Istoria administrației
românești din Transnistria rămâne unul dintre cele mai controversate subiecte
ale celui de-al II-lea război mondial. Timp de decenii, interpretarea sa a
oscilat între discursul propagandistic sovietic, care a redus întreaga
experiență la imaginea unei ocupații exclusiv represive, și tendințele
apologetice apărute după 1990, preocupate mai ales de recuperarea unor aspecte
ignorate ale administrației românești. Între aceste două extreme se situează
volumul istoricului Vladimir Solonari, Imperiu
satelit. Guvernarea românească în Transnistria, 1941–1944, publicat în
traducere românească la Editura Humanitas, în colecția „Istorie”, în 2021, în
traducerea lui Andrei Pogăciaș.
Autorul nu mai are nevoie
de prezentări în mediul academic. Născut la Chișinău în 1959, Vladimir Solonari
și-a construit cariera universitară în Statele Unite, unde predă istoria
Europei de Est la University of Central Florida. Formația sa occidentală și
accesul la arhive din România, Ucraina, Federația Rusă și Germania îi permit să
abordeze subiectul cu o amplitudine documentară rar întâlnită în istoriografia
românească. De altfel, una dintre marile calități ale volumului este tocmai
această suprapunere a surselor provenite din spații arhivistice diferite, fapt
care permite verificarea reciprocă a informațiilor și evitarea dependenței de o
singură tradiție istoriografică.
Lucrarea nu este o
istorie militară și nici o analiză politică propriu-zisă. Ea urmărește
funcționarea concretă a administrației românești într-un teritoriu aflat între
Nistru și Bug, administrat de România între 1941 și 1944, dar care nu a fost
niciodată integrat juridic în statul român. Din această perspectivă, Transnistria
apare ca un experiment administrativ unic în cadrul Axei: un teritoriu ocupat
militar, administrat civil de România și plasat într-un statut juridic distinct
atât de Reichskommissariat Ukraine, cât și de provinciile românești
propriu-zise.
Prima parte a volumului
reconstruiește procesul de creare a acestei administrații. Solonari urmărește
negocierile româno-germane privind delimitarea teritoriului, organizarea celor
treisprezece județe, numirea guvernatorului Gheorghe Alexianu și alcătuirea
aparatului administrativ. Un aspect adesea trecut cu vederea este dimensiunea
redusă a acestui aparat. Funcționarii români reprezentau doar nucleul
decizional; administrația cotidiană era asigurată în mare măsură de personal
local, ceea ce conferă întregului sistem o complexitate pe care simpla etichetă
de „administrație de ocupație” nu o poate surprinde.
Una dintre observațiile
cele mai interesante privește continuitățile instituționale. În pofida
retoricii anticomuniste, administrația românească a păstrat o parte importantă
din infrastructura economică sovietică. Colhozurile nu au fost desființate, ci
reorganizate și administrate de specialiști români, soluție dictată mai degrabă
de imperativele economiei de război decât de opțiuni ideologice. Autorul arată
convingător că destrămarea acestor structuri în plin conflict ar fi provocat un
colaps agricol într-o regiune esențială pentru aprovizionarea României.
Cartea urmărește apoi
politica de transformare a Transnistriei. Ideea românizării este analizată fără
patimă, în limitele pe care documentele le permit. Solonari demonstrează că
proiectele de colonizare au rămas modeste și că realitatea etnică făcea
imposibilă o schimbare radicală a compoziției populației. În schimb,
administrația românească a încercat să câștige legitimitate prin restaurarea
vieții religioase, redeschiderea școlilor, refacerea infrastructurii și
relansarea activității culturale.
Aceste pagini sunt,
poate, cele mai surprinzătoare ale volumului. Reapariția bisericilor,
redeschiderea teatrelor și universităților, dezvoltarea unei prese locale și
reluarea vieții artistice conturează imaginea unei administrații preocupate nu
doar de exploatarea economică, ci și de reconstruirea unui cadru social
funcțional. Solonari evită însă tentația idealizării. Toate aceste măsuri sunt
analizate în contextul obiectivelor politice ale regimului Antonescu și al
dorinței de consolidare a controlului asupra unui teritoriu cucerit.
