Crearea de lumi existente de Virgil ANDRONESCU - Litera13

Noutăți

14 iunie 2021

Crearea de lumi existente de Virgil ANDRONESCU

 


Virgil ANDRONESCU

Crearea de lumi existente 

E trecut de miezul nopții, câinii latră ca turbați, vântul adie molcom printre frunzele plopilor dimprejurul blocului. Din când ân când se aude zgomotul autoturismelor gonind nebune și doar de câteva ori pe noapte se apropie din ce în ce mai zgomotos șuierul câte unui tren de călători ori  mărfar. Nopți albe după nopți albe, memoria mi-a fost răvășită cu istericalele nocturne. Și ziua asta s-a insinuat în viața mea cu pași grabiți spre cotidianul diurn, înnebunitor . întrebarea zilei nou sosită- sigur la fel de grea și relativ de interminabilă ca toate cele din urmă: cum e posibil ca omul să se poată evapora instantaneu, fără vreun motiv intemeiat și fără vreun argument de susținere a dispariției, din viața altui om?! Deslușirea enigmei va veni, poate, mult prea târziu pe la apogeu de viață și poate că tocmai de la ființa volatilizată,  diminuata în timp. O rocadă premeditată, gândită șahistic, o schimbare de macaz sentimental survenită la ultimele mutări, căreia i-a căzut victimă sufletul partenerului de joc, deja rănit. E trecut de miezul nopții, somnul refuză apropierea, frunzele plopilor de lângă bloc îmi distorsionează auzul cu-n nemilos susur de cascadă urlătoare. Se apropie un alt tren- probabil că mărfar, își face simțită fioroșenia din depărtarea beznei. Zac dincolo de lume, în șteptarea zorilor unei noi zile care, încă, nu se profilează în niciun fel dincolo de orizontul inefabil de întunecat. Câinii conversează pe limba lor, greierii vibrează aerul- de pe balconul unui bloc al orașului cel mai apropiat... Am ajuns să-i înțeleg. Deslușirea enigmei și nedeslușirea sufletului e dilema ce-mi frământă insomniile, perpetuându-le ca pe-o specie din ce în ce mai rară în lume! Închid ochii- zgomotul infernal al roților de tren sfâșie lătratul haitelor de câini; îi deschid... Mă latră sfâșietoarea întrebare de ce? Las întunericul să se-aventureze enigmatic peste trenuri depărtându-se, peste roți scrâșnind metalic, peste câini metaforic sfâșiați și peste pleoapele care încă mai speră la un sărut întru vreo vizită nesperată a somnului. 

Cum să pot scrie despre frumos când există atâta mizerie și atâta suferință, atâta întunecime sub cerul lumii ăsteia? Ascunderea gunoiului e la-ndemâna oricui, greu este cu debarasarea, iar despre cele frumoase poate consemna oricine sau le poate inventa. Invenția echivalează cu minciuna și a te minți permanent, a-ți crea iluzia unei existențe undeva în apropierea idealului, uitarea a ceea ce și cine ești cu adevărat duce la reducere până la pieirea de sine. La ce poate duce singuratatea, decât la o viziune întunecată asupra acestei lumi? Nu e de mirare atâta timp cât conștientizezi că viața ta nu mai există și atunci nu-ți mai rămân de salvat decât alte vieți din marasmul în care deja te-ai afundat. Virtuală mântuire a ta și-a întregii omeniri! Lapidarea unuia ca mine nu poate fi de condamnat decât în măsuraîn care lapidatorii înșiși duc cu adevărat o viață luminoasă. Am convingerea că doar în nesăbuita lor închipuire găsit-au Calea paradisului! Decât să ajung ca voi, fără motive reale, mai bine îmbrac în avans imaculata cămașă de forță a colii de scris, vomitând înveninate plăsmuiri. De ce să caut în cotidianul străzii, în ceilalți sau aiurea, lacrimi și cuvinte, când cadavre lor îmi aparțin congenital?  Pe tine cine să te jelească dacă tu însuți te lași pradă uitării cu tot cu dezastrul din tine? Cum poți fi bucuros, cum poți râde, când memoria îți amintește că ai avut șansa sfârșirii- încă de la prima respirație, într-un coș cu reziduuri, printre pansamente puroiate și resturi de semeni aflați la întâia lor suflare? 

