Pași în noapte de Cristian Mladin

 

Cristian Mladin 

Pași în noapte

 

Porniră mai departe. Cam cu un kilometru înainte de cetate, trebuiră să coboare. Drumul urca pieptiș în stânga, pe o potecă pe lângă care curgea un pârâiaș.

Dintr -o dată, o ploaie deasă începu să cadă, din senin, ca și cum li s -ar fi pus un obstacol în cale, un mesaj de avertisment spre a nu tulbura locurile spre care urcau.

—Repede, să ne adăpostim, spuse Gabriel.

Își puseră pelerinele, înciudați de acest fenomen misterios. Peste trei sute de metri, ploaia se opri brusc, iar în fața lor totul era uscat.

Lui Dan deja i se păreau suspecte toate câte li se întâmplau. Începură să urce. Pe măsură ce urcau, i se relevară imagini și sunete de bătălie.

Auzea în mod real tropotele și nechezatul cailor, zăngănitul săbiilor și urletele de moarte. Transpirații reci îl năpădiră, blocându- l.

Fu depășit de un grup de călăreți cu săbii și scuturi, care goneau spre înainte. Strigă, dar nimeni nu îl auzi. Prietenii săi nu erau nicăieri.

Flăcări mari se vedeau în depărtare, iar pământul era înroșit de sânge. Arme sfărâmate, morți și răniți dădeau întregului loc un aer funebru. Drama ce se petrecea sub ochii lui îl îngrozea pe Dan. Dintr o dată, ceața ce învăluia locul se risipi, iar Dan îi văzu pe prietenii lui în depărtare.

Fire puternică, se întrebă dacă e bine să le spună și celorlalți ce simțea. Nu... L -ar fi făcut nebun cu siguranță! Dar era atât de real...

         

Grăbi pasul și îi ajunse pe ceilalți din urmă.

După câteva curbe ale drumului, în fața lor se ivi Poarta Mare a Cetății, ca și cum spiritul ei s- ar fi predat în fața hotărârii și curățeniei sufletești a tinerilor veniți să o admire.

—Haideți, haideți, nu mai am răbdare! spuse Mihaela.

Zâmbiră cu toții. Mihaela era în asentimentul tuturor. Urcară o mică ridicătură de pământ. În stânga și în dreapta se deschideau două trasee pentru vizitatori, ce începeau cu niște scări construite din blocuri mari de piatră.

Se pomeniră pe un platou împădurit, de unde, la mică distanță se întrezărea la vale zona sacră a Cetății, cu templul, Soarele de Andezit și emblematicul calendar cu stâlpii de lemn de înălțimi diferite.

Ascunse de privirile oamenilor, păsările ciripeau ca într -un cântec plin de armonie și culoare. Dar era ceva ciudat în această manifestare a neamului păsăresc.

Lui Dan i se părea că se află într -un clopot invizibil, ca de sticlă, care respingea sunetele ce se propagau spre el. Ca și cum sunetele erau exterioare sau chiar porneau de la limita clopotului, spre pădure.

Ciudat... Foarte ciudat... Nimeni nu știe ce mi se întâmplă, că mi se întâmplă, gândi Dan.

 

Un izvor captat prin olane de lemn curgea în mijlocul zonei sacre. Băură din apa cea cristalină și rece ca gheața, răcorindu și trupul de arșița zilei de vară.

—E minunată! Pură și limpede, ca sufletul vechilor daci ce au locuit aici. Îți dai seama, Dane, că sunt șanse mari ca acest izvor să fi existat și pe vremea dacilor? spuse Mihaela.

—Suntem binecuvântați! Cu adevărat binecuvântați, concluzionă Dan, căruia soarele îi lucea în priviri, oglindindu- i bucuria de a se fi aflat aici și acum, în acest loc magic.

  

Spre înserat, părăsiră cetatea, întorcându -se la Orăștie, unde erau cazați. Însă Dan nu era liniștit. Ceva îl frământa. Zeci de gânduri i se zbăteau în minte, ca un roi de fluturi zburând haotic, fără a prinde contur.

Ajunși la pensiunea cochetă, aflată la marginea orașului, tinerii luară masa și se retraseră fiecare în camerele lor. Chinuit de trăiri contradictorii, Dan ieși în holul decorat în stil rustic al pensiunii.

  

Se plimba încoace și încolo, agitat, prin hol, încercând să se liniștească, sorbind cu înghițituri mici dintr un ceai de tei. Vechii daci...Cunoștea faptul că, purtat în luptă în vârful unei prăjini, steagul dacic scotea un șuierat specific, îngrozind dușmanii.

