Ticker

6/recent/ticker-posts

Crearea de lumi existente de Virgil ANDRONESCU

 


Virgil ANDRONESCU

Crearea de lumi existente 

E trecut de miezul nopÈ›ii, câinii latră ca turbaÈ›i, vântul adie molcom printre frunzele plopilor dimprejurul blocului. Din când ân când se aude zgomotul autoturismelor gonind nebune È™i doar de câteva ori pe noapte se apropie din ce în ce mai zgomotos È™uierul câte unui tren de călători ori  mărfar. NopÈ›i albe după nopÈ›i albe, memoria mi-a fost răvășită cu istericalele nocturne. Și ziua asta s-a insinuat în viaÈ›a mea cu paÈ™i grabiÈ›i spre cotidianul diurn, înnebunitor . întrebarea zilei nou sosită- sigur la fel de grea È™i relativ de interminabilă ca toate cele din urmă: cum e posibil ca omul să se poată evapora instantaneu, fără vreun motiv intemeiat È™i fără vreun argument de susÈ›inere a dispariÈ›iei, din viaÈ›a altui om?! DesluÈ™irea enigmei va veni, poate, mult prea târziu pe la apogeu de viață È™i poate că tocmai de la fiinÈ›a volatilizată,  diminuata în timp. O rocadă premeditată, gândită È™ahistic, o schimbare de macaz sentimental survenită la ultimele mutări, căreia i-a căzut victimă sufletul partenerului de joc, deja rănit. E trecut de miezul nopÈ›ii, somnul refuză apropierea, frunzele plopilor de lângă bloc îmi distorsionează auzul cu-n nemilos susur de cascadă urlătoare. Se apropie un alt tren- probabil că mărfar, își face simÈ›ită fioroÈ™enia din depărtarea beznei. Zac dincolo de lume, în È™teptarea zorilor unei noi zile care, încă, nu se profilează în niciun fel dincolo de orizontul inefabil de întunecat. Câinii conversează pe limba lor, greierii vibrează aerul- de pe balconul unui bloc al oraÈ™ului cel mai apropiat... Am ajuns să-i înÈ›eleg. DesluÈ™irea enigmei È™i nedesluÈ™irea sufletului e dilema ce-mi frământă insomniile, perpetuându-le ca pe-o specie din ce în ce mai rară în lume! ÃŽnchid ochii- zgomotul infernal al roÈ›ilor de tren sfâșie lătratul haitelor de câini; îi deschid... Mă latră sfâșietoarea întrebare de ce? Las întunericul să se-aventureze enigmatic peste trenuri depărtându-se, peste roÈ›i scrâșnind metalic, peste câini metaforic sfâșiaÈ›i È™i peste pleoapele care încă mai speră la un sărut întru vreo vizită nesperată a somnului. 

Cum să pot scrie despre frumos când există atâta mizerie È™i atâta suferință, atâta întunecime sub cerul lumii ăsteia? Ascunderea gunoiului e la-ndemâna oricui, greu este cu debarasarea, iar despre cele frumoase poate consemna oricine sau le poate inventa. InvenÈ›ia echivalează cu minciuna È™i a te minÈ›i permanent, a-È›i crea iluzia unei existenÈ›e undeva în apropierea idealului, uitarea a ceea ce È™i cine eÈ™ti cu adevărat duce la reducere până la pieirea de sine. La ce poate duce singuratatea, decât la o viziune întunecată asupra acestei lumi? Nu e de mirare atâta timp cât conÈ™tientizezi că viaÈ›a ta nu mai există È™i atunci nu-È›i mai rămân de salvat decât alte vieÈ›i din marasmul în care deja te-ai afundat. Virtuală mântuire a ta È™i-a întregii omeniri! Lapidarea unuia ca mine nu poate fi de condamnat decât în măsuraîn care lapidatorii înÈ™iÈ™i duc cu adevărat o viață luminoasă. Am convingerea că doar în nesăbuita lor închipuire găsit-au Calea paradisului! Decât să ajung ca voi, fără motive reale, mai bine îmbrac în avans imaculata cămașă de forță a colii de scris, vomitând înveninate plăsmuiri. De ce să caut în cotidianul străzii, în ceilalÈ›i sau aiurea, lacrimi È™i cuvinte, când cadavre lor îmi aparÈ›in congenital?  Pe tine cine să te jelească dacă tu însuÈ›i te laÈ™i pradă uitării cu tot cu dezastrul din tine? Cum poÈ›i fi bucuros, cum poÈ›i râde, când memoria îți aminteÈ™te că ai avut È™ansa sfârÈ™irii- încă de la prima respiraÈ›ie, într-un coÈ™ cu reziduuri, printre pansamente puroiate È™i resturi de semeni aflaÈ›i la întâia lor suflare? 

