Dorin Frandeș: O educație adecvată, țintită și asiduă ar putea repoziționa oamenii față de propria sonosferă

 

Interviu realizat de Cristian Mladin.

Calea spre lumină cuprinde și umbre pe parcursul ei. Importantă e însă călătoria în sine, ce ne poate defini și contura ca trestii gânditoare. Se spune că la început a fost Cuvântul. Dar ce este cuvântul? Sunet și vibrație. El poate da viață unui limbaj ca formă de vorbire articulată. Poate da forță și mesaj muzicii. Avem bucuria de a discuta astăzi cu un om de cultură a cărui specialitate este muzica. Invitatul noastru de astăzi este dirijorul și profesorul Dorin Frandeș, fost director al Filarmonicii Arad timp de peste un deceniu.

  

Cristian Mladin: Se spune că muzica reprezintă un limbaj universal. Ea este o vibrație și emite, la rândul ei, vibrații, ce se propagă asemeni undelor ce iau naștere în urma aruncării unei pietre într-un lac. Ce v-a determinat să alegeți muzica în detrimentul altor forme ale artei? 

  

Dorin Frandeș: Totul este vibrație și muzica și vorbirea și culoarea și temperatura și încă alte aspecte ale ambianței. Pentru foarte multă lume, muzica a devenit și este un limbaj în măsura în care membrii unei comunități sunt cât de cât obișnuiți/familiarizați/instruiți pentru a o percepe în acest fel. Același fragment dintr-un Concert brandemburgic de J.S.Bach are o anume semnificație pentru un locuitor dintr-o zonă a Europei față de cea pe care o percepe un aborigen australian, un membru al unui trib african sau un absolvent de studii muzicale dintr-o țară est-europeană. Sistemul actual de învățământ, coroborat cu politicile repertoriale ale majorității mijloacelor mass-mediei audiovizuale au ,,produs” imense decalaje de percepere chiar și între generațiile aceleiași comunități. Urmărind ,,evoluția” muzicii de entertainment în ultimii 50 de ani se poate observa cu ușurință deplasarea interesului de la muzica de dans de sorginte populară (horă, sârbă, vals, tango) la diverse mixaje realizate și impuse de feluritele formații la modă (gamelan, mariachi, tarafuri sau trupe vocal instrumentale) care au impus atenției și gustului public de la ,,anticile” cântece de pahar la contemporanele manele.

  

Ca să poți alege trebuie să ai o paletă de oferte. Din cauza situației în care se aflau părinții mei în vremea copilăriei mele (mama lucra și tata avea repetiții dimineața și seara spectacole, făcând parte din orchestra Operei Române din Cluj (încă nu era Cluj-Napoca), în loc să mă joc pe străzile centrului orașului natal, stăteam zilnic ore întregi în întunericul imensei săli a Operei. Din când în când, în pauzele repetiției, pentru puțin timp, sala era mai luminată, îngăduind zărirea sclipitoarelor ornamente rococo împrăștiate peste tot pe pereții rândurilor de balcoane și în jurul monumentalului candelabru care era suspendat în cupola plafonului și care, împreună cu zecile de aplice din fiecare lojă, se aprindea și se stingea treptat, total diferit de toate luminile artificiale de care am avut parte până atunci. Eu eram scufundat într-unul din impunătoarele fotolii capitonate cu pluș roșu și urmăream ciudatele situații care se desfășurau ba în tranșeea în care era adăpostită orchestra, ba pe scena pe care se derulau tot feluri de acțiuni. Locuiam foarte aproape de Operă iar pe drum, tata mă ținea strâns de mână, căci aveam de traversat cele două axe rutiere hipercirculate care nu aveau la acea oră nici treceri de pietoni nici semafoare. Cu cealaltă mână ținea probabil la fel de grijuliu prețioasa vioară cu care câștiga necesarul traiului. De regulă, discuțiile se derulau fără referiri la ceea ce se va întâmpla în incinta somptuoasei clădiri care închidea piața Catedralei ortodoxe. Cu atât mai surprinzător și interesant mi se părea tot ceea ce se desfășura pe scenă după ridicarea cortinei. Uneori, într-o lumină neutră, veneau diferiți oameni îmbrăcați ca pe stradă, dar care nu vorbeau ci cântau diferite fraze. Iar dirijorul trebuia să îi urmărească cu întreaga orchestră, care însă trebuia strunită să cânte în așa fel încât cei 60 de instrumentiști să nu acopere vocea celui de pe scenă. Uneori, pe scenă erau mai multe persoane care vorbeau, se certau ba chiar se pupau, alteori  era o înghesuială mai mare, căci veneau mult mai mulți, care fiecare cânta în felul lui, dar dirijorul îi coordona în așa fel încât după multe repetări totul suna frumos. Pe fundalul acesta mi se părea absolut natural ca și eu să fiu îndrumat să mă pregătesc să fac parte în vreun fel din această lume.      

