1. Spaima Ipoteștiului: Copilăria rebelă a unui puști hiperactiv
Uităm adesea de mitul poetului melancolic, retras și cu privirea pierdută în zare. În realitate, copilăria lui Mihai Eminescu ascunde un puști extrem de energic, care pur și simplu a terorizat ulițele satului.
Născut pe 15 ianuarie 1850 la Botoșani, în familia căminarului Gheorghe Eminovici, micul Mihail și-a petrecut primii ani în satul Ipotești. Locul era idilic, plin de păduri, însă numai liniștit nu era când apărea el. Mărturiile din epocă ne arată o latură complet necunoscută a viitorului „Luceafăr”.
Până la adolescență, Eminescu a fost un copil dezlănțuit. Călărea animalele de prin curte, făcea o gălăgie de nedescris și trăgea cu praștia în tot ce mișca. Una dintre cele mai amuzante povești este legată de obiceiul lui de a prinde șerpi. Îi ascundea în scorburile nucilor doar ca să-i sperie pe ceilalți copii care veneau la furat de fructe.
Fiind al șaptelea din 11 frați, cei mari erau deja „domnișori” și își vedeau de treabă. Singurul lui partener de prostii era Ilie, fratele cu trei ani mai mare. Împreună transformau ulițele în câmpuri de bătălie, unde puneau în scenă războaie vechi. Poetul și-a amintit mai târziu cu drag de aceste vremuri: „Copii eram noi amândoi / Frate-meu și cu mine / Din coji de nucă car cu boi / Făceam și înhămam la el / Culbeci bătrâni cu coarne”.
Când a început școala, spiritul lui rebel a dat în clocot. Criticul George Călinescu povestește că lui Mihai nu i-a plăcut deloc cartea la început. Sătul de tatăl lui extrem de autoritar, fugea des de acasă. Dispărea zile în șir prin păduri, stâni sau bordeie părăsite. Acolo mânca ce apuca și asculta legendele bătrânilor. Disperat, tatăl său trimitea potera călare prin codrii Botoșaniului ca să-l aducă acasă aproape cu forța. Totuși, această viață liberă și plină de basm i-a marcat definitiv scrisul și i-a lăsat în suflet un dor etern după Ipotești.
2. Rebelul din Ardeal: Cum îl vedeau tinerii versus bătrânii conservatori
În timp ce elitele conservatoare îl considerau un personaj cam „ușuratic” și „frivol”, tinerii din Transilvania l-au transformat rapid într-un idol.
Relația lui Eminescu cu Transilvania este una dintre cele mai fascinante părți din biografia lui. Dacă ne luăm după criticile dure ale teologului Alexandru Grama, am putea crede că ardelenii l-au ignorat total. Grama îl numea „turbulent și libertin”, iar bătrânii intelectuali străbăteau din nas la versurile lui.
În realitate, lucrurile stăteau exact invers pe băncile școlilor. În timp ce criticii bătrâni îl respingeau, liceenii și studenții ardeleni îl venerau. Îi citeau versurile pe ascuns, îi copiau textele nepublicate și încercau chiar să-l traducă în alte limbi. Eminescu vizitase școlile din Blaj pe când umbla prin țară cu trupa de teatru Pascaly și rămăsese profund îndrăgostit de acele locuri. Mai târziu, din redacțiile ziarelor din Iași și București, a scris cele mai dure articole în apărarea românilor din Transilvania.
De altfel, cei mai buni prieteni ai lui au fost ardeleni. Istoricul Nicolae Densușianu povestea într-o scrisoare că Eminescu suferea enorm în București. Poetul considera capitala o zonă dominată de interese meschine și ducea dorul prietenilor sinceri din Ardeal.
Dragostea pentru acest spațiu i-a fost insuflată în școală de profesorii Aron Pumnul și Vasile Bumbac. Cel din urmă l-a și convins în 1866 să plece la Blaj. Eminescu voia să studieze acolo, dar a picat examenul la limba greacă. Nu s-a descurajat și a plecat spre Alba Iulia. Acolo, prietenii l-au filmat- la nivel de amintire- coborând pe malul Mureșului doar ca să se joace cu copiii. Era un suflet cald care se bucura din lucruri simple. Ulterior a ajuns și la Sibiu, unde a locuit două săptămâni pe strada Măcelarilor, în casa poetului Ion Alex Lapedatu, lăsându-i pe intelectualii de acolo impresionați de modestia și inteligența lui.
3. Jurnalistul periculos: Turneele secrete și legătura cu Vodă Cuza
Cum a ajuns viitorul mare jurnalist să fie anchetat de poliția imperială pentru instigare la revoltă și care era, de fapt, miza lui politică.
