Valentin Lipatti - ieșirea din fantasme de George Apostoiu - Litera13

Noutăți

12 iunie 2021

Valentin Lipatti - ieșirea din fantasme de George Apostoiu

 

George Apostoiu

Valentin Lipatti - ieșirea din fantasme

Descendent al unei familii cu stare, Valentin Lipatti, născut la 26 martie 1923, îşi face studiile la București și Paris şi, după o carieră didactică universitară şi una scriitoricească, ambele prodigioase, în 1964 intră în diplomaţie. El părăsise condiţia boierească a familiei sale, conacul, moşia şi casa de aristocrați din Bucureşti pentru a trăi într-un univers paralel cu cel al familiei mama și fratele – rămași în Elveţia. Pentru mulţi a fost o alegere ciudată. Fratele lui, Dinu, firav şi bolnăvicios, talent înnăscut, a fost atras de artă devenind pianist de geniu. Valentin, atletul cu chip de Discobol, a fost tentat de teatru – chiar a urmat doi ani la Conservatorul din Paris –, dar va alege cariera universitară. Nici aceasta nu se va dovedi, până la urmă, potrivită cu firea lui. Odată intrat în diplomaţie, lui Valentin nu-i mai trebuia decât o simplă ocazie pentru a-şi valorifica vocația de diplomat. Două cariere care se întâlnesc pe un plan la care nu este dat oricui să aspire: performanța superioară. Dinu, un răsfăţat al saloanelor şi sălilor de concerte, Valentin, un redutabil luptător în tranşeele politice ale Europei, cum singur se defineşte. Primul, artist indiferent la politică, al doilea, intelectual educat în adolescenţă şi tinereţe în ambianţa Parisului, atras de ideile în acţiune (iată o posibilă definiţie a politicii) ale stângii franceze. Cu puţin înainte de a părăsi lumea de aici, a ţinut să se confeseze: a fost şi va muri un intelectual de modă franceză, adică de stânga. O mărturisire asemănătoare o făcea şi Camus, pe care Valentin Lipatti l-a cunoscut, cred, doar din lecturi: „Je mourrai à gauche, malgré elle, malgré moi”. 

În România comunistă, cartea lui de vizită era, ca a multor intelectuali de după război, de om greu asimilabil în sistem. Tradusese în română din Molière, Hugo, Beaumarchais, Balzac, Louis Aragon, Jean Anouilh, Paul Vilar, realizase un volum Teatrul francez contemporan, iar din literatura română tradusese în franceză opera lui Caragiale şi romanul Răscoala al lui Rebreanu. Publicase, Montesquieu, gânditor iluminist, Le Dix-huitième siècle français şi două manuale de limbă franceză. Spre deosebire de alţi cărturari care au murit în puşcăriile politice în anii 50, el a fost ceva mai „norocos”: s-a salvat descărcând cartofi prin gările din Bucureşti. Despre această perioadă de mizerie umană nu a scris, din păcate, nicăieri. Studiile la Paris, pe de o parte, şi întâlnirea cu Vianu îl ajută să iasă din condiţia de „proletar cu carte” şi să ocupe funcţia de secretar al Comisiei naţionale române pentru UNESCO. „În 1958, într-o zi de ianuarie, Tudor Vianu m-a chemat la el și mi-a mărturisit că, împreună cu Mihai Ralea, se gândiseră la mine să-i ajut într-o activitate de relații internaționale. România adera în 1956 la Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință, Cultură (UNESCO) și, potrivit Actului constitutiv al acesteia, creaseră o Comisie națională menită să fie organul consultativ și de legătură al guvernului cu Organizația. Mie mi se propunea să fiu directorul secretariatului Comisiei, ceea ce am acceptat cu plăcere și chiar cu bucurie. Astfel am intrat în orbita treburilor unei organizații care a jucat un rol însemnat în viața mea”. 