  

Astfel că erau luptători neînfricați, pe care moartea nu îi speria.

Dan se simțea atras de Soarele de Andezit, ca de un magnet căruia nu i se putea opune. Unii istorici atribuiau această construcție circulară de forma unui disc solar de andezit, ritualurilor de sacrificii umane, ce aveau loc înainte de bătăliile decisive, prin care cel mai bun, cel mai viteaz și mai curat tânăr era trimis ca mesager zeilor.

Mai precis, era aruncat în sus de prietenii săi, trupul urmând să -i fie străpuns de sulițe orientate cu vârful în sus. Dacă tânărul murea pe loc, însemna că a ajuns cu bine la zei, ducând mesajul pentru ajutorul divin. Și astfel, implicit, zeii aveau să fie de partea lor în luptă. Dacă era însă doar rănit, însemna că zeii și -au întors fața de la fiii lor și nu- i vor ajuta în luptă contra dușmanilor lor.

Deodată, pe scări își făcu apariția Mihaela, care, văzându- l pe Dan cufundat în contemplarea obiectelor de artizanat, nu spuse nimic, ci doar se așeză lângă el.

—Oh, Mihaela, nu te-am văzut.

—N-am somn, spuse fata. Nu știu ce e cu mine. De fapt știu, dar mi-e greu să explic.

—Nu ești singură. Și eu sunt neliniștit, spuse Dan.

Mâna tânărului o cuprinse pe după mijloc. Fata tresări, dar nu se desprinse din îmbrățișarea tânărului. Ca într-un basm, se priviră ochi în ochi.

—Mihaela, ești foarte frumoasă.

—Mulțumesc! spuse tânăra fată.

Buzele li se întâlniră ca din întâmplare, dar odată ce s -au atins, totul s -a schimbat. Camera se învârtea odată cu ei, ca într -un vals coborât din vise străvezii.

Se căutau cu înfrigurare, descoperindu- se total.  Noroc că nu mai era nimeni în holul pensiunii la acea oră târzie din noapte.

Urcară în camera lui Dan. Parcă plutind, parcă visând, dar totuși trăind o realitate palpabilă.

Era ca o rugăciune, simțeau amândoi la fel, doar că încă nu știau asta. Magia suspinelor șoptite la ureche, degetele împreunate, fiorii atingerilor, creau un univers al lor, un univers format din doi.

Degetele lui Dan deschiseră nasturii bluzei Mihaelei, eliberând cele două păsări ce se zbăteau, prinse într o colivie vremelnică.

Înfiorate, dealurile roșiatice ale sânilor tresăltau, cuprinse de un fior de nestăvilit. Hainele nu mai stăteau de mult în calea lor iar trupurile fierbinți ale lui Dan și Mihaelei deveniră unul.

Când pacea coborî între ei, Dan îi cuprinse capul în palme, sărutând -o pe frunte și pe ochi. Mirosul părului ei negru îl răscolea.

—Ești un vis al meu devenit realitate, Mihaela!

—Taci, ești un mincinos fără pereche, râse fata.

Râseră amândoi. Cuvintele păreau de prisos. Puteau spune orice, însă ele nu descriau decât în mică măsură ceea ce simțeau ei. Iar ochii nu puteau spune minciuni.

—Miha, am în gând o idee care nu -mi dă pace. Vreau să mai văd o dată Soarele de Andezit. Nu pot să -ți explic de ce. Mă fascinează și mă atrage.

—Poftim? Te auzi ce vorbești?

—Sunt perfect lucid și o voi face. Cu ajutorul tău, zâmbi Dan.

—Nu pot să cred ce aud. Și la ce te- ai gândit, mai exact?

—M-am gândit bine. Ajungem în aproximativ cincizeci de minute. Stăm cam treizeci de minute și apoi ne întoarcem la Orăștie. Maxim trei ore cu dus și întors. La trei suntem înapoi. Și oricum, trezirea este la opt. Mai prindem și câteva ore de somn. Haaai.... E o aventură.

—E o nebunie. Dar e o nebunie frumoasă, spuse Mihaela și îl sărută apăsat pe gură.

—Soarele meu! se bucură Dan, răspunzându- i la sărutare. Pe frunte, de astă dată.

—De andezit? râse Mihaela.

—Aproape, percută Dan.

—Am plecat. Ne vedem în hol în zece minute, iubitule.