 

Așa că părinții mi-au cumpărat cu un mare efort financiar un pian și am început studiul la acel instrument. Am constatat mai apoi că modalitatea abordată  la început a fost, ca să mă exprim în limbaj contemporan, cea de performanță. Era perioada de meritocrație în care, ca și în sport, totul trebuia să se petreacă într-un efort continuu și susținut. Mai târziu am constatat și alte motivații total diferite de cele artistice. Pe vremea aceea  în care absolvenții de facultăți erau repartizați în te miri ce colț al țării, un artist bun, rămânea în oraș, și în timp ce oamenii în general primeau pașaport doar pentru țările socialiste, odată la 2-3 ani artiștii (și sportivii, dacă erau buni) puteau face turnee de concerte ceva mai des. Ocum priveai problema, intelectualii aveau un statut social preferențial. După 4-5 ani de muncă asiduă la pian (studiu zilnic de cel puțin 3-4 ore, fără vacanțe sau duminici) nici nu mi-am imaginat o altfel de continuare a pregătirii mele. Au trecut astfel cei 12 ani la școală și, după un cumplit examen de admitere la Conservatorul ,,Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca, am început perioada de studii superioare având parte ca profesori de o elită a muzicienilor din țară. Deși am cochetat și cu tărâmul artelor vizuale, acestea mi-au rămas doar ca hobby.

  

Cristian Mladin: Unii artiști, în încercarea lor de a se exprima și de a transmite cât mai plenar mesajul lor, adoptă mai multe forme de artă în creația lor. Care este opinia dumneavoastră vis a vis de acest aspect? Ar trebui să continue pe linia plurivalenței sau ar fi mai bine să abordeze un singur aspect al artei, ca mod de exprimare? 

Dorin Frandeș: Ca practicant al unei arte speciale, sunt din ce în ce mai conștient de dihotomia care s-a creat în muzică. Forma de exprimare sonoră, la fel ca și dansul sau poezia live este extrem de ,,fluidă”. În această modalitate sunt ,,produse” doar unicate irepetabile. În muzică sunt două nivele de practică, complementare și indispensabile una față de alta: creația/compoziția și interpretarea. Chiar dacă tehnica înregistrării sonore și a redării acesteia este din ce în ce mai utilizată, contactul live cu actul interpretativ este unic și irepetabil fiind, în realitate o ,,colaborare” între cele două părți în planul subtil al feedback-ului emoțional. Interpretul și rezultatul acțiunii lui este întotdeauna condiționat/determinat și influențat de reacția celui căruia i se adresează!

  

Fiecare artist, indiferent de arta pe care o dezvoltă și de care se slujește pentru a comunica cât mai elocvent cu semenii săi este stăpân pe toate tehnicile proprii acelei arte. Renașterea a fost o perioadă în care au existat personalități artistice care stăpâneau mijloace de exprimare în mai multe domenii. Michelangelo este considerat și azi în aceași măsură un geniu al picturii, al sculpturii, al poeziei și chiar al muzicii. Și atunci de ce, pentru realizarea unei capodopere, vis a vis de o idee, sau de o persoană, el a recurs uneori la penel, alteori la daltă, la pensulă ori la sunete ? Există esteticieni care susțin că comunicarea  este specifică artei în care a fost încifrată. Mesajul transmis de ,,Pieta” nu poate fi pictat sau cântat, autorul este meșter în  toate domeniile enumerate, totuși a ales forma spațială.    Mai nou, actul comunicațional-artistic este o noutate care de multe este în beneficial atât al artistului sau colectivului de creatori, cât mai ales celor cărora li se adresează.  

