Literatura română de coloratură niponă. Clipe sub condei de Vali Iancu - recenzie de Dumitru ANGHEL

 

Dumitru ANGHEL

Literatura română de coloratură niponă. Clipe sub condei de Vali Iancu

Placheta de genuri literare diferite „Clipe sub condei”, Editura Betta (?!), 106 pagini, semnată de scriitoarea Vali Iancu, fără arondarea locală sau temporară, într-o formulă absolut derutantă de expunere şi de popularizare, se distinge ca un volum de lirică şi de proză de avangardă, în afara zonei literare româneşti şi europene, de coloratură niponă, HAIKU, TANKA, SENRYU, HAIGA, HAIBUN. O poezie atipică, aşadar, şi o proză pe măsură, poziţionate între originalitate provocatoare şi accepţiuni tradiţionale, din care nevoia de „mereu altceva” poate acoperi incertitudinea, rezerva şi nesiguranţa alăturării.

Scriitoarea Vali Iancu a ales riscul aleatoriu al lui... „fie ce-o fi!?”, pe care şi-l asumă cu o doză de infatuare sinceră şi o seducţie aparte, dar şi cu ambiguitatea inerentă a oricărui joc înscenat, motivate de o strategie a provocării.

Deşi a mai semnat doar două cărţi de versuri, „Iubirea din apusul vieţii”, Editura Electus, Piteşti, 1999 şi „Amici de-o clipă”, Editura Betta, în 2013, după debutul publicistic literar în revista „Luceafărul”, în 1997, poeta Vali Iancu, membră a Societăţii Române de HAIKU, Bucureşti, şi-a direcţionat preferinţa artistică spre lirica excentric-emoţională japoneză, într-un regim ludic superior, cu metamorfoze adecvate fiecărei specii literare dintre cele cinci incluse în demersul editorial al volumului „Clipe sub condei”.

Doamna Vali Iancu crede în mişcarea gravă, ritualică şi tulburătoare din haiku, tanka, senryu, haiga şi haibun şi nimeni n-o mai poate converti spre altă... „religie” lirică, deşi a fost crescută în... „dogmele” poetice ale înaintaşilor Dosoftei şi Varlaam, ale poeţilor Văcăreşti, Alecsandri, Coşbuc, Eminescu şi Nichita Stănescu, pentru că are reguli proprii în dialogul cu natura, cu tot ceea ce înseamnă „muzica sufletului”, aflată în impas.

„Clipe sub condei”, un volum eterogen de literatură de contrast, românească, pigmentată original în limitele performanţei artistice, dincolo de coloratura originală; o poezie de-o stringentă nevoie de altceva, la limita elegantă a recunoaşterii valorii etice, literare. Ar putea fi şi o încercare de avans în materie de modă lirică, deoarece impactul prozodic japonez are o mulţime de prozeliţi şi o interesantă tevatură de fapt literar, dar acest... „împrumut” dintr-un areal literar fără acompaniament european parcă n-ar avea şanse de reuşită fără rezerva de talent şi inteligenţă a poetului român.

Proliferarea unei astfel de modă literară, fără acoperirea specificităţii naţionale româneşti ar putea fi doar o invitaţie sezonieră?! Poeţii români atraşi de acest tip de literatură de avangardă şi-au asumat riscul unui anume şoc de neaderenţă şi de eşec, iar scriitoarea Vali Iancu a intuit nativ şi inteligent dimensiunile rezervelor de adaptare şi de integrare a formulei de împrumut literar, cu tactul creatorului civilizat.

Şi începe cu HAIKU, poezie tristih, formată din 5-7-5 silabe, grupat tematic pe cele patru anotimpuri, primăvara, vara, toamna, iarna. Primăvara, cu un subtitlu îmblânzit în accepţiunea tradiţional-românească: „În mugur şi în om aceeaşi tresărire” (pag. 11), din care de-abia se mai percep miresmele florei de peste Ocean: „Teii în floare - / îmbătaţi de mireasmă / îndrăgostiţii” (pag. 12), iar vocaţia poetică a autoarei este tranşantă: „Pe-o bancă-n parc / sub castanii înfloriţi / îmi aştept muza” (pag. 13).

Haiku-ul poetesei din România, virusat pozitiv de alternativele sentimentale ale originalului nipon, are varianta sa emoţională în faţa naturii ca factor de excitaţie sufletească: „Târziu în noapte - / în parfum de liliac / revin amintirile” (pag. 15), pliat pe un alt exerciţiu poetic şi pe un alt pretext de transfigurare lirică.