Cum poți descrie propria viață în culori când te știi abandonat nimicului, când numai Ceva-ul invizibil îți mai bântuie cerul și doar acest Ceva îți este partener de discuții și hârjoană? Singurătatea-i pămant pustiu și cer gol. Și te mai minunezi cum de gândul tău încearcă umplerea vidului cu preaplinul sufletului într-un spațiu atât de sinistru, rezolvând viețuirea degeaba! Pierdut sunt pentru umanitate, sunt din ce în ce mai convins că timpul și spațiul nu mi-au fost niciodată aici și acum. Greșeală de fabricație! Creatorul, fabricantul, va fi devenind Fabricantul perfect  când omul va fi fericit, până atunci toată tristețea și o revarsă asupra acestora. Pe toți cei interesați de mântuirea mea îi asigur ca Dumnezeu are un loc rezervat la Cină și pentru păcătos ca mine. Sunt persoane care practică răul numai pentru a putea ceilalți să aibă cu ce compara binele. E singura lor chemare, au vocație! Numai moartea reprezintă suprema emoție. Dar, oare ce este misticismul decât un drum al meandrelor dintre cer și pământ? De ce nu mă încântă instituția bisericii întratât de mult? Nu pentru că aș fi împotriva creștinismului ci, din contră, pentru a sări în apărarea și ajutorul lui Dumnezeu. Poezia și scrisul în general m-au ferit de cine știe ce paralizii ori chiar de moarte. Sunt copilul răzvrătitul de moarte al lui demiurgului, sunt protejatul acestuia!

Zic colegii de scris că... Sunt așa pentru că viața a fos și este rea cu mine, dacă viața ar fi fost bună atunci ori aș fi scris ca să scriu, cum fac cei mai mulți, ori nu aș fi ajuns niciodată să scriu. Singurătatea mi se sfâșie-n carne. Speranța-mi se-ntinde pe gând ca pe garduri povești anonime ca să poată muri la răsfățată. Iubirea zace leșinată la un colț de stradă. Venele îmi irigă ființa efemeră. Viața e grea dar e frumoasă, touși. În fiecare zi îi inhalăm danful, de dimineața devreme până seara târziu dar mai ales în interminabilele insomnii! Culmea e că unora le și place, sunt morți după așa duhoare! Am cunosct cândva un copil. L-am cunoscut din lăuntrul său. Mă conținea, iar eu mă plimbam prin el. Copilul ăsta, cândva, ieșea în fundul curții și privea pierdut în zare. Depărtarea. Acea depărtare ca un deșert imens i se deschidea în față și în suflet. Și istorioara asta se întâmpla zilnic. Zilnic, cum răsărea soarele. Imediat ce se ridica lumina pe cer. Luni de zile de soare-răsare și de soare-apune. Și tot așa… Începea fiecare zi. Soare și lacrimi. Copilul acela, naiv și îndrăgostit de-o imagine frumoasă, cel ce se născuse înaintea mea, își aștepta mama plecată… Am înțeles mai târziu ce era cu acel țânc cu capul până dincolo de nori, cu picioarele pe pământ, așteptând… Copilul s-a maturizat. Paradox? Dar copilul din omul matur tot copil a rămas, a cam îmbătrânit și de aceea nu mai poate plânge, căci nu mai are lacrimi. 

Povestea aceasta o știu din interiorul puștiului care pe atunci avea cam 12 ani. Acum e plecat în lume și în lumea lui, dar poveștile îi reverberează în suflet și-n minte la fel ca atunci când l-am cunoscut și-a avut puterea de a le trăi. Îl întâlnesc destul de des. Dar e un altfel de copil, mai puțin copilăros și mai trist. Încercați un exercițiu de imaginație: linia orizontului și-o axă călcând centrul discului portocaliu, închipuiți-vă un puștan- în capătul de-aici al axului și-o privire căutătoare de mamă; lacrimi inundând cristalinul în care se topește lumina provocând ceața. Câmp, soare, dimineți, întrebări și-un sfârșit de lume prăvălit înlăuntru. Ceva între liric și epic. Într-un târziu, dar nu prea târziu, deși cu repetiții, apocalipsa a luat sfârșit iar copilul de atunci a rămas doar cu lirismul și un sfârșit al lumii prevestit. Așa am cunoscut cândva un copil. Și l-am cunoscut! Pe dinlăuntru.

Mai jos de rațiune nu-i decât nimicul, mai sus de aceasta-i Dumnezeu, credința îi urmează. IÎntotdeauna m-am întrebat de unde vin cuvintele, propozițiile, frazele creatoare de lumi.


Un comentariu:

  1. Este una dintre cele mai bune lucrari pe care le-ai scris lansata in zona psihologica ce lasa din belsug inteligenta sa apara ca un gheizer urias ...
    Cu siguranta fericirea nu te-ar fi ajutat sa scrii lucruri profunde ,ne-ai fi prezentat scrieri siropoase ca multi confrati de-ai tai pe care nu le citeste nimeni.
    Scrii foarte bine ,ai drumul tau poleit cu pulbere de stele pe care trebuie sa mergi ferm si mandru de calitatile pe care le ai.
    Felicitari Virgil Andronescu pentru inalta clasa !

    RăspundețiȘtergere