  

Cristian Mladin: Timpul este o convenție umană, se spune. Dacă ați putea călători cu mașina timpului, unde ați alege să pătrundeți în spatele ușilor închise, în trecut sau în viitor și de ce?

 

Dorin Frandeș: Aș apela la o astfel de  călătorie doar din curiozitate. Ar fi extrem de consumptivă din cauza regulii de neintervenție. Probabil, dacă ar fi voie să călătoresc de mai multe ori m-aș întoarce acolo și atunci în funcție de starea de spirit în care m-aș afla în momentul luării deciziei. Acum trăim într-o vreme în care, avem posibilitatea măcar parțial să ,,facem” călătorii temporale apelând la ,,consumul de cultură specifică”. Avem deja la dispoziție depozite gigantice de muzică, descifrată și sonorizată, ,,doar la un clic distanță”.

 

Cristian Mladin: Omenirea progresează accelerat din punct de vedere al științei și tehnicii. Suntem contemporani inteligenței artificiale. O inteligență aflată în continuă expansiune. Multe domenii vor fi revoluționate prin intermediul IA, inclusiv în artă. Vedeți acest lucru ca pe o amenințare sau ca o posibilitate de perfecționare, asemeni unui implant artificial inserat unei structuri organice?

 

Dorin Frandeș: Până la un anumit punct poate să fie de folos. Pericolul constă în faptul că ,,produsele” IA nu ar mai reprezenta o comunicare sinceră a unor sentimente umane autentice. S-ar simți artificialul (asta doar din partea celor obișnuiți să asculte muzica ca și o dublă confesiune, cea a autorului, pe de o parte, și a interpretului, pe de altă parte).Trăim însă vremuri în care muzica tinde să nu mai fie comunicare ci factor de mediu, parte a unei ambianțe mobilizatoare, specific unor zone de entertainment, de petrecere a timpului liber sau ca interfață de ,,protecție” pentru urechiile trăitorului în medii mari producătoare de zgomote.

 

Cristian Mladin: Toți oamenii au har și talent. Unele talente sunt evidente, altele sunt descoperite târziu iar altele niciodată. Considerați că talentul nativ este superior exercițiului și repetițiilor? Sau, prin muncă asiduă și travaliu intens se poate ajunge la o formă superioară a exprimării artistice?

 

Dorin Frandeș: Nu cred că poate fi emis un verdict general valabil. Este constatat faptul că majoritatea copiilor au disponibilități practic pentru cele mai variate domenii, manualitate, fantezie, memorie muzicală, dotări native pentru crearea unor combinații de culori și forme, expresivitate în gestică și exprimare lingvistică etc. Ar fi ideal ca cei din preajma lor, în special părinții, să ajute la dezvoltarea acestor abilități. Din nefericire, foarte puțini dintre părinți constată prezența acestora, iar și mai puțini își fac probleme din felul în care ar putea contribui la dezvoltarea acestora. Actualmente poate fi observată o îngrijorătoare lipsă de pregătire a părinților în relația cu proprii copii. Ocuparea unei foarte importante părți ale timpului copilăriei propriilor copii este transferată, cu o inconștientă condamnabilă, atractivelor și prea accesibilelor terminale electronice: de la televizorul smart cu diagonala copleșitoare, la feluritele  gadgeturi portabile, tablete sau telefoane. Copilul este abandonat în tovărășia acestora, iar părinții...Rolul educației artistice este rodul conlucrării dintre elev și mentor. Am absolvit o formă de învățământ vocațional, tatăl meu a fost cadru didactic într-un astfel de învățământ, fratele meu este produsul și mai apoi promotorul acestuia ca profesor inclusiv pentru perioada universitară a educației. Una dintre primele constatări conștientizate a fost aceea a  faptului că în cazul învățământului artistic, profesorul conduce și stimulează evoluția celui mentorat absolut personalizat, în funcție de o multitudine de factori, dintre care nu lipsește adaptarea programelor la particularitățile psihice și fizice ale elevului sau implicarea în programarea vieții cotidiene a acestuia în cadrul comunității din care el face parte împreună cu familia. Rezultatele concrete apar doar în măsura în care eforturile pedagogului sunt puse în practică de binomul elev-părinți. Indiferent de la ce vârstă, dar este mai eficientă cea din preajma grădiniței, munca, studiul individual și ambiental (concerte, audiții sau producții scenice etc.) sunt esențiale pentru a ajunge ca aptitudinile, talentul, să fie cultivat și valorificat. 

