Visa...
„Iar visez, îmi spun. Am
uneori senzaţia că visele sunt un fel de continuare a vieţii reale. De ce? Habar
nu am. Deocamdată explorez conceptul. Alteori ceea ce realmente regret este
când pierd o idee. N-am apucat s-o notez, fie şi-n telefon, îmi propun s-o ţin
minte dar e suficient să iau contact cu o imagine cu un impact emoţional modest
şi ideea mi se şterge. Şi cu cât încerc să mi-o amintesc cu atât eşuez mai
grandios. Poate că visele sunt idei despre viaţă şi despre noi înşine pe care
le uităm întrucât trăim.
Astăzi (tehnic vorbind e
„noapte”, vreo două şi douăsprezece minute; o ştiu de la ceasul aragazului la
care m-am uitat când am băut un pahar cu apă, în bucătărie, cu lumina stinsă
apoi m-am rebăgat la somnic cu forţe proaspete) se face că mă deplasez spre
cenaclu. Am fost chemat sau am fost invitat? Nu (mai) contează. Ştiu cu merg la
cenaclu dar străbat aproape tot oraşul până să ajung. Clădirea în care are loc
întâlnirea e un labirint de coridoare în care te poţi rătăci uşor. Nu mă
rătăcesc datorită unui fantastic simţ de orientare pe care îl am încă de când
mama m-a făcut. Ştiu foarte bine unde trebuie să ajung. Asta nu mă împiedică să
arunc câte un ochi prin camerele pe lângă care trec. Peisajul e însă cam acelaşi:
oameni care zac cu nasul în ecrane (de telefon, de tabletă, de telefon pliabil,
vag de laptop) şi scrolează. Faţa le e împietrită. Faţă ca de înmormântare.
Ajung unde trebuie stăpânit de
o masivă senzaţie a pierderii timpului. Oare nu e aşa şi-n viaţă? Ne-o pierdem
prefăcându-ne că ne aflăm în treabă? Camera, mai mult lată decât lungă, e
ornamentată într-un colţ cu nişte fotografii ale unei glorii locale surprinsă
în tot felul de ipostaze oficiale cărora încearcă să le dea un aer amical. Fotografiile
sunt, în esenţă, dintr-acelea standard, cum se făceau odată, pe peliculă, dar
mărite ca să poată acoperi peretele. Mă fascinează prin grotescul lor. E ca
atunci când ţi-ai făcut şi tu un biet selfie, să îl ai amintire personală, şi
te trezeşti cu biata-ţi imagine acoperind suprafaţa unui bloc cu zece etaje. Pe
oamenii care populează acest cenaclu, cu excepţia a două-trei figuri oareşicum
familiare (mi-au apărut în alte vise?) îi văd acum pentru prima dată. Oare nu e
aşa şi-n viaţă? Ne sunt apropiaţi cei ce nu sunt de-un sânge cu noi iar aceia
ce sunt intră fără probleme la categoria „străini”.
Dintr-odată îl aud pe
amfitrionul cenaclului punând o întrebare. Întrebarea. Care-mi zdrăngăne în
centrul minţii ca un dangăt de clopot pe care l-aş auzi de la nu mai mult de
patruzeci de centimetri distanţă. De fapt e în centrul sufletului dar mi-e prea
frică s-o recunosc: „de ce scriem?”
Chiar aşa: de ce să-mi fie
frică? În fond, între literele puse pe foaie sau printate în mediul virtual şi
un cadavru pus frumos în sicriu nu-i nicio diferenţă. Literele stau, cadavrul
stă. Unii citesc literele (dar mare lucru din citirea asta nu prea pricep),
unii privesc cadavrul fără să-şi ascundă fascinaţia pentru rigor mortis-ul din
pardesiul de scânduri dar ambele elemente nu se scoală de la locul lor ca să ne
facă rău. Asta doar prin filemele de groază. Şi atunci? De unde impactul lor
asupra celor vii?
