Zeno HALUPA
În noaptea de 9-10 decembrie 1956,pentru a scăpa de un potenţial şi închipuit focar de revoluţie, Securitatea aruncă buzduganul unei generaţii, pe poetul Nicolae Labiş, sub roţile tramvaiului, accident care se va sfârşi cu o suferinţă agonizantă şi cu o moarte apoteotică pentru tânărul de doar 21 de ani.
Misterul morţii celui supranumit urmaşul lui Eminescu este un melanj de intrigi, Kafka, frică şi interese mârşave, totul pentru a se asigura viitorul omului nou, de sorginte sovietică.
Nu ar fi ceva neobişnuit pentru obsedantul deceniu, când îndoctrinarea era la ea acasă;doar avem de-a face cu perioada când Eugen Ţurcanu, împreună cu alţi torţionari, încerca să reeduce studenţimea, la Piteşti. La Şcoala de Literatură şi Critică Literară Mihai Eminescu din Bucureşti împreună cu alte nume sonore, a fost adus şi Labiş, un poet care, în anul 1956, precizând ce a însemnat Şcoala de la Bucureşti pentru el, a avut curajul incredibil de-a declara, la radio, într-un interviu acordat lui Titel Constantinescu: În această etapă m-am format prin luptă. Dogmatismul, birocraţia, iată nişte scorpii care circulau cu violenţă pe atunci în domeniul fraged al tinerei noastre literaturi...dar nu m-am inchinat cum, vai, au făcut-o unii colegi, nemerniciei. O astfel de declaraţie bineînţeles că nu putea fi trecută cu vederea de ochiul roşu al Securităţii şi de cei supuşi ei. La Plenara secţiei de poezie a Uniunii Scriitorilor din 29 mai 1956, Mihail Petroveanu spunea despre poeziile lui Labiş că debordează de apăsare şi tristeţe, lipsită de obiect, iar Mihu Dragomir parcă dă cu secera şi cu ciocanul, atunci când îl acuză pe poetul din Mălini de asimilarea excesivă a unor poeţi dintre cele două războaie (Ion Barbu şi Tudor Arghezi), pentru ca la primul Congres al Scriitorilor, din iunie 1956, Mihai Beniuc să-i aducă acuze de: snobism, evazionism, influenţe ale ideologiei burgheze, infiltraţii liberaliste, slabă pregătire ideologică, lipsă de contact cu realitatea, precum şi confuzii cu privire la raportul dintre libertate şi îndrumare. Desigur, acele trei cuvinte monstruoase - slabă pregătire ideologică - sunt îndeajuns de grăitoare pentru a înţelege tiparul vremii. Şi totuşi, nimic ieşit din tipar, dacă privim spaţiul ostil în care Labiş se afla încă de la vârsta de 17 ani (vârstă rimbaldiană), când articolul publicat în numărul din 12 august 1952 al ziarului Lupta Moldovei menţioneză, stupefiant, următoarele: În lumina ultimelor documente de partid, redacţia va trebui să-şi mărească spiritul de vigilenţă în faţa oricăror manifestări duşmănoase care ar putea să se strecoare în materialele ce-i sunt prezentate spre publicare. E grav faptul că redacţia a permis apariţia unei poezii ca Într-o iarnă şi-ntr-o seară de Nicolae Labiş, poezie din care se degajă o atmosferă de idealism şi nepăsare, accentuată de ritmica săltăreaţă a versurilor, unde lupta de clasă de la ţară e bagatelizată, manevrele chiaburilor sunt privite de pe poziţiile deviatorilor, care le taxau drept fleacuri. Şi faptul e cu atât mai grav, cu cât N. Labiş e un poet tânăr, de reale posibilităţi, care trebuie îndrumat (înarmat!) şi ajutat în înţelegerea problemelor ideologice. Comentariile sunt de prisos.
Alte motive care au contribuit la moartea sa nedreaptă le regăsim în descrierea surprinzătoare pe care Lucian Raicu i-o realizează lui Labiş: Profit de împrejurare spre a dezminţi imaginea unui Labiş de o naivitate, cum se zice, încântătoare. Nu, era lucid şi matur şi dur, era tăios şi intransigent în genere, tolerant numai cu cei mici, de ei se simţea legat în chipul cel mai înduioşător fratern - altfel nu era deloc comod. (...) Vai de cel care avea nenorocul sau inabilitatea să intre de bunăvoie în raza privirii critice a lui Nicolae Labiş, crezând că nimic rău nu poate surveni, cel mult o supărare trecătoare... Vorbea în termeni precişi, repede, fără ezitări, fără alintările ce i se atribuie, vorbele lui aveau energie, veneau ca dintr-o adâncă încredinţare, absolută, definitivă (...) Asimila totul temeinic şi rapid, cultură, oameni, obiceiuri, politică. Într-un trup mijlociu, o vitalitate extraordinară, greu de satisfăcut, de cheltuit. Poate că şi moartea sa are o explicaţie în acest exces de viaţă din el... Pe scurt, pofta de viaţă şi neacceptarea compromisului propus de scorpii l-au doborât pe Labiş în această lume, înălţându-l în cealaltă.
1955 - an în care, din cauza ghimpelui otrăvitor, duşmănos, se întâmplă ceva unic de diabolic în istoria literară autohtonă: organul judeţean de partid Iaşi trimite la topit numărul 5/1955 al revistei Iaşiul literar, din pricina poeziilor publicate acolo de cel ales pentru a exemplifica urmările posibile ale nesupunerii, după cum avea să-l caracterizeze Imré Portik pe Labiş, în memoriile sale postume. Trecut pe lista neagră a Securităţii, de către Gogu Rădulescu, Labiş, iniţiatorul Mişcării de Rezistenţă anticomunistă în România şi primul poet român disident (Gheorghe Tomozei), ar fi avut, cel mai probabil, aceeaşi soartă precum a lui Mircea Vulcănescu, Vasile Militaru, Constant Tonegaru, Radu Gyr etc. : una plină de temniţe, hărţuiri, umilinţe şi, inevitabil, de moarte.
revista Litera 13, nr.6, p.11
Postări
0 Comentarii