Patologia a trupului schingiuitor de suflet - Virgil ANDRONESCU

 

Virgil ANDRONESCU

Patologia a trupului schingiuitor de suflet

Artistul trebuie să deguste din toate, până la beție: de la realitate la absurd, de la religie și credință până la extatic. Căci de la nebunie până la genialitate și viceversa se află doar controlul și asumarea propriei gândiri și-a propriilor emoții.

Dincolo de eternitatea morții iau în calcul și eternitatea istoriei, două dimensiuni simbolice pe care îmi pot fixa cu adevărat credința într-o eventuală mântuire. Pot muri liniștit. Poate împăcat cu mine însumi, dar nu și cu demiurgul- așa cum Platon îl numea pe Dumnezeu! Mă judec întâi pe mine, doar pe mine: pentru a-mi fi recunoscute calitățile, trebuie, mai întâi, să-mi recunosc eu greșelile. Mă obișnuisem atât de mult cu patimile încât ajunsesem să cred că așa se manifestă Înțelepciunea Supremă prin care se conduce lumea. Eșecurile vieții personale m-au convins că, întradevăr Dumnezeu e adevăratul călău al acestei lumi, femeia fiind ghilotina sa. Zic asta dintr-o prea mare dragoste pentru cele două entități. O spun din suflet și cu mare bucurie că trebuie să facem daruri de trebuință semenilor și că numai astfel vom evita tentațiile și ispitele lumii acesteia și ne vom dărui cu adevărat pe noi înșine Lui! Mai repede te vede Cerul decât persoana căreia i-ai făcut un bine. Ideea este că ceea ce faci..., faci pentru Dumnezeu și nu pentru oameni. Din ceea ce sunt, nu datorez chiar totul lumii acesteia. 

Poezia reprezintă însumarea sublimului tuturor artelor. Nu e cazul să vedem omul și nici omenirea la modul ideal, nici măcar în literatură. Cât despre dincolo de om, prefer plasarea lui Dumnezeu între relativ și absolut, numai așa sunt aproape de o posibilă împăcare... Am auzit că omul și-ar fi învins natura. Nimic mai fals, s-a învins doar pe sine! Oare cine ține frâiele omenirii, Dumnezeu, omul sau diavolul? Cu cât gandești mai profund la moarte, comparativ cu viața cotidiana, șansa de a te prăbuși definitiv în abisuri devine tot mai evidentă. Sufăr de obsesia salvatoarei morți și de teama ucigătoarei singurătăți. Pozitivul și negativul, aparent paradoxale. Supremul şi ultimul gest de iubire al demiurgului față de mine este acela de a-mi da sfârşitul pe care îl merit... De s-ar întâmpla ca pereții să nu îmi mai vorbească, nici că aș mai scrie! Unu, doi, nouă, cinci..., zece, probă de luciditate. Un Iuda inventat de mine, lucid întru trădare și remușcări: cel care mi-a plătit ultimul pahar mi-a dorit sfârșitul. Te-am pierdut din memorie, te vei regăsi în memorii acolo unde pescărușii, rotesc unghiuri...  Dramatice unghiuri, tragice sfere! Gândeşte cu mintea ta! Trăieşte cu sufletul! Doreşti să faci literatură? La aşternerea pe hârtie fii sincer şi-i de ajuns. Dacă nicio frază nu depăşeşte prezentul sau numai o singură propoziție e sortită posterității, asumă-ți eşecul, dar nu te îmbăta cu gloria! 

Omul este singura ființă care se poate ascunde în propriul sine, o face atât de bine încât nu-l pot descoperi ceilalți, oricât de adânc ar căuta. Îl pot afla numai când îi vor simți veninul de sub limba bifurcată. Voi sănătoşii acestei lumi, voi cei ce vă dormiți nopțile, bucurați-vă de întunericul lor; eu continui trăirea sublimei sale întunecimi! Viața şi propria-mi moarte nu devin interesante pentru ceilalți decât în măsura în care atributele respective îi vor afecta în esență şi la modul absolut pe aceştia. E minunat să îmbătrâneşti alături de cineva! Când nu ai cu cine, deja eşti mort, ca şi mort. Şi de va fi să mor ori să trăiesc cândva este pentru că dețin secretul supraviețuiri. Nu vi-l spun, v-aş dezamăgi încă o dată, complet şi definitiv! Și-atunci revin pe pământ. Ce ai văzut mai frumos pe lumea asta? Un trup de femeie mai presus decât toate cerurile şi decât oricare pictură, marmură sculptată ori poezie. Mai presus decât oricare operă de artă creată vreodată. Oricâte pietre se vor ridica împotriva mea, mă voi apăra cu propria viață şi cu adevărurile numai de mine ştiute! Dorința supremă este ca nimeni să nu mă batjocorească vreodată, nici măcar viața! Pot înțelege orice fel de trădare, dar mai dureroasă decât a propriului hoit nu-i niciuna mai înjositoare şi sub demnitatea în care am trăit. În viata nimeni nu este perfect, în moarte suntem toți. 