 

Desigur, starea actuală a vieții muzicale în genere este dominată de componenta ,,distractivă”. În prim planul atenției, în special al tinerilor, sunt vedetele, fie ele maneliști, rockeri, Dj, etc., eventual formații din aceleași nișe ale muzicii. Ele sunt rodul unei politici nechibzuite ale mass-mediei și ale diverselor medii digitale, așa numitele rețele de socializare, care toate exaltă părți cu totul nesemnificative ale muzicii ca și artă.

 

Cristian Mladin: Dacă la început ați studiat pianul la Liceul de Muzică din Cluj-Napoca, ați continuat apoi studiile în domeniul dirijoral, (domeniu care v-a și consacrat de altfel) în cadrul Conservatorului de muzică ,,Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca, orașul dumneavoastră natal. Întrucât a compune, a crea, este diferit de interpretarea unei compoziții create anterior, cum apreciați posibilitatea de exprimare artistică în cele două domenii?

 

Dorin Frandeș: Muzica, în accepția generală, este un limbaj. Pentru a compune. trebuie să ai ceva de transmis și evident, competențe de a transpune mesajul ideatic într-unul sonor. Am asistat la un concurs de admitere la clasa de compoziție. Unul dintre maeștrii care făcea parte din juriu l-a întrebat pe cel aflat pe banca aspiranților. ,,De ce vrei să devii compozitor?” Tânărul nu a dat nici un răspuns. Maestrul i-a explicat cu blândețe că un compozitor se apucă să compună doar atunci când ceea ce ,,este în el și nu poate fi spus” nu îl mai lasă nici să doarmă nici să mânânce. Ca interpret, practic traduci și actualizezi un mesaj verificat și validat deja. Pentru aceasta este nevoie să descifrezi mesajul conținut de lucrarea interpretată și să ,,îl traduci” nu doar din niște semne grafice în senzații sonore ci și în situații sonore, care, pentru mentalitățile contemporane să semnifice aproximativ același lucru care-l transmitea compozitorul pentru contemporanii săi. Acest tip de adevăr se referă nu doar la timp ci și la spațiile culturale în care circulă respectiva interpretare. În cursul anilor, am avut preocupări cu precădere în domeniul interpretativ, atât la un instrument -pian- cât și la colectivități de surse sonore, formații camerale, orchestre simfonice, formații corale mixte sau compuse din voci egale, ori colective gigantice, vocal-simfonice, corelate cu mijloacele tehnice cele mai sofisticate din diverse perioade ale dezvoltării aparaturilor de captat, transmis, toaletat, redat și înmagazinat sonorul.

 

Un alt domeniu pe care continui să-l aprofundez este cel apărut târziu în viață, odată cu descoperirea nevoii relației cu Creatorul. Apelul inevitabil la principala bibliografie a creștinului, Biblia, mi-a deschis un teren pe care nu contenesc să-l observ și să mă minunez de practic  neabordarea lui în cadrul diverselor forme ale practicării creștinismului. Partea sonoră a Cărții Cărțiilor este total neglijată, deși ea cuprinde o multitudine de referințe la sonor. De pildă, partea centrală, aflată la mijlocul celor 66 de cărți care formează Biblia, Psalmii, este constituită din texte de cântece, de la care nu ne-au rămas decât versurile. Iar Biblia este plină de astfel de cântece ,,fără melodie”, de la Cântecul lui Moise după trecerea Mării Roșii la cântecul Mariei după momentul Bunei vestiri, celebrul ,,Magnificat”. Dar acestea sunt doar sunetele organizate în cântece, Biblia este plină de sunete ale naturii, ale diferitelor personaje, sau ale altor ființe vii, pomenite pe fiecare cele peste 1200 de pagini a celei mai traduse și tipărite surse de învățătură din toate timpurile.