Cum poÈ›i descrie propria viață în culori când te È™tii abandonat nimicului, când numai Ceva-ul invizibil îți mai bântuie cerul È™i doar acest Ceva îți este partener de discuÈ›ii È™i hârjoană? Singurătatea-i pămant pustiu È™i cer gol. Și te mai minunezi cum de gândul tău încearcă umplerea vidului cu preaplinul sufletului într-un spaÈ›iu atât de sinistru, rezolvând vieÈ›uirea degeaba! Pierdut sunt pentru umanitate, sunt din ce în ce mai convins că timpul È™i spaÈ›iul nu mi-au fost niciodată aici È™i acum. GreÈ™eală de fabricaÈ›ie! Creatorul, fabricantul, va fi devenind Fabricantul perfect  când omul va fi fericit, până atunci toată tristeÈ›ea È™i o revarsă asupra acestora. Pe toÈ›i cei interesaÈ›i de mântuirea mea îi asigur ca Dumnezeu are un loc rezervat la Cină È™i pentru păcătos ca mine. Sunt persoane care practică răul numai pentru a putea ceilalÈ›i să aibă cu ce compara binele. E singura lor chemare, au vocaÈ›ie! Numai moartea reprezintă suprema emoÈ›ie. Dar, oare ce este misticismul decât un drum al meandrelor dintre cer È™i pământ? De ce nu mă încântă instituÈ›ia bisericii întratât de mult? Nu pentru că aÈ™ fi împotriva creÈ™tinismului ci, din contră, pentru a sări în apărarea È™i ajutorul lui Dumnezeu. Poezia È™i scrisul în general m-au ferit de cine È™tie ce paralizii ori chiar de moarte. Sunt copilul răzvrătitul de moarte al lui demiurgului, sunt protejatul acestuia!

Zic colegii de scris că... Sunt aÈ™a pentru că viaÈ›a a fos È™i este rea cu mine, dacă viaÈ›a ar fi fost bună atunci ori aÈ™ fi scris ca să scriu, cum fac cei mai mulÈ›i, ori nu aÈ™ fi ajuns niciodată să scriu. Singurătatea mi se sfâșie-n carne. SperanÈ›a-mi se-ntinde pe gând ca pe garduri poveÈ™ti anonime ca să poată muri la răsfățată. Iubirea zace leÈ™inată la un colÈ› de stradă. Venele îmi irigă fiinÈ›a efemeră. ViaÈ›a e grea dar e frumoasă, touÈ™i. ÃŽn fiecare zi îi inhalăm danful, de dimineaÈ›a devreme până seara târziu dar mai ales în interminabilele insomnii! Culmea e că unora le È™i place, sunt morÈ›i după aÈ™a duhoare! Am cunosct cândva un copil. L-am cunoscut din lăuntrul său. Mă conÈ›inea, iar eu mă plimbam prin el. Copilul ăsta, cândva, ieÈ™ea în fundul curÈ›ii È™i privea pierdut în zare. Depărtarea. Acea depărtare ca un deÈ™ert imens i se deschidea în față È™i în suflet. Și istorioara asta se întâmpla zilnic. Zilnic, cum răsărea soarele. Imediat ce se ridica lumina pe cer. Luni de zile de soare-răsare È™i de soare-apune. Și tot aÈ™a… ÃŽncepea fiecare zi. Soare È™i lacrimi. Copilul acela, naiv È™i îndrăgostit de-o imagine frumoasă, cel ce se născuse înaintea mea, își aÈ™tepta mama plecată… Am înÈ›eles mai târziu ce era cu acel țânc cu capul până dincolo de nori, cu picioarele pe pământ, aÈ™teptând… Copilul s-a maturizat. Paradox? Dar copilul din omul matur tot copil a rămas, a cam îmbătrânit È™i de aceea nu mai poate plânge, căci nu mai are lacrimi. 

Povestea aceasta o știu din interiorul puștiului care pe atunci avea cam 12 ani. Acum e plecat în lume și în lumea lui, dar poveștile îi reverberează în suflet și-n minte la fel ca atunci când l-am cunoscut și-a avut puterea de a le trăi. Îl întâlnesc destul de des. Dar e un altfel de copil, mai puțin copilăros și mai trist. Încercați un exercițiu de imaginație: linia orizontului și-o axă călcând centrul discului portocaliu, închipuiți-vă un puștan- în capătul de-aici al axului și-o privire căutătoare de mamă; lacrimi inundând cristalinul în care se topește lumina provocând ceața. Câmp, soare, dimineți, întrebări și-un sfârșit de lume prăvălit înlăuntru. Ceva între liric și epic. Într-un târziu, dar nu prea târziu, deși cu repetiții, apocalipsa a luat sfârșit iar copilul de atunci a rămas doar cu lirismul și un sfârșit al lumii prevestit. Așa am cunoscut cândva un copil. Și l-am cunoscut! Pe dinlăuntru.

Mai jos de rațiune nu-i decât nimicul, mai sus de aceasta-i Dumnezeu, credința îi urmează. IÎntotdeauna m-am întrebat de unde vin cuvintele, propozițiile, frazele creatoare de lumi.


Trimiteți un comentariu

1 Comentarii

  1. Este una dintre cele mai bune lucrari pe care le-ai scris lansata in zona psihologica ce lasa din belsug inteligenta sa apara ca un gheizer urias ...
    Cu siguranta fericirea nu te-ar fi ajutat sa scrii lucruri profunde ,ne-ai fi prezentat scrieri siropoase ca multi confrati de-ai tai pe care nu le citeste nimeni.
    Scrii foarte bine ,ai drumul tau poleit cu pulbere de stele pe care trebuie sa mergi ferm si mandru de calitatile pe care le ai.
    Felicitari Virgil Andronescu pentru inalta clasa !

    RăspundețiȘtergere