Drumul lui Eminescu prin Transilvania l-a dus și la Arad. Acolo s-a împrietenit cu publicistul Iosif Vulcan, cel care i-a deschis porțile revistei „Familia” și i-a schimbat numele din Eminovici în Eminescu. În acea perioadă tulbure, poetul mergea în turnee cu trupa de teatru a lui Pascaly. Însă actorii făceau mai mult decât teatru: erau adevărați activiști care trezeau spiritul românesc chiar în inima imperiului Austro-Ungar.
Interesant este că Eminescu nu era un utopic care visa la o unire politică imediată și imposibilă. El spunea că o unire culturală, prin limbă și tradiții, este mult mai importantă și mai durabilă. În schimb, ura profund importurile culturale de fațadă și „cosmopolitismul” copiat orbește de la Paris, cerând mereu să ne păstrăm identitatea.
Pentru el, Alexandru Ioan Cuza a fost modelul absolut de conducător. Reformele lui Cuza și detronarea lui forțată l-au obsedat pe Eminescu toată viața. În primăvara anului 1870, pe când era student, a publicat o serie de articole incendiare în ziarul „Federațiunea” din Pesta, printre care „Să facem un congres” și „În Unire e tăria”. În aceste texte a atacat direct și dur temelia imperiului Austro-Ungar. Reacția autorităților a fost instantanee: i-au intentat un proces penal pentru destabilizare și instigare la rebeliune.
Organizarea celebrei serbări de la Putna din 1871 și întâlnirea plină de emoție de la Viena cu domnitorul Cuza, aflat deja în exil, au fost continuarea aceleiași lupte. Întors în țară, ca jurnalist la „Curierul de Iași” și apoi la „Timpul”, Eminescu a scris zeci de editoriale extrem de dure. I-a atacat fără milă pe politicienii care l-au trădat pe Cuza, considerând gestul lor o crimă istorică împotriva României.
4. Calvarul de la „Timpul”: Jurnalismul ca sacrificiu suprem
În spatele marilor editoriale din presa vremii se ascundea drama unui redactor-șef epuizat fizic și psihic, care a refuzat categoric să scrie la dictarea șefilor de partid.
Când guvernul conservator a pierdut puterea, ziarul bucureștean „Timpul” a intrat în colaps financiar. Deși politicienii promiseseră că vor ajuta cu bani, fondurile s-au blocat. În această criză, Titu Maiorescu a plecat de la conducere și i-a lăsat totul pe umeri lui Ioan Slavici. Singur și epuizat, Slavici l-a chemat de urgență de la Iași pe prietenul său, Mihai Eminescu.
Perioada dintre februarie 1880 și decembrie 1881, când Eminescu a condus redacția ziarului „Timpul”, a fost pe cât de strălucită, pe atât de distrugătoare pentru el. A început în forță cu seria de articole „Studii asupra situației”, impunând o linie politică mult mai naționalistă și mai radicală decât cea a partidelor care îl finanțau. Pentru Eminescu, presa nu era o meserie din care să scoată un salariu, ci o misiune sacră. Muncea zi și noapte, fuma enorm, bea cafele pe bandă rulantă și această uzură i-a distrus rapid sănătatea.
Stilul lui de a scrie era unic. Folosea o tehnică simplă, dar de impact: punea față în față „icoanele vechi” (vremurile de glorie ale istoriei noastre, bazate pe muncă și merit) cu „icoanele noi” (corupția și degradarea societății din secolul al XIX-lea). Deși lucra pentru conservatori, Eminescu gândea modern din punct de vedere economic. El a avertizat constant că România nu poate supraviețui doar ca o țară agricolă care exportă grâne, ci trebuie să își dezvolte de urgență propria industrie dacă vrea să fie respectată în Europa.
Mai mult, deși critica dur celebrele „forme fără fond”- adică legile și instituțiile occidentale copiate orbește la noi- , el nu voia să le dărâme. Din contră, cerea să le dăm un sens real. Soluția lui era simplă, dar greu de pus în practică: să punem în funcții oameni competenți, cinstiți și devotați țării, nu impostori. Prin forța cuvintelor sale, adesea extrem de tăioase, și prin felul în care a taxat parazitismul celor care trăiau pe spatele statului, articolele lui Eminescu din „Timpul” rămân probabil cea mai puternică formă de apărare a identității naționale din istoria presei noastre.
BIBLIOGRAFIE:
- OPERA POLITICA, 1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880 TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC, Editura Academiei RSR, 1980
Vol X
- Eminescu – o latură ascunsă, Revista Timpul Irlanda 2021
- Ei l-au văzut pe Eminescu, Cristina Crăciun, Victor Crăciun, Ed Dacia 1989
0 Comentarii