  

Cristian Mladin: Vremurile sunt tulburi, lumea e într-o continuă schimbare, progresul tehnic este accelerat, dar în aceeași măsură și stress-ul cotidian este tot mai accentuat și ne acaparează implacabil. Considerați că arta este un panaceu, un antidot ce se opune griului cotidian? Mai putem vorbi de o revoluție artistică?  Sau, dimpotrivă, arta este o reminiscență a ceea ce a fost în Renaștere, de exemplu, și nu mai are un impact major în viața noastră, a tuturora?

 

Dorin Frandeș: Constat faptul că ceea ce numeam artă a devenit o parte din ce în ce mai nediferențiată a unui continuum cotidian. Muzica de orice fel a devenit excesiv de accesibilă datorită posibilității de a putea fi înmagazinată ca atare, reprodusă de câte ori se dorește, fragmentată ,,îmbunătățită”, în orice situație, la orice oră din zi sau noapte în orice postură te-ai afla. Una dintre atracțiile muzicii era unicitatea contactului live cu o interpretare.  Pentru astfel de ,,contacte”, de-a lungul timpurilor, s-au depus eforturi imense, de la cele arhitecturale, prin construirea unor spații speciale pentru accesul la opere de arte temporale (muzică, teatru, balet), până la sacrificii materiale (achiziționarea biletelor, a vestimentației adecvate participării, a transportul la puținele locații unde se petrecea actul artistic,etc). Contactul cu muzica, în alte vremuri, era incomparabil mai rar decât în prezent și făcea parte dintr-o situație aproape sincretică. La biserică, la horă sau șezătoare, la nunți, botezuri, înmormântări, la crâșmă, la chefuri, sau de prin secolul XIX, în săli special construite.  Nu cred că se va vorbi de o revoluție artistică ci de una sociologică. Muzica era doar o mică parte a mediului sonor, una cu caracteristici distincte. Majoritatea contemporanilor noștrii au intrat într-o adevărată nebunie a automodelării propriului abient sonor, în copleșitoarea majoritate a cazurilor, fără a avea nici tradiție ori educație, doar/dar cu minuscule gadgeturi legate wi-fi de depozitele globale, sau de propriile lor ”memorii externe”. Dezideratul tuturor este acela de a ,,umple”  totul cu sunete comandate de ei care să le domine pe cele naturale, produse de alții, ori de tehnologie. În momentul de față suntem în situația în care ar fi nevoie de resetarea comportamentului începând de la primele luni de viață. Se neglijează faptul că viitorul făt reacționează la sunetele care se petrec în jurul mamei deja după primele cinci săptămâni de la concepție. De regulă, se începe cu constatarea unei zestre genetice. Ar trebui luată în seamă și ceva ce seamănă cu acea zestre dar care se referă la moștenirea unor situații sonore petrecute în preajma mamei. Nu după multă vreme de la începutul vieții aeriene, la o vârstă din ce în ce mai fragedă, noul om intră într-un adevărat malaxor de situații instituționalizate: familie, creșă,  grădiniță, școală etc. Cei din jur sunt deja victime/beneficiari și manipulatori ai celor mai eficiente inventare/parcuri/depozite de surse sonore și de sunete singulare sau gata ordonate, diverse limbaje lingvistice ori muzicale, rod al civilizațiilor de pe întreg mapamondul și a cel puțin 200 de ani de schimbări de gusturi ale diverselor civilizații. Noii membrii ai oricăror colectivități intră și vor trăi în acest vacarm sonor fără nici cea mai vagă pregătire sau protecție. Aria de accesibilitate voluntară sau involuntară a informării sonore a depășit chiar sistemul solar. Din nefericire ea nu poate fi stopată nici la nivel individual căci Dumnezeu nu ne-a creat pleoape la urechi ca să ne întrerupem voluntar relația sonoră cu mediul în care suntem imersați, nici la nivel comunitar, receptarea rețelelor radio și digitale nu pot fi limitate geografic. Doar o educație adecvată, țintită și asiduă ar putea repoziționa oamenii față de propria sonosferă.       