Francofon prin instrucţie şi educaţie, francofil în tradiţia românilor cu şcoală la Paris, el va fi numit în 1965 delegat permanent al României la UNESCO, poziţie de pe care, pentru prestigiul pe care şi l-a câştigat rapid, va fi ales, în 1976-1980, membru şi apoi vicepreşedinte al Consiliului Executiv al acestui forum universal. Un prim post diplomatic care îl arată matur în gândirea politică și, în plus, român. În zbuciumatul an 1968, Lipatti trimite de la Paris în Centrala MAE o corespondență despre drama cehoslovacilor ocupați militar din nou de sovietici, de data asta ca „ocrotitori” în ale ideologiei comuniste. La 30 iulie, Lipatti are o discuție cu V. Sedlak, ministru plenipotențiar, delegat permanent al Cehoslovaciei la UNESCO, abia întors de la Praga. Diplomatul cehoslovac îi mărturisește că autoritățile de la Praga sunt supuse unei permanente hărțuieli psihologice din partea URSS și a semnatarilor „scrisorii celor cinci”, statele care au acceptat, alături de URSS, invadarea militară a Cehoslovacia: RD Germană, Bulgaria, Polonia, Ungaria . Ministrul de Externe Hajek și serviciile competente din minister, spune interlocutorul, nu mai prididesc să răspundă la notele verbale pe care Ambasada URSS și cea a R. D. Germane le trimit la minister pentru a sesiza „cazuri nesănătoase” (afirmații ale presei, declarații ale unor activiști de partid etc. ). Ambasadorul sovietic la Praga, Cervonenko, secondat de consilierul său Galtzov, orchestrează această campanie, sprijinit în mod direct de unele elemente credincioase fostului prim-secretar Novotny. Să reținem pentru adevărul istoric: diplomații est-germani erau cei mai îndârjiți apărători ai cauzei Moscovei. Experiența mea diplomatică mi-a fost suficientă să mă conving de această cotra-performanță. Situația din Cehoslovacia era disperată, se înțelege de la Sedlak, deși comuniștii conservatori din jurul fostului lider Novotny nu mai aveau o pondere deosebită în aparatul de partid. Pericolul venea din tehnica de intimidare și presiunile psihologice asupra populației făcute de Moscova. Între altele, erau folosite familiile ofițerilor sovietici prezente pe teritoriul cehoslovac după invazie pentru a lăsa să se înțeleagă că trupele sovietice vor rămâne în Cehoslovacia pentru o lungă perioadă de timp. URSS urmărea să obțină acordul P.C. din Cehoslovacia pentru reînființarea cenzurii, menținerea în aparatul superior al partidului a elementelor novotnyste, prezența trupelor sovietice pe teritoriul RS Cehoslovace, pentru apărarea graniței cu RF a Germaniei. La toate aceste presiuni este antrenată presa de partid din RD Germană, Polonia, Bulgaria. Doar ungurii sunt mai ponderați. Generaţia care a trecut prin răcorile războiului rece încă îşi mai aduce aminte de un eveniment capital al anilor ’70: Conferinţa pentru securitate şi cooperare în Europa. Dacă am mai preţui acest moment din istoria Europei, ar trebui să-l aniversăm la fiecare 5 august, data încununării cu succes a acesteia prin semnarea, la Helsinki, a Actului final. Pregătită şi finalizată între 1972-1975, Conferinţa pentru securitate și cooperare a fost la fel de necesară ca şi Congresele de la Viena, din 1814/15, sau Berlin, din 1878, care au fixat, pentru un timp, condiţiile păcii pe continent. Diplomaţii şi plenipotenţiarii au calmat evoluţiile tot mai belicoase şi au oferit şefilor de stat şi de guvern din Europa, plus Statele Unite şi Canada, posibilitatea să adopte un document de valoare istorică. În acele împrejurări, România s-a făcut remarcată pentru impunerea principiului tratamentului egal al statelor, indiferent de mărimea lor. Între marii negociatori ai acordurilor de la Helsinki s-a aflat şi ambasadorul Valentin Lipatti. Îi consacru rândurile de mai jos cu convingerea că el a contribuit la refacerea numelui bun de ţară al României. Intelectuali burghezi în diplomația comunistă? Pentru unii dintre istoricii de azi lucrul pare suspect astfel încât bănuiala că ceva necurat se ascunde pe undeva este la tot pasul. Lipatti nu a fost nici el scutit de insulte, nu le-a trecut cu vederea și le-a taxat cu tristețe: „Unii amatori de senzațional – suflete oțărâte sau guguștiuci gata să ponegrească pe oricine și orice - preiau cu nesaț și neghiobie calomniile lui Pacepa (a pretins că a fost agent de influență, n.n.) și încearcă să le prezinte drept adevăruri. Este probabil greu de iertat unui fiu de aristocrat român cu stare (avea moșie) de a fi rămas fidel ideilor de stânga, într-o vreme în care oportunismul a devenit parcă legea tutelară a multora dintre noi. In tot cazul, lumea pestriță și labilă în care sunt obligat să-mi trăiesc ultimii ani îmi provoacă amărăciune si dezgust”.(cartea autobiografică Strada Povernei 23,1993). 