Exact... hai că mi-amintii:
mai întâi bunică-mea apoi maică-mea pe urmă două foste prietene. Cu toate mi-au
atras atenţia, într-o formă sau alta, că scriind – „prostiile alea” – nu fac
decât să mă gândesc la propria persoană.
Am replicat de fiecare dată: „bineînţeles
că mă gândesc la propria persoană. Îmi place să trăiesc în armonie cu mine.
Făcând asta universul e o minune. Făcând asta, legătura cu alţii e o încântare.
Când mă gândesc la propria persoană sunt autentic. Şi mă păstrez astfel. E
foarte grea această povară a autenticităţii. Mai ales că lumea e plină de
fiinţe care poartă măşti. Mască egal comoditate egal mediocritate egal
siguranţa dată de haită. Zero individualitate”. Am replicat astfel, nu neapărat
în aceste cuvinte, dar parcă aş fi vorbit la pereţi. Sau de unul singur. Sau
înaintea cuiva care nu-mi pricepea limba.
De ce scriem? Problema nu e
asta ci de ce această întrebare. Da, de acord, e una de bun simţ, ţinând cont
că e adresată membrilor unui cenaclu dar totuşi: de ce ea şi nu alta? Ca de
exemplu: „ce aţi mai scris în ultima vreme?” De ce această brutală retorică
vizând „rădăcinile”?
„Wait a second!”, vorba unei
replici de film indian. Te pomeneşti că gazda ştie foarte bine răspunsul (că nu
i-a plăcut ce a descoperit dar s-a adaptat e partea a doua) şi acum vrea să se
convingă de cine mai e ca ea!? Ba bine că nu! Tremurul vocii existent cu ocazia
punerii acestei întrebări-capcană de aici vine: să vadă gazda câţi mai sunt ca
ea, competitori autentici, masculi alfa şi câţi nu, câţi sunt luzări dintr-ăia
de scriu ca să se afle-n treabă. Zău dacă nu mă simt ca lovit de revelaţie. What
a piece of work I am! Aşa că atunci când îmi vine rândul să răspund tac. Adică
nu-mi declar adevărata revelaţie. Zic ceva de inimă albastră într-ale
imboldului pentru scris şi-l invit pe cel din dreapta mea să ia cuvântul.
Na că mi se termină oniricul..
Ah, ce mai potriveală...
Se trezi. O vreme stătu cu
ochii închişi, căutând a-şi continua visul în planul conştientului. Îi ieşiră
tot felul de variante horror. După aceea se dădu jos din pat nemaiputând să
doarmă neam. Ceasul de pe ecranul mobilului arăta cinci şi două minute. Îşi
începu ziua.
Mai întâi, pentru că era
dimineaţă (stăpânită de un cod galben de ceaţă de toată frumuseţea, să mă baţi
cu „Divina Comedie” în cap, ediţie cu coperţi îmbrăcate în argint, dacă vă
mint!) insul se pomeni luat în corzi de unii care erau sclavii Aparenţelor şi
ai lui „aşa se face” la greu. Că n-ar fi recunoscut-o în veci e partea a doua.
Aceşti sclavi erau de părere că anumite produse literaro-vizuale, de regulă
cele cu tot felul de premii la activ, reprezintă realizări majore ale
imaginaţiei deci e bine să te delectezi cu ele.
- Se pare că există această slăbiciune
a criticii pentru exclusivism, le-a spus. De unde rezultă că o creaţie
cochetând masiv cu obscurul poate fi percepută ca una de mare profunzime pe
câtă vreme una ce se adreasă tuturor nu că cică e „facilă”.
Le-a spus dar pe urmă a purtat
un monolog despre cai verzi pe pereţi cu prietenul său imaginar. Ăsta măcar îl
înţelegea, îi dădea dreptate sau îl contrazicea cu argumente logice. Cu alte
cuvinte, dialogul exista.
Pe urmă sosise o amiază unde
ceaţa dispăruse de multă vreme dar aerul era încărcat cu formaţiuni noroase
ample care nu anunţau nimic bun. Mai mult decât atât, dacă erai obişnuit cu
albastrul ăla de Caraibe atât de caracteristic concediilor estivale plafonul
ăsta, persistent cu săptămânile, te-ar fi adus rapid în pragul depresiei.
Cu această ocazie, a
formaţiunilor noroase ameninţând albăstrimea cerului, purtă o discuţie în
contradictoriu cu un oarecare Octavian. Frunte eminesciană, păr lung până la
umeri, tuns scurt pe la tâmple şi la ceafă, ziceai că-i Van Damme în „Hard
target”, tradus la noi „Vânătoare de oameni”. Discuţia în contradictoriu se
oprise la moş Crăciun dar plecase de la un joc pe computer care avea o poveste
super.
- Tu mai crezi încă în
povestea jocului?
- Da, e baza oricărui joc,
făcu Octavian, serios ca o eşarfă de caşmir, de culoare galbenă, purtată la o
înmormântare regală.
-Scuză-mă că ţi-o spun dar e
doar un joc. Ţine de programare, i-a zis. Să crezi în povestea asta de care
zici tu e ca şi când aş mai crede eu în moş Crăciun.
- De ce spui asta? Crăciunul e
fain.
- Da, e fain dar nu la faza cu
moşu. Dincolo de genialitatea americană care a inventat în chip strălucit o
naraţiune cu substrat economic, genul ăsta de „magie a sărbătorilor” e un
eufemism pentru mutilare mentală. Vine careva, în speţă acest moşar cu barbă
până la brâu, alunecă pe horn, deci intră în casa-ţi fără acordul tău şi-ţi
lasă cadouri sub pom. Adică eşti forţat să te simţi cum vrea el. Pentru că aşa
e frumos, aşa trebuie, aşa cere tradiţia. Da’ poate nu am chef să mă manifest
„că aşa-i frumos”. Poate vreau, de Crăciun, să mă gândesc doar la naşterea lui
Iisus care ne-a făcut supremul cadou: viaţa. Aia veşnică. Atât. Ori dacă la
asta te manifeşti în stilul pueril dat de magia crăului, ba te mai uiţi şi la
„Singur acasă” că aşa-i fain, înseamnă că, spiritual vorbind, nu eşti mai
presus de genunchiul broaştei.
Ce a urmat? Deja-vu-ul cu
dialogul legat de prietenul imaginar.
Către seară se luă în corzi cu
unii care marşau pe ideea că inteligenţa artificială ne controleeză tot mai
mult vieţile fiind prezentă peste tot.
- Până la proba contrarie tot
ceea ce văd în juru-mi e multă prostie. D-aia sănătoasă, zisese aprinzându-şi o
ţigară lungă cu nume scurt. Să nu uităm că în spatele acestei inteligenţe, ca
de altfel, dau un exemplu, în cazul unui joc pe computer, tot oameni se află.
Ei sunt cei care manipulează. Dacă Maşina ar prinde viaţă – trecând peste
absurditatea conceptului, bun doar de realismul unei creaţii science fiction –
atunci omenirea ar dispărea cât ai citi cu glas tare literele de pe o
tastatură. Ce ar urma după asta – dominaţia procesorului peste planetă – nu mai
are nicio importanţă. Hmmm, poate că la asta se referă „Apocalipsa”: dominaţia
Maşinii asupra fiinţei umane, dominaţie ivită cu largul concurs al omului.
Veni noaptea minţii. Nu mai
citea nimeni, toţi scrolau sau zapau – iar lumea se scufundă în bezna Ingoranţei.
Cineva stinse lumina ştiind că
ar fi putut-o aprinde oricând. Pace!
0 Comentarii