  

Cristian Mladin: Ați avut prilejul să descoperiți la pas caracteristicile artei la nivel local, național și internațional. Cum evaluați prezentul, raportat la realitatea artistică din urmă cu douăzeci-treizeci de ani, să spunem? Cum va fi apreciată și reprezentată arta în viitor, în opinia dumneavoastră? 

 

Dorin Frandeș: Total diferit. Imixtiunea, ,,ajutorul” IA va îndepărta și mai mult arta autentică de consumator. Publicul, potențialul adresant tradițional al artiștilor, tot mai puțin familiarizați și educați pentru a aprecia arta autentică, se vor deplasa în continuare cu precădere către zonele divertismentului, împinși de mass-media și rețelele de socializare, părăsiți practic de școală și părinții formați în aceleași tendințe. Tradițional, în situații tradiționale (în săli de concerte, cu comportament și vestimentație adecvată) muzica așa numită ,,cultă” va evolua tot ca o nișă și mai restrânsă. Autenticitatea și valoarea intrinsecă a artei va susține această situație care ar trebui dezvoltată nu neglijată, marginalizată ostentativ chiar. 

  

Cristian Mladin: Închei periplul nostru cultural cu o întrebare multiplă. Care sunt artiștii dumneavostră preferați și cine sunt mentorii care v-au format și îndrumat pe parcursul dumneavoastră cultural? Ce proiecte artistice aveți în viitor?

 

Dorin Frandeș: Este o întrebare extrem de dificilă cu privire la preferințele în domeniul creației și probabil și al interpretării, așa că doresc să trecem peste ea. Cât privește mentorii aceștia se raportează la vârsta la care am avut șansa să am acces la ei. În privința studiului pianului au fost doar 4: d-na Tulogdy Sarolta, în perioada preșcolară, profesoarele de pian Szarvady Rozsa Iren și Georgia Graziela în timpul studiilor preuniversitare și maestrul Harald Enghiurliu la Conservatorul de muzică ,,Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca. Cu foarte mici excepții, toți profesorii din perioada studiilor universitare îi consider mentori formatori în domeniul în care predau: Emil Simon-diriijat orchestră, Pop Dorin-dirijat cor, Vasile Herman-forme muzicale, Max Eisicovics-contrapunct  palestrinian, Dan Voiculescu, Junger Erwin și Vermessy Peter-contrapunct baroc, Ioan R. Nicola și Traian Mârza la folclor, Gheorghe Buș-filozofie, dr.Celestin Cherebețiu și Hans Peter Turk- armonie, Gerda Turk-muzică de cameră, Wilhelm Demian-teoria instrumentelor și orchestrație și nu în ultimul rând cel care mi-a condus și studiile doctorale dr. Angi Stefan. Un loc special l-a constituit maeștrii cu care am avut șansa să fac studiile de stilistică și compoziție: dr.Sigismund Toduță și dr.Cornel Țăranu. O importantă contribuție la formarea mea spirituală au avut-o cei cu care am lucrat în paralel și în domeniul artelor plastice, istoricii de artă Ditroi Thomas și Liviu Vătășianu, Dorina Crișan în domeniul sculpturii și ceramicii, mai apoi Mariana Scherg în domeniul textile-arte decorative.

 

Pentru mai departe continuă preocuparea de a găsi metode cât mai eficiente de conștientizare în rândul tineretului, de la cele mai fragede vârste, cu privire la dimensiunea sonoră a realității în care trăiesc și se dezvoltă, precum și a dublei calități față de aceasta: cea de receptor fără putință de a se decupla de realitatea sonoră și cea de contributor la formarea și structurarea mediului sonor. 

  

O altă direcție de interes este cea a repunerii în atenția contemporanilor mei una dintre cele mai neglijate zone ale muzicii: cea sacră, complet neglijată în perioada comunistă iar acum fragmentată și neadecvată situațiilor actuale. 

Cristian Mladin: Vă mulțumesc pentru timpul acordat, pentru amabilitate și opinii constructive! Să fie Artă!