Ca om de stânga el nu are nici o datorie faţă de Marx şi Engels. Tânăr încă, în 1945, se adresează prefectului de Dâmbovița pentru a reclama abuzurile primarului și locuitorilor din comuna Glambocata care i-au încălcat proprietatea, moșia și conacul. El se plânge  prefectului și prim-procurorului  județului Dâmbovița că locuitorii comunei, în frunte cu primarul, „au ridicat întreaga recoltă de porumb”, au maltratat pe administrator și au intenția să mute școala primară în „conacul meu, sub pretext că moșia este confiscată și că tot ce există pe ea le aparține”. El semnala abuzul autorităților locale care profitau de reforma agrară pentru a intra în posesia moșiei și conacului familiei. Mai mult, „Dat fiind că suszișii locuitori n-au respectat nici ordinul Ministerului Educației Naționale și că actualmente amenință pe administratorul meu cu evacuarea forțată, vă rog, Domnule Prefect, a binevoi să dați urgente dispozițiuni ca să mi se respecte conacul și moșia, reintrându-se astfel cât mai degrabă în strictă legalitate și pentru a nu mă vedea silit să recurg la calea Justiției”, scria Valentin Lipatti în noiembrie 1945 (Fondul Prefecturii, dos. m.29/1945, Arhivele de StatTârgoviște). Momentul se petrece după întoarcerea lui în țară, așa încât convingerile lui de stânga, căpătate în timpul studiilor la Paris, nu-i anihilaseră sentimentul de proprietate. Nu toată stânga intelectuală pariziană înseamnă comunism. Pentru mulți veleitari, amatori de notorietate, lumea începe de după Ceaușescu; ea este, trebuie să fie, de dreapta și numai la dreapta. Să ne oprim la un episod din viața intelectualilor francezi. La un sfert de secol de la moartea lui Sartre, Biblioteca Națională a Franței a organizat o mare expoziție cu manuscrise, cărți, fotografii etc. ale filozofului care a răscolit Sorbona în mai 1968. În revista Le nourel Observateur a apărut un articol cu titlul Faut-il brûler Sartre? (Trebuie ars Sartre?). Răspunsul este evident. Nu la fel de evident ar fi dacă întrebarea ar fi pusă în cazul unui intelectual de stânga român. Realitatea noastră: istorică, morală și politică mai trebuie cunoscută. Iată un aspect evitat de „internaționaliștii” noștri de azi: odată cu venirea la conducerea Ministerului de Externe a Anei Pauker, în noiembrie 1948 (atenție la dată! suntem în timpul monarhiei), diplomaţia românească fusese acaparată de comuniștii ilegalişti, criteriul de selecţie devenind exclusiv fidelitatea faţă de partidul care încă nu se instalase la putere. Cu toate acestea, pentru funcții de ambasadori în capitalele importante, regimul comunist a recurs la intelectuali: Mihai Ralea la Washington, Tudor Vianu la Belgrad, Iorgu Iordan la Moscova, Grigore Moisil la Ankara. Abia în anii ’60 a fost posibilă o desprindere prudentă față de Moscova, diplomația fiind deschisă cu precădere diplomaților formați la București și universitarilor. Aceasta este perioada în care Valentin Lipatti îşi începe cariera diplomatică. Etapa cea mai fructuoasă a carierii lui diplomatice se va dovedi cea de negociator şef al României la Conferinţa de la Helsinki şi şef al delegaţiilor României la reuniunile care au urmat acesteia. După descompunerea imperiului sovietic Acordul final va fi considerat caduc şi inoperant pentru evoluţiile de pe continent. Mă opresc la un episod din timpul negocierilor la Helsinki elocvent pentru tăria convingerilor lui Lipatti. În Los Angeles Times din 27 iunie 1975, un ziarist american publica un amplu articol consacrat exclusiv diplomatului român din care reproduc un scurt paragraf: „Un diplomat curajos de dincolo de Cortina de fier i-a făcut pe ruşi să scrâşnească din dinţi... România a luptat mai puternic chiar decât puterile apusene pentru acordul Conferinţei pentru securitate cu privire la notificarea prealabilă a manevrelor militare la 150 de mile depărtare de orice frontieră europeană. Statele Unite nu erau deosebit de interesate în legătură cu această problemă, posedând metode de detecţie prin satelit pentru supravegherea mişcărilor militare. Pentru români însă, acest lucru era cel puţin o formă de protecţie împotriva unei „a doua Pragă” din partea aliatului sovietic” (Valentin Lipatti În tranşeele Europei, 1993). Acelaşi ziarist notează: „un diplomat străin afirmă că Lipatti a mers atât de departe încât l-a dojenit odată, mai în glumă, mai în serios, într-o discuţie particulară. El i-a spus ceva de genul: «Nu sunteţi îngrijorat că vă veţi trezi în faţa unui pluton de execuţie când vă veţi întoarce acasă, după felul în care i-aţi împuns mereu pe ruşi aici? »” (ibid.). Nu, Lipatti nu era timorat. 

