Refugierea în interior - recenzie de Daniel LUCA

 

Daniel LUCA

Refugierea în interior

Provocat zi de zi, omul ajunge să își dorească și să caute un refugiu, un loc de reculegere, de reînsuflețire a forțelor care să-l poarte mai departe pe drumul vieții.

Un astfel de refugiu poate fi chiar sinele, dar în poezia lui Virgil Andronescu (Levitații și căderii, Editura Infoest, Siliștea, 2021) nu este câtuși de puțin un loc liniștit, calm, ci unul în care se poartă adevărate bătălii, chiar și sinele însuși („M-am refugiat înlăuntru-mi, / Unde cu mine / Mă port belicos, / Încercând înfrângerea mea, / Unde eu însumi cu mine mă lupt / Abandonat și de lumea mea prea tăcută”), iar un altul – scrisul, acolo unde totul este permis, firesc și posibil („M-am refugiat în Patria-Colii-de-Scris, / Printre cuvinte m-am ascuns la vedere / În sentimente și crezuri, / Dorințe, visuri și vrere! / De câte ori am încercat evadarea în(tre) / oameni ... / S-au întors împotrivă-mi și de atunci / rătăcesc ...” – Patria mea ...).

Cuvintele au darul, așadar, de a asigura protecție celui care le așterne pe hârtie și îi vor fi mereu fidele.

Iar dacă în interior se dau lupte grele, de câștigat are numai scrisul, prin poezie toată această luptă prinde viață, iar poetul își declară public credința în Cuvânt („Doamne, / Cred în Cuvânt, / Nu în plâns / Că nu mai pot să plâng / De-atâta neplâns, / De atâta amar de durere” - ... de nemângâiere).

Totuși, stăpânit de tristețe și durere, poetul nu își pierde credința nici în cele mai negre momente care îl înconjoară („Nu mai ființează nicio mănăstire în mine, / În inima mea nu mai zace niciun călugăr, / Din pustnicie fugit totdeauna, / Dar tot în credință rămas” – Închipuite mănăstiri).

De altfel, credința în Cuvânt și în Dumnezeu rămân reazem pentru poet chiar și atunci când visurile dispar, furate fiind de neprieteni și are loc o reîntoarcere în interior („O întoarcere. A fiului risipitor / În propriul sine. / Ajuns la foame / După risipirea visurilor furate de neprieteni” – Efectele afectelor).

Iubirea, deși capricioasă, reprezintă și ea un colac de salvare din valurile deznădejdii, ale singurătății („Nedomesticită-i, neagră în cerul gurii, iubirea; / Până la Dumnezeu / Și chiar de-o palmă ori o mușcătură / Sau un lătrat la lună mai sus de firesc!”- Nobilul demiurg). 

Încetul cu încetul, poetul se transformă, își pierde statutul de om, nu își mai aparține doar sieși, pentru a devine zeu, aparținând de-acum tuturor, iar pildele sale sunt de real folos celorlalți („Despre poeți cunoaștem / Ce numai despre zei știm, / Și despre ceea ce au fost ei / Înainte de a fi zei” – Zaruri de aruncat).

Poezia este un balsam pentru sufletul cititorului, chiar dacă poartă în ea nemângâierea poetului („Sunt bolnav, Doamne, / De-atâta nemângâiere. / Nu mai am lacrimi / Să plâng” – ... de nemângâiere). Prin urmare, nemângâierea se metamorfozează în mângâiere.