Un singur Paşte pentru toţi creştinii?

Zeno HALUPA

Vineri, 12 iunie 2015, în cadrul celei de-a treia Reculegeri mondiale a preoţilor, Papa Francisc a mărturisit că şi-ar dori ca toţi creştinii să ajungă la o dată fixă pentru sărbătorirea comună a Paştelui. După cum se ştie, Paştele catolic este sărbătorit în prima lună după echinocţiul de primăvară (21 martie), potrivit calendarului gregorian. În schimb, pentru ortodocşi, care utilizează calendarul iulian revizuit, Paştele acestora tinde să cadă, de obicei, cu o săptămână mai târziu: Trebuie un acord - este de părere Papa Francisc, precizând că Biserica Catolică este dispusă să renunţe la data determinată pentru Duminica Paştelui, adică în prima lună după echinocţiul de primăvară, mai ales că această disonanţă pascală între creştini o consideră una ruşinoasă. De asemenea, Suveranul Pontif n-a uitat să exprime, printr-o glumă, situaţia actuală: Hristosul tău a înviat deja? Al meu o va face săptămâna viitoare - asigurând că a avansat deja propunerea către Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului şi Patriarhiei Moscovei.


De menţionat că data iniţială a Paştelui a  fost stabilită în anul 325, la Niceea, în timpul împăratului Constantin cel Mare, dar folosirea calendarelor diferite în sânul  creştinismului a dus la existenţa mai multor date pentru aceeaşi sărbătoare.

Dorinţa Papei este una cât se poate de logică din punct de vedere teologic, dar, analizând-o atent şi obiectiv, observăm că are multe piedici (unele vechi, altele noi) în împlinirea sa. De exemplu, în spaţiul ortodox, celebrarea unei sărbători cu cei de altă credinţă este văzută drept o cădere în erezie, potrivit mai multor canoane. După anul 1054, catolicii şi ortodocşii nu s-au privit cu ochi buni, atât din cauza diferendelor dogmatice, dar şi din cauza anului 1204, când Constantinopolul este jefuit într-un mod barbar de către catolici, care uitaseră că se aflau în plină cruciadă. Abia în anul 1261 revine Constantinopolul grecilor, dar sub forma unor ruini, vlăguit şi gata de servit, peste puţin timp, unui Imperiu Otoman flămând de istorie. De aceea, cuvintele Papei nu vor putea niciodată să aibă efect într-o ţară precum Grecia, care, pur şi simplu, respiră ortodoxie; ele ar fi văzute de majoritatea credincioşilor conservatori ca un gaz toxic. Ridicarea reciprocă a anatemelor dintre Constantinopol şi Roma, la data de 7 decembrie 1965, este privită de unii ca un gest normal, de apropiere şi dragoste frăţească între aşa-numitele Biserici Surori, pe când alţii, în special ortodocşii, o asociază ecumenismului de sorginte eretică.

Nici Rusia nu este departe de această situaţie. Ortodocşi până-n măduva oaselor, purtătorii stindardului celei de-a treia Rome nu vor accepta niciodată să intre în cârdăşie cu prima Romă (papalitatea) şi mai ales la un asemenea nivel. O astfel de mişcare din partea Patriarhului Kirill se poate termina deosebit de urât pentru o ţară deosebit de ortodoxă (proteste în masă, conflicte sociale, schisme).

România, pe de altă parte, este o ţară care s-a deschis ecumenismului, dar nu întru totul. Părerile sunt şi acum împărţite, iar personalităţi deosebit de importante din spaţiul nostru religios, precum Arsenie Boca, Arsenie Papacioc sau Ilie Cleopa s-au arătat mereu împotriva oricărei apropieri de catolici, pe care-i considerau eretici. Să nu uităm că, în anul 1924, ortodoxia românească a făcut trecerea de la calendarul gregorian la cel iulian, revizuit, lucru care a dus, inevitabil, la disensiuni şi schisme.

Pe de altă parte, situaţia alunecă în ridicol dacă se poate gândi cineva că protestanţii şi neoprotestanţii vor accepta vreodată să aibă un Paşte comun cu cei din Apus. Masacrul din Noaptea Sfântului Bartolomeu, Inchiziţia, Reforma, Contrareforma etc sunt amintiri pe care urmaşii lui Luther nu le pot şterge cu buretele decât în aparenţă, de dragul umanismului, dar nu din vreo realitate sufletească sinceră. După ce oceane de cerneală au luat drumul cărţilor scrise împotriva Papei (pe care însuşi Luther îl considera ca fiind Antichristul!), este foarte greu de a se ajunge la un numitor comun în astfel de circumstanţe, mai ales dacă Papa ar fi cel care să aibă ultimul cuvânt de spus.

De menţionat este şi aspectul că Patriarhia Ierusalimului, Biserica Rusă, Biserica Sârbă şi mănăstirile Muntelui Athos îşi desfăşoară activitatea potrivit calendarului gregorian, dar chiar şi aşa, Paştele se sărbătoreşte în toată ortodoxia după calendarul iulian revizuit, cu scopul de a se păstra unitatea liturgică a ortodoxiei.

Bineînţeles, soluţii pentru un Paşte comun există, dar sunt puţine şi poartă pecetea compromisului, prea puţin al acelui acord pe care-l doreşte Suveranul Pontif. Fie papalitatea va adopta data iuliană a Paştelui ortodox (fără a fi obligată să renunţe la calendarul său gregorian), fie ortodoxia se va alinia datei gregoriene a catolicilor (fără a renunţa, de asemenea, la calendarul său iulian).

Litera 13, nr 3, iul 2015, p 10