În mod deosebit merită
remarcată analiza consacrată orașului Odesa. Autorul descrie eforturile
administrației conduse de Gherman Pântea pentru refacerea infrastructurii
urbane, reluarea activităților culturale și normalizarea vieții economice. Din
documentele consultate reiese că Odesa a cunoscut, în primii ani ai ocupației
românești, un nivel de funcționare urbană superior altor mari orașe aflate sub
administrație germană, observație care complică inevitabil imaginea
simplificată a ocupației din literatura propagandistică sovietică.
Una dintre contribuțiile
cele mai valoroase ale cărții privește reevaluarea rezistenței sovietice din
Transnistria. Solonari compară documentele NKVD, arhivele românești și sursele
germane, demonstrând că multe dintre organizațiile partizane glorificate în
istoriografia sovietică au fost considerabil exagerate după război. Numărul formațiunilor
clandestine, amploarea acțiunilor și eficiența lor militară apar sensibil
diferite atunci când sunt confruntate cu documentele contemporane
evenimentelor. Autorul nu neagă existența rezistenței, dar pune sub semnul
întrebării dimensiunile mitologice pe care aceasta le-a dobândit în memoria
oficială sovietică.
De altfel, întreaga
lucrare este construită pe această metodă a confruntării permanente dintre
surse. Solonari nu urmărește confirmarea unei teze preconcepute, ci verificarea
critică a documentelor provenite din arhive diferite. Tocmai această disciplină
metodologică conferă volumului autoritate și îl transformă într-un reper pentru
cercetarea administrației românești din Est.
Volumul nu este lipsit de
aspecte discutabile. Unele interpretări pot genera dezbateri, iar anumite
concluzii rămân inevitabil deschise reinterpretării pe măsură ce noi arhive
devin accesibile. Totuși, aceasta este condiția firească a cercetării istorice
serioase. O carte importantă nu este aceea care închide definitiv o dezbatere,
ci aceea care schimbă termenii în care ea este purtată.
Există însă un aspect
asupra căruia editura ar fi putut interveni mai inspirat. Alegerea unui format
foarte compact și a unui corp de literă redus îngreunează lectura unei lucrări
deja dense din punct de vedere documentar. Este un detaliu editorial minor, dar
care afectează experiența cititorului și nu face pe deplin dreptate unei
cercetări de asemenea amploare.
Imperiu satelit. Guvernarea românească în
Transnistria, 1941–1944 nu este o lectură comodă și nici una
destinată publicului în căutare de verdicte morale rapide. Este o carte de
arhivă, construită cu răbdare și rigoare, care obligă cititorul să accepte
complexitatea unei administrații de război imposibil de redus la formule propagandistice.
Tocmai de aceea, meritul lui Vladimir Solonari este considerabil: el nu
încearcă să absolve și nici să condamne aprioric, ci să înțeleagă.
Într-o epocă în care
memoria celui de-al II-lea război mondial continuă să fie instrumentalizată
politic, asemenea lucrări devin indispensabile. Ele nu oferă răspunsuri
definitive, dar pun întrebările corecte și demonstrează că istoria se scrie nu
prin lozinci, ci prin confruntarea răbdătoare a documentelor. Din această
perspectivă, Imperiu satelit. Guvernarea
românească în Transnistria, 1941–1944 reprezintă una dintre cele mai solide
contribuții dedicate administrației românești din Transnistria și un reper
necesar pentru orice discuție serioasă despre această pagină dificilă a
istoriei României.
Vladimir Solonari, Imperiu satelit. Guvernarea românească în
Transnistria, 1941–1944, București,
editura Humanitas, 2021, 400
pagini.
cronică publicată în revista Răsunetul Cultural, septembrie 2026
https://www.assbn.ro/Rasunetul_cultural/rc_sept_2026.pdf
0 Comentarii