Cu un mic rucsac în care puseră două sandviciuri, apă și lanternele frontale, echipați cu haine groase, părăsiră pensiunea, redescoperind aventura copilăriei.

După vreo patruzeci și cinci de minute, ajunseră la poalele dealului Cetății. Aprinseră lanternele, iar Dan luă rucsacul. Începură urcușul spre Marea cetate, cu inimile bătându -le să le spargă pieptul.

        

Din vorbă în vorbă, ajunseră la poarta cetății. Pătrunseră în orașul adormit, ca niște călători care se întorc acasă. Chiar dacă au trecut două mii de ani de la plecarea lor.

Așa simțeau. Amândoi. Se potriveau și se completau, ca și cum s -ar fi cunoscut de mult. Sau din alte vieți anterioare. Ca și cum s -ar fi căutat cu nfrigurare și acum s au regăsit.

Întunericul era sfâșiat de fasciculele de lumină ale lanternelor. Pe Dan îl încerca un sentiment plăcut, ca și cum și ar fi regăsit locurile natale.

Urcară în fugă micul povârniș pe care l urcaseră cu o zi înainte.

—Uite! Am ajuns la platoul sacru, spuse Dan. La adăpostul întunericului, obrajii li se înroșiră, preluând emoțiile, iar inima, ca un perpetuum mobile grăbit, le transmitea trăiri inedite.

  

Se plimbară prin interiorul calendarului, un sistem de cercuri concentrice cu stâlpi de lemn cu înălțimi diferite, ca printr un labirint, căutând ieșirea. Sau explicația.

         

—Să mergem la Soarele de Andezit, spuse Dan.

Înfiorați, cei doi pășiră cu sfială, înconjurând monumentul circular. Linii drepte porneau din centru, făcând evidentă asemănarea cu astrul zilei.

Dan puse palmele pe piatra cea rece, iar buzele lui sărutară piatra, altar al străbunilor săi. Devenise un preot care și venera zeul. Simțea cum se încarcă cu o energie subtilă, care- l făcea să se simtă special.

Mihaela admira și ea monumentul, încercând să înțeleagă simbolistica sa, urmărindu l în același timp și pe Dan. Era schimbat, ca într o transă, parcă se transformase într un preot al lui Zamolxis, oficiind un ritual din vechime.

Se întinse pe piatra sacră, contopindu se cu vechiul altar. Deodată sări ca ars. Se gândi la posibilitatea ca soarele de andezit să fie un portal energetic, de trecere, într o altă dimensiune, poate chiar în tărâmul misterios al Shambalei, după unele teorii.

Transfigurat, Dan se desprinse din adorație, căutând o din priviri pe Mihaela.

—Putem pleca, iubita, spuse tânărul.

—M ai speriat, Dane. Parcă nu erai tu, ci un preot slujind la altar, un mesager către zei.

—Te cred. Și eu m am simțit altfel, eram ca într un vis. Dar acuma hai să plecăm.

Deja înfrigurați, porniră spre intrarea cetății. Tăcuți, fiecare erau adânciți în gândurile lui. Coborau panta spre poartă, când loviturile veniră ca din senin.

Dan și Mihaela fură loviți violent în ceafă de doi indivizi mascați, care îi pândeau de ceva vreme din pădure, la adăpostul întunericului, încercând să vadă ce aveau de gând să facă cei doi tineri la acea oră târzie din noapte la Sarmisegetusa Regia.

—Leagă i bine și adu mașina aici, spuse individul înalt.

—Am înțeles, șefu’, răspunse cel scund și musculos.

Mașina neagră, fără numere de înmatriculare, demară și se opri în dreptul lui Dan și Mihaela, care, leșinați, fură legați fedeleș.

 

Aruncați ca niște saci de cartofi în partea din spate a mașinii negre de teren, tinerii se treziră. Mai întâi Dan, apoi Mihaela. Tânărul încercă să se miște, dar nu reuși. Un firicel de sânge i se prelingea, cald, pe gat în jos.

Întunericul era total. La fel și liniștea. Vru să țipe după ajutor, dar realiză că nu putea. Se mișcă spre stânga și simți căldura unui trup. După ce i adorase mirosul trupului cu câteva ore în urmă, intui că era Mihaela.

 

Ciudată situație, gândi Dan. Se simțea vinovat față de Mihaela, ale cărei priviri îl căutau insistent. Roti privirea. În încăpere se zăreau vase dacice, obiecte de podoabă și vechi săbii dacice.

—O, Zamolxe, ai grijă de ai tăi fii, gândi Dan și leșină.