Rămâne de înţeles corect preferinţa politică a lui Valentin Lipatti. În anii ideologiei staliniste, conferenţiar la Facultatea de limbi romanice şi clasice la Universitatea Bucureşti, el a ales să traducă şi să publice Montesquieu, gânditor iluminist şi Valori franceze (1955). Nu a fost şi nu putea fi un militant comunist de extracţie dogmatică, un proletar care îndeamnă masele la câştigarea puterii politice. Nimic din biografia lui nu-l recomanda pentru un rol de activist. Se mişca liber în lumea ideilor politice aşa cum se mişca dezinvolt şi elegant în lumea elitelor intelectuale. Rămăsese ceea ce fusese : un burghez sau mai degrabă, un ciudat aristocrat valah crescut în saloanele pariziene. Era un iscoditor şi, după cum mărturiseşte în volumul confesiv Strada Povernei, 23, plăcerile lumii nu iau fost indiferente. Se amuza pe seama originii lui greceşti, probabil nu foarte îndepărtate, şi spunea că numele lui poate fi şi Levantin Vipatti. Venea destul de des la Bucureşti pentru a analiza cu ministrul de externe George Macovescu evoluţiile negocierilor la Helsinki. Lipatti avea un dar de a face portretul unui personaj pornind de la ticuri lămuritoare pentru idei. Unele dintre acestea le-am regăsit în jurnalul lui de negociator. „Delegaţia Statelor Unite ale Americii era condusă de ambasadorul Arthur Goldberg, iar cea a Uniunii Sovietice de ambasadorul Iuri Voronţov, doi oameni cu reale însuşiri, dar făcuţi parcă nici să poată, nici să vrea să se înţeleagă. Goldberg era tipul pitoresc al avocatului palavragiu, pe care-l întâlneşti adesea în filmele americane. Îl poreclisem „Donald Răţoiul” din pricina mersului pendulat şi a comportamentului său gălăgios ori de câte ori se lăuda cu isprăvile sale. Voronţov era, dimpotrivă, o fire măsurată şi închisă. Privirea inteligentă şi ironică nu-i trăda niciodată gândurile. Îi spuneam „Ocnă”. (din vol. În tranşeele Europei). O explicaţie: convenise cu ministrul Macovescu un mod de a vorbi „flecar” la telefon pentru a relata probleme urgente, iar poreclele aveau rostul lor în această înţelegere. (Notă: ce păcat că George Macovescu, abil, inteligent și cult diplomat, în Jurnal nu s-a oprit la navetele lui diplomatice care au facilitat cunoașterea, de către americani, a situației din Vietnam și a șanselor de a termina onorabil războiul din acea țară!). Revin: hazul făcea parte din natura lui Valentin Lipatti. L-am auzit amuzându-se pe seama trucului la care recurgea pentru a scăpa de capcanele ce i se întindeau, în anii ’50, prin obligaţia de a-şi scrie frecvent autobiografia. „Ştiam că aşteptau o inadvertenţă în scris, îi spunea lui Macovescu; ca să preîntâmpin posibila eroare, mi-am făcut o copie după autobiografie pe care o rescriam fără nici o modificare”. Prin extrapolare, gluma trimitea la una dintre tehnicile de a se opune abil la presiuni. În felul aparent amuzant, vorbea de truda lui de a-şi convinge partenerii de negocieri să accepte propunerile româneşti pentru definirea conceptului de cooperare şi securitate în Europa. El este unul dintre cei cărora europenii le datorează, în bună parte, limpezirea principiilor de cooperare în Europa. Împreună cu bătălia pentru impunerea principiului unanimităţii – calea de a stopa tentaţiile dictatoriale ale marilor puteri – convenirea conceptului de cooperare şi securitate europeană rămâne una dintre victoriile semnificative ale diplomaţiei româneşti din anii ’70. În cartea În tranşeele Europei Lipatti scrie : „Stilul negocierii trebuie să îmbine fermitatea cu flexibilitatea. A nu ceda în problemele esenţiale, a face, când e nevoie, concesii care să nu prejudicieze poziţiile de principiu şi interesele de fond reprezintă partea cea mai grea a muncii de negociere, în măsura în care trebuie să ştii să cedezi cât mai puţin şi numai la momentul potrivit”.
 
