Ticker

6/recent/ticker-posts

Motive pentru asasinarea unui albatros

Zeno HALUPA

În noaptea de 9-10 decembrie 1956,pentru a scăpa de un potenţial şi închipuit focar de revoluţie, Securitatea aruncă buzduganul unei generaţii, pe poetul Nicolae Labiş, sub roţile tramvaiului, accident care se va sfârşi cu o suferinţă agonizantă şi cu o moarte apoteotică pentru tânărul de doar 21 de ani.

Misterul morţii celui supranumit urmaşul lui Eminescu este un melanj de intrigi, Kafka, frică şi interese mârşave, totul pentru a se asigura viitorul omului nou, de sorginte sovietică.

Nu ar fi ceva neobiÅŸnuit pentru obsedantul deceniu, când îndoctrinarea era la ea acasă;doar avem de-a face cu perioada când Eugen Å¢urcanu, împreună cu alÅ£i torÅ£ionari, încerca să reeduce studenÅ£imea, la PiteÅŸti. La Åžcoala de Literatură ÅŸi Critică Literară Mihai Eminescu din BucureÅŸti împreună cu alte nume sonore, a fost adus ÅŸi LabiÅŸ, un poet care, în anul 1956, precizând ce a însemnat Åžcoala de la BucureÅŸti pentru el, a avut curajul incredibil de-a declara, la radio, într-un interviu acordat lui Titel Constantinescu: ÃŽn această etapă m-am format prin luptă. Dogmatismul, birocraÅ£ia, iată niÅŸte  scorpii care circulau cu violenţă pe atunci în domeniul fraged al tinerei noastre literaturi...dar nu m-am inchinat cum, vai, au făcut-o unii colegi, nemerniciei. O astfel de declaraÅ£ie bineînÅ£eles că nu putea fi trecută cu vederea de ochiul roÅŸu al Securităţii ÅŸi de cei supuÅŸi ei. La Plenara secÅ£iei de poezie a Uniunii Scriitorilor din 29 mai 1956, Mihail Petroveanu spunea despre poeziile lui LabiÅŸ că debordează de apăsare ÅŸi tristeÅ£e, lipsită de obiect, iar Mihu Dragomir parcă dă cu secera ÅŸi cu ciocanul, atunci când îl acuză pe poetul din Mălini de asimilarea excesivă a unor poeÅ£i dintre cele două războaie (Ion Barbu ÅŸi Tudor Arghezi), pentru ca la primul Congres al Scriitorilor, din iunie 1956, Mihai Beniuc să-i aducă acuze de: snobism, evazionism, influenÅ£e ale ideologiei burgheze, infiltraÅ£ii liberaliste, slabă pregătire ideologică, lipsă de contact cu realitatea, precum ÅŸi confuzii cu privire la raportul dintre libertate ÅŸi îndrumare. Desigur, acele trei cuvinte monstruoase - slabă pregătire ideologică - sunt îndeajuns de grăitoare pentru a înÅ£elege tiparul vremii. Åži totuÅŸi, nimic ieÅŸit din tipar, dacă privim spaÅ£iul ostil în care LabiÅŸ se afla încă de la vârsta de 17 ani (vârstă rimbaldiană), când articolul publicat în numărul din 12 august 1952 al ziarului Lupta Moldovei menÅ£ioneză, stupefiant, următoarele: ÃŽn lumina ultimelor documente de partid, redacÅ£ia va trebui să-ÅŸi mărească spiritul de vigilenţă în faÅ£a oricăror manifestări duÅŸmănoase care ar putea să se strecoare în materialele ce-i sunt prezentate spre publicare. E grav faptul că redacÅ£ia a permis apariÅ£ia unei poezii ca ÃŽntr-o iarnă ÅŸi-ntr-o seară de Nicolae LabiÅŸ, poezie din care se degajă o atmosferă de idealism ÅŸi nepăsare, accentuată de ritmica săltăreaţă a versurilor, unde lupta de clasă de la Å£ară e bagatelizată, manevrele chiaburilor sunt privite de pe poziÅ£iile deviatorilor, care le taxau drept fleacuri. Åži faptul e cu atât mai grav, cu cât N. LabiÅŸ e un poet tânăr, de reale posibilităţi, care trebuie îndrumat (înarmat!) ÅŸi ajutat în înÅ£elegerea problemelor ideologice. Comentariile sunt de prisos.

Alte motive care au contribuit la moartea sa nedreaptă le regăsim în descrierea surprinzătoare pe care Lucian Raicu i-o realizează lui Labiş: Profit de împrejurare spre a dezminţi imaginea unui Labiş de o naivitate, cum se zice, încântătoare. Nu, era lucid şi matur şi dur, era tăios şi intransigent în genere, tolerant numai cu cei mici, de ei se simţea legat în chipul cel mai înduioşător fratern - altfel nu era deloc comod. (...) Vai de cel care avea nenorocul sau inabilitatea să intre de bunăvoie în raza privirii critice a lui Nicolae Labiş, crezând că nimic rău nu poate surveni, cel mult o supărare trecătoare... Vorbea în termeni precişi, repede, fără ezitări, fără alintările ce i se atribuie, vorbele lui aveau energie, veneau ca dintr-o adâncă încredinţare, absolută, definitivă (...) Asimila totul temeinic şi rapid, cultură, oameni, obiceiuri, politică. Într-un trup mijlociu, o vitalitate extraordinară, greu de satisfăcut, de cheltuit. Poate că şi moartea sa are o explicaţie în acest exces de viaţă din el... Pe scurt, pofta de viaţă şi neacceptarea compromisului propus de scorpii l-au doborât pe Labiş în această lume, înălţându-l în cealaltă.

1955 - an în care, din cauza ghimpelui otrăvitor, duşmănos, se întâmplă ceva unic de diabolic în istoria literară autohtonă: organul judeţean de partid Iaşi trimite la topit numărul 5/1955 al revistei Iaşiul literar, din pricina poeziilor publicate acolo de cel ales pentru a exemplifica urmările posibile ale nesupunerii, după cum avea să-l caracterizeze Imré Portik pe Labiş, în memoriile sale postume. Trecut pe lista neagră a Securităţii, de către Gogu Rădulescu, Labiş, iniţiatorul Mişcării de Rezistenţă anticomunistă în România şi primul poet român disident (Gheorghe Tomozei), ar fi avut, cel mai probabil, aceeaşi soartă precum a lui Mircea Vulcănescu, Vasile Militaru, Constant Tonegaru, Radu Gyr etc. : una plină de temniţe, hărţuiri, umilinţe şi, inevitabil, de moarte.

revista Litera 13, nr.6, p.11

Trimiteți un comentariu

0 Comentarii