Atacă apoi în molto vivace anotimpul Vara, „sub soarele-arzător şi vântul aţipeşte” (pag. 16), când „Luna lui cuptor - / mireasma florii de tei / prelinsă+n miere” (pag. 20), pe aceleaşi valenţe tematice şi pe acelaşi registru emoţional, în acordurile, optimiste ori nostalgice ale „Anotimpurilor” lui Antonio Vivaldi.

Apoi vede „Toamna”, „Cum se răsfaţă-n soare gutuile-aurii” (pag. 21), şi acceptă învinsă, şi convinsă, că: „Zile tot mai reci - / toamna-şi aprinde focul / prin toţi arţarii” (pag. 22), dar şi că „Mustul dă-n fiert - /în via răvăşită / doar furnicile” (pag. 24); pentru ca să accepte disconfortul fizic şi sufletesc al anotimpului Iarna, pentru că „S-a-nteţit gerul - / Oare le-ajung lemnele / părinţilor mei?” (pag. 27).

În TANKA, tot un tristih, format din 5-7-5 silabe, poeta Vali Iancu a ales să se exprime, dincolo de amplitudinea ideatică niponă, cu toate valenţele lirice ale anotimpurilor, ale dragostei şi ale tonurilor de „gri” din sufletul omului, pe o singură notă discordantă: „Iarna a-ngheţat / floarea iubirii noastre / dar mugurii / zvâcnesc în primăvară / de-i ploaie ori de-i soare” (pag. 36).

SENRYU, poem din aria tematică a epigramei româneşti, înrudit prozodic cu HAIKU-ul, deşi nu respectă „regula” catrenului decât în zona unei ironii grosiere sau a unei pamfletare imagini de caricatură, are o dinamică remarcabilă, din care nu lipsesc, evident, excesele: „Blondă la volan - / râde ca proasta-n târg / când trece pe roşu” (pag. 45), într-un perpetuu carusel al umorului şi al unei veselii de carnaval: „Blegul divorţat - / iubiţica veselă / ronţăie prada / ... / Dacă te simţi prost – nu te duce la medic - / n-are ce-ţi face” (pag. 46), ori în limitele insolente ale ipocriziei: „La spovedanie / îmi spun păcatele - / ce amintiri dragi” (pag. 47).

Miniatura picturală HAIGA se detaşează, cu o anume ostentaţie elitistă, de elementul literar, pentru că argumentul ideatic sentimental este direcţionat spre un orizont artistic, poziţionat în arta plastică, cu tendinţa de a surclasa ideea lirismului conceptual şi de a poziţiona în prim-plan picturalul agresiv, insistent. Sunt douăsprezece desene în creion, intens stilizate, între pictură naivă şi creionări – spectacol direcţionat spre un alt limbaj artistic rezultat din dialogul dintre grafica domnului Dumitru Roşu şi universul afectiv al scriitoarei Vali Iancu: „Un fluture hoinar mi s-a lăsat pe umăr, Amici de-o clipă” şi „Doi tineri sub măr, privire în privire... ATENT ŞARPELE”, cu trimitere, probabil, la „păcatul” părinţilor Adam şi Eva!?, după ilustraţiile de la paginile 51 şi 53.

HAIBUN este „o proză scurtă”, între eseu şi amintiri cu tentă emoţională majoră, cu impact sentimental imediat, grupate în douăsprezece secvenţe epice, la persoana I singular, pe un lait-motiv intim, cu trimitere spre zona lirică, cu intenţia declarată de a convinge abrupt, fără replică. În haibun-urile sale, Vali Iancu se joacă... „de-a Amintirile din copilărie”, cărora le deturnează rezonanţa naivă, inconfundabilă, pentru o direcţionare sentimentală de cele mai multe ori vulnerabilă prin îndepărtarea de mirajul nevinovăţiei în stare pură.

Amintirile sale au intimitatea senectuţii peste care năvălesc impetuos factori din zona infarctului!? În eseurile scriitoarei române există mai degrabă atmosfera şi fiorul nostalgic al „Ozanei cea frumos curgătoare şi limpede ca cristalul” şi mai puţin aura emoţională a gesturilor rigide din recuzita nobiliară a tradiţiilor nipone, cu încărcătura ritualică şi intransigentă a samurailor din casta feudală, intolerantă, orgolioasă şi mândră până la sacrificiul acelui harakiri seniorial.

Haibun-urile doamnei Vali Iancu au puritatea angelică a gheişelor japoneze cu mişcările lor de-o expresivitate lasciv-erotică, la care a adăugat tempoul sentimental al sărbătorilor şi horelor virile şi optimiste româneşti.