÅŸi spaimele întâmplărilor sale: „Sunt fiară hăituită / de cruzii vânători / însângerată de un glonte / asupră-mi tras cu ură / Åži alerg / cu spaima în suflet / din noapte până în zori” („Vânătoarea de umbre”, pag. 17), ci, orgolios ÅŸi altruist, îşi asumă un tip de capitulare compensatorie: „Mă clatin ca o apă veche / dintr-un iaz / ÅŸi adorm în unduirea păsării / de pradă” (Ibidem).

Tematica lirică a poeziei domnului conf. univ. dr. Coriolan Păunescu are densitatea ideatică a unui curs de literatură... comparată, pentru că dominanta rămâne, derutant, în diversitatea ideatică a unei prelegeri pe un mereu alt orizont incitant, dragostea, eroticul în stare pură, ca un menuet festiv, grav, săltăreÅ£ ÅŸi ceremonios, ca un olé de arenă andaluză: „Deschide fereastra, iubito - / când scriu, flori de cireÅŸ să ningă / spre tine / ca într-o grădină de care nu ÅŸtiu / ce-i drept, ce-i frumos / ÅŸi ce-i bine. („Romanţă pentru doi, pag. 23), iar rezultatul este dinamic, constructiv, susÅ£inut de orizontul sentimental,optimist, antrenant, generator de iubire, simbolul tuturor împlinirilor sufleteÅŸti: „Când scriu toÅ£i pomii sunt în floare / iar rodul se leagă într-un singur cais / pe care îl atinge ca în vis / marmura braÅ£elor tale” (Ibidem).

Dar ÅŸi o devălmăşie de alte stări sufleteÅŸti bântuie conÅŸtiinÅ£a poetului ÅŸi pare-se că nimic nu-i asigură o brumă de stabilitate intimă: „ÃŽn parc mai cântau fulgi în inima mea / ample poeme care nu vor urca în eter / când seara gri ca o luminată perdea / se lasă în drumul înaltelor sfere ce pier” („NesfârÅŸitul tablou”, pag. 29), ÅŸi-i modifică rezervele sentimentale, de-o apoteotică amploare, într-o banală frământare interioară: „Iată că timpul este un ciudat adversar” (Ibidem), pe structura prozodică a unei poezii de formă fixă, un fel de Sonet, pe care poetul Coriolan Păunescu ÅŸi-l adjudecă original ca un catren, modelat de un prim vers, urmat de alte trei.

Scriitorul Coriolan Păunescu rămâne original, inovator chiar, în planul compoziÅ£iei lirice dar ÅŸi al prozodiei funcÅ£ionale ÅŸi, cu o orgolioasă... modestie (!), îşi justifică calitatea sa de poet: „Eu am început zborul / prieteni, / în văzul tuturor, / ... / Nici măcar nu vreau / să m-ascund după / albul ÅŸi marele nor / ÅŸtiind că-n aer rătăceÅŸti / atât de uÅŸor” („Lumea ca o mahala”, pag. 37).

Dar are ÅŸi curajul unei nestatornice impresii despre sine, despre toată fiinÅ£a sa artistică, cu o perfectă îmbinare între spiritul raÅ£ionalist ÅŸi lirismul său nedisimulat: „ÃŽn parc mă uit în oglinda brumii; / sunt oare eu?” („Nocturnul peisaj”, pag. 61), ÅŸi are marea bucurie a confirmării opiniei publice favorabile ÅŸi încurajatoare pentru impetuoasa afirmare a sensibilităţii sale artistice: „Åži iată că îmi strigă glasuri de cuvinte / ... / că sub stele o dalbă noapte-n cer apare / iar steaua se înalţă din Å£arcurile strâmte / cu taina unor umbre etern nemuritoare” (Ibidem)...

DeÅŸi intercalate printre... capricioase ÅŸi mereu alte stări sufleteÅŸti, poezia din volumul bilingv „Eterna mirare” este dominată de laitmotivul fascinant al iubirii, al dragostei fără repere absolute, dar îi asigură  o stabilă direcÅ£ionare spre un singur motiv liric; risipit printre alte tulburări emoÅ£ionale, în nota definitorie a poetului care trece prin toate... frisoanele alergice ale celui mai incitant sentiment omenesc: „Iubito, te rog să îmi surâzi frumos / ... / deÅŸi eu ÅŸtiu că mâine te voi pierde / în braÅ£ele acelui fante mincinos / ce-Å£i tot aÅ£ine calea când te vede” („Schimbări”, pag. 67), în limitele absolute ale modelului din Shakespeare, dar are puterea ÅŸi echilibrul unei romantice împotriviri la cliÅŸeele devastatoare ale geloziei: „Hai, vino să dansăm ca-n vechiul vis / ... /în care veÅŸnic eu te vedeam sfioasă / ca o inflorescenţă alb-roză din cais / iluminând târziu ferestrele de-acasă” (Ibidem), într-o elegantă alternativă a îndepărtării de periferia trivială a răzbunării: „Acum e timpul să pleci cu paÅŸi uÅŸori / tot sublimă ÅŸi necunoscută-n rădăcini / iar eu voi crede că rătăcesc în albii nori / ca să-mi revendic azi tăcutele iubiri” (Ibidem).

Alteori, sentimentul iubirii este devastator în condiÅ£iile unui non-dialog idilic: „Dar cine ÅŸtie / dacă fata aceea / cu ÅŸapte pistrui / mai plânge / cu capul pe lună?” („Plecări”, pag. 73), iar motivaÅ£ia abandonului pare mai mult orgolioasă decât dureroasă: „Prea frig îmi era / când voiam să te strig / fată frumoasă, / ÅŸi-atât de nebună” (Ibidem), în ritmul spectaculos ÅŸi într-o cadenţă somptuoasă din celebra operă de Giuseppe Verdi.

Poetul Coriolan Păunescu rămâne un nestatornic incorigibil, afectat perpetuu de motivaÅ£ii incompatibile cu starea sa sufletească, mereu în alertă ÅŸi-n disconfort sufletesc: „Pe cer s-aud plecările unui / gureÅŸ stol de cocoare / ... / Ne pregătim să trecem hotarele / acestor vremi / în care, / de prea multă sfântă durere / .. / ne moare Soarele / încremenit în artere („Undeva”, pag. 83), ca-ntr-o nostalgie fără obiect, exagerând efectele prin patetism, după îndelungi tatonări ÅŸi crispări, după toate „agresiunile”, pozitive sau negative, blânde sau agresive, feerice sau sumbre: „Åžarpele nesfârÅŸit de lung / a trecut sinistru fluierând / .../ prin inima mea ca un rug / ori cât o pustie de palmă / ... / sau o pajiÅŸte sfârtecată / de glonÅ£ul înfrigurat al durerii / viu detonat dintr-o armă” („Drumul”, pag. 85), dar ÅŸi-a găsit singur ÅŸi orgolios scuzele elegante: „AÅŸa cum eram eu, inocent, leneveam sacadat ÅŸi absurd / în necuprinsa frunte a tăcerii / ... / Åži, copil fără minte, / liber săream din piatră în piatră” (Ibidem), ÅŸi ca să găsească cea mai tranÅŸantă, cinstită ÅŸi înÅ£eleaptă explicaÅ£ie: „Mi-e tare dor / de sufletul meu de copil / pribegind printre stele” („Trece-mă”, pag. 87).

„Eterna mirare”, un volum de versuri bilingv, româno-rus, procesat liric într-un amalgam sentimental, de sorginte românească, direcÅ£ionat printr-o sugestie admirativă spre marea literatură rusă a doi mari scriitori, Lev Tolstoi ÅŸi Serghei Esenin.


Trimiteți un comentariu

0 Comentarii