Lângă Titulescu, cel care a dominat Societatea Naţiunilor prin impunerea forţei dreptului, alături de Gafencu, cel care l-a înfruntat pe Molotov la Kremlin în condițiile intrării României în război împotriva Uniunii Sovietice, Valentin Lipatti este românul care a contribuit esenţial la impunerea principiilor de cooperare între statele europene în vremea războiului rece. „Când vorbeşte Lipatti, delegaţii ascultă” scria Marsh Clark în Time. Pentru ilustrarea gândirii lui politice am ales un text despre rațiunile destinderii: pace sau război. Pe fundamentul realităților care au constrâns superputerile să colaboreze se așează întreaga construcție diplomatică a lui Valentin Lipatti la Conferința pentru securitate și cooperare în Europa. Pentru ieșirea din fantasmele războiului această conferință devenise unul dintre imperativele postbelice. Iată crezul lui Lipatti despre diplomație pe care, invit cititorul, să-l considere, în plus, o confesiune a mâhnirii cu care a părăsit nu doar lumea diplomatică, ci lumea, în ce îl privește, din păcate, atât de îndreptățită: „Un diplomat, spunea Lipatti, nu se poate mulțumi decât cu succese uneori strălucite, dar totdeauna efemere. Părăsești, prin urmare, munca diplomatică cu un sentiment de insatisfacție și de melancolie, generat de trăsăturile care-i sunt proprii. Îți mai rămâne, poate, o singură consolare, aceea de a fi slujit, la timpul potrivit, interesele țării, cu toată priceperea de care ai fost în stare”. *
 
Păstrez printre scrisorile mele de preţ una în care Lipatti vorbeşte despre boala care l-a ţintuit în fotoliu în ultimii ani ai vieţii. Reproduc doar o parte care prezintă interes pentru biografii lui. „Bucureşti, 31 august 1997 ... .Despre mine, ce să-ţi spun? La sfârşitul Conferinţei de la, am contractat, prin 1975, o boală cumplită – o scleroză în plăci (multiple sclerosis), o boală a măduvei care mi-a afectat treptat mersul. În prezent sunt un handicapat neuromotor, care stă mai tot timpul în pat nemaiputând să meargă. Aşa că, din globe-trotter diplomatic am ajuns ultimul român cu domiciliul obligatoriu... Providenţa nu mi-a rezervat un sfârşit de existenţă prea vesel…”. O auto-ironie amară! Valentin Lipatti moare la 25 martie 1999. Poate că, la 23 martie 2023, românii își vor aduce aminte că Lipatti ar fi împlinit 100 de ani. Poate că gestul francezilor pentru Sartre îi va lumina pe românii de atunci. 


,,din volumul  Diplomați români. Puterea reală, puterea aparentă...., în curs de apariție" la editura Eikon.  

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu