Vânzătoarea de linguri - Dan HașDean - Litera13

Noutăți

22 decembrie 2021

Vânzătoarea de linguri - Dan HașDean

 

Dan HașDean

Vânzătoarea de linguri
Zi de început de vară, cu soare blând, după o perioadă de ploi, pe strada Arcu, la bifurcația cu strada Gării, în Iași.
– Maică, nu cumperi o lingură?
Am tresărit. O bătrânică, nu mai înaltă de-o șchioapă, îmbrăcată modest, dar foarte curat, cu câteva linguri de lemn ținute în evantai, a apărut ca din senin în fața mea. Am privit-o clipe bune, fără să știu ce să fac. Întreb doar ca să mă aflu în treabă:
– Cât costă o lingură?
– Doi lei, maică. Nu-mi ajung banii să plătesc lumina și am venit să vând lingurile ca să fac bani, altfel mi-o taie. Mi-a mai tăiat-o odată și a plătit un om bun să o lege la loc. Dar mi-a dat de grijă să nu mai rămână neplătită.
Mă uit în jur. Pe o jardinieră de beton era bagajul ei. O sacoșă și o trăistuță din care se vedeau capetele altor linguri de lemn.
– Câți ani aveți?
– Optzeci. Îi împlinesc în septembrie. Cumpărați o lingură?
Mâna cu care a luat bănuții o trăda că trecuse multă vreme grea peste ea. Sunt vorbăreț de felul meu, dar de data asta mi-am înghițit cuvintele.
– Unde pleci maică? Ai plătit și nu iei lingura?!
I-am făcut doar cu mâna și mi-am continuat drumul.
După câțiva pași am dat peste o tonetă cu produse de patiserie. Când vezi toate produsele acelea frumos aranjate ți se face foame instant. Cred că acel procedeu de a etala produsele în vitrină exact la stradă e un gest de sfidare pentru cei flămânzi care nu au bani să-și cumpere măcar o gogoașă. Am tresărit. Oare bătrâna, vânzătoarea de linguri, o fi mâncat ceva azi?
Am cumpărat o plăcintă cu mere și m-am întors înapoi.
– Nu vreau! Du-o copchilașilor matale! Eu trebuie să vând linguri, să fac bani de lumină.
– Vă rog să o luați! Copiilor le iau alta.
După mai multe insistențe o ia și începe să ciugulească din ea. Rupea câte o bucățică mică, cu degetele, o privea și abia apoi o ducea la gură, tremurând.
– De unde sunteți?, întreb ca să mă aflu în vorbă din nou.
– Din Dolhasca. De-acolo de-aproape de Siret.
Știam unde este Dolhasca. Am trecut deseori pe acolo. Localitatea ne-a dat un actor mare. Sunt aproape 100 de kilometri distanță. Ridic din sprâncene mirat. N-apuc să întreb altceva.
– Am venit cu trenu΄. Controlorul o fost om bun și nu mi-o luat bani. Da΄ nu tot timpul dau peste oameni buni. Am olecuță de pensie da΄ nu-mi ajunge să plătesc lumina. Lingurile le iau de la un om din sat, nu-s ale mele. Eu doar le vând.
O privesc cum mestecă încet și înghite greu.
– Mă duc să vă cumpăr o sticlă de apă.
– Ei, cum să dai bani pe apă, maică!
M-am făcut că nu aud. La întoarcere am constatat că altcineva îi lăsase o pâine. Am așteptat să bea puțină apă și mai apoi încerc din nou să deschid vorba:
– Cum vă cheamă?
– Oamenii din sat îmi spun mătușa Lenuța.
– Îmi dați voie să vă fac o fotografie?
– Să mă pozați pe mine? La ce vă trebuie poza mea?
Era prima dată când zâmbea, în timp ce-și aranja ținuta. Avea un zâmbet de copil nefericit.
Printre înghițituri tăia calea câte unui trecător, cu aceeași rugăminte blajină.
– Cumpărați o lingură! Doi lei costă.
Mi-am dat seama că o încurc în misiunea ei de a vinde linguri.
– Sănătate, mătușă Lenuța! Eu trebuie să plec.
Ca să mă topească, mă îmbrățișează. Într-o mână avea o bucățică de plăcintă cu mere și în cealaltă lingurile de lemn. O strâng și eu în brațe, având în mână Nikon-ul, cu grijă să nu o fărâm, în timp ce-i strecor în buzunarul pestelcei încă câțiva bănuți, crezând că nu o să observe.
– Iar mi-ați dat bani fără să luați lingura!, strigă după mine. Eu sunt aici până la patru. Dacă vă răzgândiți, luați lingurile când vă întoarceți!

Era a doua zi după ce o mare parte dintre noi eram mânioși că nu am câștigat (ca de obicei) alegerile, iar o altă parte bucuroși că am câștigat.Iașiul ștergea urmele urnelor de votare și începea pregătirile pentru vizita Papei. Nu știu exact ce am pierdut sau am câștigat, dar pentru mătușa Lenuța singurul câștig este dacă reușește să vândă câteva linguri. În fiecare zi trecem pe lângă o vânzătoare de linguri, dar din cauza grijilor care ne apasă, din cauza grabei, sau din cauza privitului în telefon, trecem indiferenți pe lângă ea. O mătușa Lenuța care se teme să nu-i taie iar lumina. Mătușa Lenuța nu țipă la politicienii îmbuibați că are neajunsuri, pentru că nici măcar nu-i cunoaște și mai ales pentru că știe unde nu va fi băgată în seamă. Cui îi pasă de o bătrână căreia nu-i ajung banii să plătească lumina? Mătușa Lenuța nu comentează răutăcios la adresa autorităților pentru că nu știe cum să o facă, nu are posibilitatea, dar mai les pentru că educația ei de țărancă nu o lasă să facă asta. Ea știe un singur lucru: să vândă linguri de lemn. Pe doi lei. Atât cam cât valorează societatea în care trăim.





Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu