Există poeți care mizează pe
metaforă ca pe o armă, alții ca pe o mască, iar puțini ca pe o vână care
pulsează între viață și moarte. Autoarea acestui amplu corpus liric aparține
ultimei categorii: poezia ei este o biologie a emoției, un organism viu,
saturat de senzorial, de eros, de sacru, de ritual, de corporalitate
dezlănțuită și de o durere veșnic convertită în frumusețe. Versurile par scrise
nu cu cerneală, ci cu sânge, cu vin, cu gheață, cu foc, cu praf de salpetru, cu
nisip ce sfredelesc trupuri, cu zăpezi carnale și fulgere organice.
În volumul Lecția 29, Monica Manole compune o poezie în care erosul, moartea,
corporalitatea și visul se suprapun vertiginos, într-un amestec de halucinație
senzorială și luciditate dureroasă. Textele devin o succesiune de scene aproape
cinematografice, în care gesturile – uneori tandre, alteori crude – sunt prinse
sub o lumină oblică, tăioasă, ca un neon de pe o scenă decadentă.
Această poezie nu caută firida
liniștită a simbolismului și nici nu se supune austerității minimaliste. Ea
este barocă, imagistică, orgiastică, plină de artefacte medievale și
senzualități moderne, o mixtură unică în poezia contemporană românească.
Autoarea nu scrie despre iubire: scrie din interiorul ei, din habitaclul unde
sărutul devine „scutec ud”, „mușcătură”,
„diamant”, „interogatoriu mut”, „cățușe”, „evantai de arome”, „vin curs sub
stern”, „șarpe cu clopoței”, „lampă peruviană”, „trapez”, „corset”, „hipodrom”,
„scripete”, „cafea amară din coșul pieptului”, „zăpadă cu trandafiri”. Totul
pulsează, totul respiră, nimic nu rămâne inert: nici luna, nici nisipul, nici
coapsele, nici cuvintele, nici chiar tăcerea.
De la primul poem, universul
autoarei se configurează drept unul al tranzitului între lumi: un trup
îngenuncheat, un joc de zaruri cu Moartea, un bufon care șoptește reginei
într-un coșciug ce „așteaptă loc pentru doi”. Atmosfera amintește de un
carnaval gotic, unde personajele sunt atât actori, cât și victimele propriilor
roluri. Manole își construiește astfel o poetică a riscului și a expunerii, a
contactului direct cu tăișul tragic al existenței.
Erosul este prezentat ca materie vie, viscerală, uneori violentă.
Poezia Monicăi Manole nu descrie
dragostea, ci o trăiește până la epuizare. Erotismul nu e suav, ci organic,
brutal, în același timp seducător și amenințător. Împletirea dintre senzorial
și metafizic produce imagini memorabile: „Mi
s-a părut că ți-am simțit sărutul în interiorul coapsei mele stângi” – senzualitatea
atinge o margine mistico-păgână; „Sorb
din paharul de vin ca și când ți-aș savura bărbăția” – ingestia devine
ritual de posesiune; „Lasă scoicile să ne
zgârâie atingerea și nisipul memoria” – erosul e o forță care zgârie și
rescrie. Iubirea este o „lecție” cu taxe mari: nu un schimb afectiv, ci o
înfruntare, o dezmembrare, o topire în celălalt. De aceea, poemele sunt
populate de organe, membre, sânge, țesuturi, pe care poeta le mișcă precum
elementele unei anatomii sacre.
Poezia e dominată de eros văzut ca
originar, sacru, violent, revelator. Trupurile se topesc, se biciuiesc, se
incendiază, se „leagă în scutec ud”,
devin „glob bolnav, emergent”, „navod paradisiac”, „vârf de limbă în
ureche”, „statui vrăjite”. Erotismul nu e frivol, ci mistic, aproape
liturgic; el devine o formă de inițiere. Iubirea nu este calmă, ci „șamanică”, „napoleonică”, „barocă”,
„sacralizată”, „pedeapsă capitală fără grațiere”.
Ca formă de exil și război, iubirea
e o frontieră permanent mutată: Siberia, Normandia, hipodromul, Andaluzia,
Ierusalimul, peronul fără tren. Locurile nu sunt geografii, ci stări de asediu.
E iubire care rănește, abandonează, judecă, condamnă, îngheață, incendiază; un „război troian”, „pedeapsă capitală”, „arest
preventiv”, „interogatoriu mut”. Lirica volumului urmează un ritual –
descântec, magie, alchimie – în care roata, ulceaua verde, verbina, părul șaten
devenit bronz, flacăra, tăciunele, șoaptele de borangic, separat și toate
împreună compun un univers ritualic.
Dragostea apare ca descântec erotic, ca act de magie veche, transmis prin sânge
și atingere.
Elementele terestre noaptea, iarna, gerul devin clima sufletului erotic. Simbolistica
rece-cald este constantă: iarnă groasă între trupuri, gheață ce se topește în
sărut, nopți polare, ger celtic, ninsoare carnivoră, cafea amară, lumină arsă,
flăcări în umeri. Ne aflăm în fașa unei
poezii meteorologice, unde clima devine psihologie.
Moartea – nu înseamnă sfârșit, ci
intensificare. Moartea se regăsește în limbajul erotic, în obiecte („evantaiul cu arome retard”), în
statuia pierdută, în „văduva neagră”,
„maimuța pe cal”, în „diamantele de
iris vlăguit”. Dar poetica nu cade în macabru: moartea este reversul
iubirii, confirmarea că intensitatea trăită e reală.
Feminitatea, ca temă abordată,
pendulează între vulnerabilitate și dominație. Personajul feminin din poemele
volumului „Lecția 29” nu este doar dorit, ci și doritor, nu doar victimă, ci și
agent al distrugerii. Subversiv erotică, oscilând între inocență și cruzime, ea
reconfigurează raporturile de putere: „Calc
pe cioburi”, „înghit flăcări”, „mă
iubesc cu șerpii” – prezintă femininul care își asumă durerea ca pe o formă de suveranitate.
„Tocul de la stiletto se-nfinge în ceafă
– toxic” aduce în scenă feminitatea devinită unealtă, armă, instrument de
inițiere; vulnerabilitatea nu exclude
autoritatea gestului („Sărutul tău doare
în ceața lui noiembrie”). Femeia din Lecția
29 include în sine toate avatarurile: regină, vrăjitoare, amantă, victimă,
predatoare, copil rănit, zeiță decadentă.
Universul erotic al acestor poeme este construit pe o arhitectură simbolică densă, în care instinctul, sacrul, materia și teatrul interior compun un ritual continuu al apropierii și al destrămării. În primul rând, prezența animalității erotice devine o matrice fundamentală: șarpele care pândește la marginea atingerii este sexualitatea ascunsă, fluidă și primejdioasă; pisica, cu limba aspră și pașii ei oblice, întruchipează feminitatea rebelă, neîmblânzită; lupul adăpostit pe „blana de frig” e singurătatea care pândește iubirea; licornul, rar și himeric, e forma purificată a dorinței, iubirea sacră care nu poate fi posedată; iar pinguinii – martori stranii și reci – devin judecătorii neîndurători ai păcatelor celor îndrăgostiți. Toate aceste animale alcătuiesc o bestiară intimă în care trupurile se recunosc prin instinct, nu prin cuvinte.
Lumina, departe de a purta ceva
angelic sau purificator, apare ca o rană deschisă: luna strânge, lumânarea
arde, flacăra mușcă, tăciunele sărută metalic. Lumina în aceste poeme nu este
revelație, ci consum, ardere, vinovăție erotică. Ea expune și distruge,
luminează doar ca să evidențieze rănile. Este un instrument al pasiunii care în
același timp dă formă și devorează.
Apele sunt, în schimb, spațiile
contopirii. Plouă în trup, plouă între coapse, plouă în somn, plouă pe cuvântul
rostit. Râul seacă și se revarsă, clepsidra curge moale în „ape pe ape”, iar lichiditatea devine o metaforă a unirii celor
doi, o dizolvare în care identitățile nu se mai disting. Apa nu este
purificare, ci senzualitate. În ea se află fuziunea, abandonul, „iubește-mă cu
ploaia” – o cerere de a lăsa trupurile să se reconfigureze în fluiditatea
dorinței.
În același registru, focul erotic
străbate poemele ca un jăratec ritualic. Focul nu încălzește, ci arde, arde până
la jertfă, până la sacrificiu, până la contopirea cu jarul. Este fierbințeala
care mistuie, flacăra care scapără între săruturi, soba care bolborosește
amenințător, arderile care își cer prețul. Focul este energia vitală a
erosului, forța lui devastatoare și purtătoare de transformare.
Metalele – corsetul, pintenul
ruginit, acul, potcoava, salpetrul – devin obiecte ale durerii și instrumente
ale dorinței. Ele fixează, taie, strâng, înțeapă, ștanțează. Sunt excrescențe
ale eroticului dureros, mărturii ale faptului că iubirea nu este numai
mângâiere, ci și rană. În aceste poeme, metalele sunt aproape vii: un corset
respiră, un pinten murdărit de timp scrie urme, un ac ascuțit devine limbă în
ureche. Erotismul se fabrică din durere materializată.
Imaginile religioase – patriarhi,
solstiții, descântece, liturghii profane, relicve, blesteme – nu aduc mântuire,
ci transformă iubirea într-o ceremonie decadentă. Erosul capătă valoarea unui
ritual al sacrului căzut. În această poezie, sacrul nu ridică, ci adâncește.
Rugăciunea devine incantație erotică, iar gesturile iubirii se desfășoară în
spațiul unui templu interior unde zeii sunt schimbători, capricioși, și
întotdeauna implicați în păcat. Tot ce e religios se contaminează cu profanul
dorinței. Astfel se conturează o poezie în care instinctul și lumina, apa și
focul, metalul și sacrul, scena și masca se împletesc într-o singură mare
anatomie a dorinței. Simbolurile nu sunt podoabe, ci bucăți organice ale unui
corp poetic viu, febril, devorator. Ele dau volum unei iubiri fragmentare,
ritualice, uneori crude, alteori tandre, întotdeauna intense.
În acest univers, erosul își
construiește proprie mitologii: animalice, efervescente, sacrilegii, teatrale.
O mitologie a trupului, a arderii și a metamorfozei, în care simbolurile devin
nu interpretări, ci încarnări. Iar iubirea – cu toate ale ei – este nu o stare,
ci o lume întreagă. Poezia erotică din acest univers textual respiră printr-o
suită de metafore recurente, dense și suprapuse, care nu descriu doar o stare a
iubirii, ci o reconfigurează într-o mitologie a vulnerabilității, a dorinței și
a destrămării. Una dintre cele mai pregnante imagini este aceea a sărutului ca
scutec ud, o metaforă a întoarcerii spre începutul absolut, în zona nelucrată a
ființei, într-un regressus ad uterum în care protecția, infantilizarea și
supunerea se împletesc. Iubirea devine astfel locul în care eul se dezarmează
total, un spațiu al vulnerabilității fără limite.
În contrapunct, nisipul înghețat
care strânge ca un corset și o centură de castitate vorbește despre blocajul
dorinței, despre trupul care devine propriul său închisor. Este spaima
transformată în materie, frica făcută obiect. Acolo unde iubirea vrea să se
reverse, corpul se rigidizează, se închistează, devine carapace.
Fuziunea senzorială revine în
chemarea iubește-mă cu ploaia, unde apa nu este doar element natural, ci
corporalitate erotică. Ploaia imprimă contururi trupului și îl spală de
identitate, unind două corporalități într-o singură meteorologie afectivă. Aici
actul erotic devine vreme, climat, schimbare de presiune. Trupul este adesea
imaginat ca instrument muzical: sânii sunt clape de clavecin, degetele corzi de
viori, bărbatul arcuș. Iubirea devine artă totală, sinestezică și carnală, un
concert în care plăcerea este orchestrată, compusă și cântată pe corpuri. Actul
erotic se ridică astfel la rang de creație artistică.
De multe ori, iubirea se
animalizează: „ți-ai ascuțit ghearele pe
inima mea” revelează instinctul pur, necosmetizat, crud. Femeia devine
animal de pradă, iar suferința este zgârietură, rană simbolică și reală.
Sentimentul este redus la esența lui primară: atac și apărare, supunere și
fugă. Teatralitatea se infiltrează în scena despărțirii prin imaginea cortinei
trase, unde uitarea curge și scenariul apatic închide definitiv spectacolul
interior. Iubirea e un teatru care își închide luminile, iar personajele dispar
în urma decorului. Emoția devine act final, iar sfârșitul e întotdeauna un fel
de recuzită abandonată.
O altă metaforă fulgurantă este
aceea a șarpelui care își pune clopoțeii de sărbătoare: o sexualitate
periculoasă, dar festivă, o dorință care își asumă riscul, care dansează între
sacru și profan, între atracție și moarte.Când poeta spune ai călcat fiecare
literă a te iubesc-ului, limbajul însuși este profanat. Dragostea nu mai e
spusă, ci distrusă; cuvântul devine teren de război, literele – victime.
Afectivitatea nu se rupe doar în gesturi, ci chiar în semne.
Afirmația am șapte vieți, iubito
amplifică eul poetic până la figura unui animal mitic, capabil să renască din
fiecare pas al iubirilor consumate. Este promisiunea supraviețuirii, a
rezilienței, a unei vitalități care trece dincolo de un singur trup sau o
singură poveste. În această arhitectură, scrisul devine simultan tortură și
salvare: penița zgârie disciplinată șoapta din palmă. Cuvântul doare, dar și
vindecă; zgârierea e metoda prin care se recuperează sensul, prin care corpul
devine text și textul devine cicatrice.
Metafora vidului care plutește la
întâmplare, export carnal grănițuit deschide zona existențialismului erotic:
trupurile se ating, se împletesc, comunică, dar fără garanția vreunui sens
final. Este o iubire care înoată în precaritate, în aleatoriu, în absurd.
În cele din urmă, Nordul care îmbătrânește trist pe
strada cu fraze distruse transformă geografia în stare afectivă. Orientarea
devine sentiment, locul devine amintire, iar strada devine spațiul destrămării
definitive. Limbajul – ruinat, sfărâmat – devine singura hartă a ruperii. Toate aceste metafore împreună alcătuiesc
o topologie erotică în care trupurile, cuvintele și obiectele coexistă în
aceeași tensiune vibrantă, generând o poezie în care fiecare imagine respiră,
sângerează și își caută salvarea în intensitatea propriului adevăr. Lirica
acestui volum se construiește pe o estetică a barocului erotic, în care
densitatea metaforică devine lege fundamentală. Imaginile se suprapun, se
înghit, se continuă, formând un filigran verbal luxuriant, exagerat, deliberat
ornamentat. Poezia respiră prin exces și prin acumulare, într-un spațiu
senzorial dus mereu la extrem, unde corpul, obiectul, clima și sacrul se
amestecă fără granițe.
Structura textuală funcționează ca
un colaj stilistic hibrid, în care elemente medievale coexistă firesc cu un
erotic modern, cu un urban decadent, cu simbolismul crepuscular și
suprarealismul ca mecanică a delirului. Acest amestec nu e întâmplător, ci
programatic: poezia revendică pluralitatea tradițiilor și autonomia de a le
metamorfoza după propria febră interioară. Respirația poemelor este
fragmentată, sincopată, așa cum gâfâie un corp prins în intensitatea propriilor
obsesii. Versurile scurte, întreruperile bruște, elipsele afective și
tăieturile de ritm construiesc o realitate lirică ce pare mai degrabă trăită
decât compusă, mai mult exhalată decât scrisă. Cititorul nu lecturează: respiră
textual, într-un ritm impus de tensiunea interioară a eului poetic. Dicția este
profund senzorială. Culorile, mirosurile, temperaturile, texturile umplu poezia
până la saturație, creând un univers în care imaginea devine tactilă, carnea
devine limbaj și limbajul devine piele. Totul se poate atinge, zgâria, mușca,
aprinde. De aceea, întreaga lirică are un dramatism scenic evident: poemele se
joacă pe o scenă instabilă, între doi parteneri care își schimbă rolurile
permanent – călău, victimă, martor, judecător, animal, zeu. Sunt monoloage în
doi, replici tăiate, chemări și retractări, condamnări și absolviri. Iubirea
devine, astfel, un teatru erotic, un spectacol al vulnerabilităților și al strategiilor
de supraviețuire în senzualitate.
Autoarea se conturează ca o
creatoare a excesului controlat, un poet al corporalității ritualice, care
transformă erosul într-o alchimie continuă. Nu scrie despre iubire, ci despre
metamorfoza prin iubire: despre cum ființa schimbă piei, anotimpuri, arme,
traume, devenind altceva cu fiecare vers. Este un alchimist ce distilează
tensiunea erotică până la transcendență, dar fără a o curăța de vinovăție sau
de umbră. Scriitura ei este un mixtum compositum rar: baroc senzorial, eroism
tragic, sacru desacralizat, teatrul intim al celor două corpuri, mitologii
recontextualizate și o psihologie poetică viscerală. Totul este intens. Nimic
nu e „cuminte”, nimic nu respiră în liniște. Poezia este simultan rugăciune și
blestem, dans și război, extaz și colaps. Cititorul este prins într-o
încleștare din care nu poate ieși indiferent: un labirint erotic, un descântec
care se rostește murmurând, o stratificare de imagini care devine ritual de
trecere. Este o poezie ce arde, se sfâșie, se reface. O poezie a excesului, a
febrei, a renașterii perpetue. O poezie care, de fiecare dată când se termină,
începe din nou cu alt sânge, altă lumină, altă rană – și aceeași frumusețe
inexorabilă.
Manole excelează în construirea
unui imaginar decadent, cu accente expresioniste. Realitatea socială intră
subtil în text – vize de reședință, străzi, personaje pitorești –, dar este
mereu reconfigurată într-o estetică a transfigurării. Limbajul poetic este
fragmentar, electric, pulsatoriu, construit din izbucniri de imagini care par
să provină mai degrabă din instinct decât din rațiune. Versurile sunt scurte,
tăiate, ca și cum ar fi dictate direct de corp, prin pulsații și tresăriri, iar
nu de o gândire liniară. Poetica se sprijină pe un amestec provocator între
brutalitatea expresiei și rafinamentul metaforic, între vibrația viscerală și
filigranul imaginativ, generând tensiunea devenită marca distinctă a volumului.
O trăsătură esențială este
juxtapunerea, permanentă și deliberată, a unor elemente aparent incompatibile:
sacru și profan, copilăresc și erotic, tandru și amenințător, eleganță și
grotesc. Aceste antagonisme nu sunt simple artificii stilistice; ele descriu o
lume poetică în care realul este necontenit străpuns de simboluri, de vise, de
subconștient, de zonele tulburi și magnetice ale dorinței. Lirica nu separă
registrele, ci le suprapune până când tensiunea rezultată devine atmosfera
însăși a textului. În acest spațiu, moartea apare ca partener de dans. Nu
înfricoșează, nu amenință, ci seduce. Joacă la zaruri cu eul poetic, se ascunde
în spatele coșciugelor deschise cu o relaxare aproape senzuală, se apropie ca
un șarpe care „nu șuieră”, intră în scenă cu familiaritatea unui personaj
cunoscut. Moartea devine o prezență domestică, un element al intimității
erotice, o umbră cu care se negociază și care își negociază, la rândul ei,
rolul. Această proximitate conferă volumului o densitate barocă: totul este
intens, excesiv, saturat de un parfum al fatalității voluptuoase.
Atmosfera poeziei se deschide către
un adevărat cabaret noir: trotuare ude, camere obscure, interioare boeme,
granițe alcoolizate, saloane cu felinare roșii, baluri cu vârcolaci și licori
reci. Decorurile alunecă între carnaval erotic, vis halucinatoriu și scenă
urbană decadentă. Lumea poetică pulsează într-un carnaval perpetuu al dorinței,
al întunericului și al transformării, ca o halucinație vie în care erosul și
moartea respiră același aer. Volumul Lecția
29 este coerent tocmai prin forța lui interioară, în ciuda fragmentarismului
aparent. Nu funcționează ca o simplă colecție de poeme disparate, ci ca o
singură și lungă spovedanie erotică, desfășurată în episoade succesive, cu
intensități care urcă și cad, cu ritualuri inițiatice și zone de abandon total.
Din această desfășurare continuă se naște o poezie a excesului, a
transgresiunii, a dorinței care devine materie incandescentă, aproape organică.
Aici, iubirea nu se declară, ci se
consumă până la epuizare, uneori până la autoanulare. Versuri precum „Nu am să-ți mai spun Te iubesc. Am s-o
fac.”, „Nu poți să-mi oprești sărutul
la jumătatea drumului...” sau „În
iubirea asta a mea… mi-i dragă durerea...” conturează un eul care trăiește
sentimentul integral, fără frâne, fără precauții, într-o sinceritate brutală,
lipsită de orice menajament. Tocmai această intensitate neîntreruptă face ca
Lecția 29 să fie un volum care se citește cu respirația suspendată: o
confesiune incandescentă, viscerală, în care iubirea devine ritual, pedeapsă,
extaz și, în același timp, singura formă posibilă de adevăr.
Lecția
29 este o carte despre erosul contemporan, dar mai
ales despre ceea ce erosul scoate la suprafață: frică, dependență, rușine,
furie, cinism, devastare, extaz, iluminare. Monica Manole scrie cu o
intensitate aproape performativă, lăsând impresia că fiecare vers e smuls
dintr-un corp care încă tremură. O carte pentru cititorii care caută poezie
viscerală, densă, riscantă — o poezie în care nu există jumătăți de măsură.
Volumul reprezintă una dintre cele mai coerente și exuberante voci ale eroticului
poetic românesc contemporan. Este o odă a trupului, o liturghie a dorului, un
bestiar senzorial, o mitologie rescrisă în carne. O poezie în care sărutul
devine ritual, noaptea devine preoteasă, trupul devine templu, iar iubirea se
ridică la rangul de religie primejdioasă. Cititorul nu iese neatins: iese ars,
înghețat, îmblânzit și tulburat.
Aida Zaharia este membru al Uniunii Scriitorilor din România
0 Comentarii