Gândesc că de câte ori dă de greu omul contemporan acesta își întoarce privirea către trecut, refugiindu-se în el, în melancoliile și nostalgiile sale. Nu pentru că atunci a cunoscut binele, ci din lipsa unei viziuni, individuale și de mase, asupra viitorului și mai ales din teama și neputința ori voința de a se adapta. Necunoscutul îl sperie limitându-i orizontul, nostalgia - ca reacție emoțională, înlocuie aproape instinctiv rațiunea. Trecut, prezent, viitor... Cred că acesta-i sensul rațional al vectorului aducător de progres, numai în direcția asta putem afla un orizont al binelui individual si al societății. Mâini de artist mângâie suflet. Pentru că acum ești fluture, nu-i obligatoriu ca înainte sa fi fost vierme. Apropos, am văzut atâtea orori ale biologicului uman, încât întreaga mea existență stă sub semnul acestora şi al aflării cui aparțin acestea: naturii sau divinității?  

Pentru ca esti fluture, nu trebuie ca inainte sa fi fost vierme, îmi tot zic. Simt nevoia de a lua o pauză din viața asta, să-mi pun veşnicia în ordine, şi-apoi voi mai vedea eu. Dar când îți propui anumite sensuri în viață, până la îndeplinirea acestora timpul pare interminabil. Dincolo de sensuri şi urmarea acestora, acelaşi timp este infim.Infim și interminabil. Întoarcerea către tine însuți, în interiorul tău, ca fiul risipitor ajuns la foame şi apoi întors acasă, recunoaşterea greşelilor chiar cere o schimbare majoră și profundă. Umilință şi iubire, căință şi iertare, dragoste şi sacrificiu, reaşezare la locul de unde plecasem. Astfel că viața reintră în normal, firescul relației cu sinele. Oricare om merită o a doua șansă. Înstrâmtorarea instaurată în lăuntru-mi încă din frageda copilărie, mi-a fost fost de-a dreptul devastată de câteva suflete întâlnite în anii din urmă. Vai de mine cel care sunt! Dar, mai mult, zic, vai de lumea în care sunt! Ca în fiecare an, încă din adolescență de Învierea Mântuitorului, voi fi numai cu mine însumi continuând taifasul cu posesivul Dumnezeu care de fiecare Înviere mă ține numai pentru Sine Însuși. 

Artistul trebuie să deguste din toate, până la beție: de la realitate la absurd, de la religie și credință, până la extatic. Căci de la nebunie până la genialitate și viceversa se află doar controlul și asumarea propriei gândiri și propriilor emoții. Pentru unii, lecțiile vieții sunt inutile. Eu, cel puțin încerc lecția în sens invers: lecția supraviețuirii, chiar dacă și zbaterea aceasta e tot deșartă. Îmi pot explica inexplicabilul vieții personale numai prin mine însumi; realitatea ( mea ) o aflu ( numai ) în mine însumi. Datorez depășirea propriei condiții umane, exclusiv privirii cu ochii-nlăuntru, netrăind vreodată mulțumirea de sine întratât de intens și deplin ca în visurile copilăriei. Trăiesc cu speranța ca în trecerile mele prin viață să pot găsi acel loc fără loc! Poezia, artele şi credința trebuie să fie chemări divine şi niciodată preocupări duminicale, restul sunt scamatorii. Marele Înțelept pe care tu îl venerezi, pentru care eşti gata să-ți dai viața te întreabă: - Unde ai vrea să te afli acum, între cer şi pământ, unde? Raspuns: - La cea mai mare distanță între ele. De la Aldonza Lorenzo ( Maria din Magdala, Magdalena ) la Dulcinea nu-i decât un crâmpei de nebunie şi de visare. 

Indiferent de concluziile fiecăruia, istoria consemnează nașterea, viața și moartea. Deci, cu sinceritate recunosc că revelația scrierilor personale îşi are originea în agenezii organice, într-o gravă patologie a trupului schingiuitor de suflet.