„Interogaţie finită” adună 42 de poeme care atrag atenţia mai întâi prin simetria riguroasă a dispunerii lor pe câte două pagini, cu un număr aproape permanent egal de versuri, cu variaţiuni nesemnificative, pe câte două segmente spaţiale; ca o prozodie personalizată, asemenea unui altfel de sonet ori ceva din zona poeziei de formă fixă?!
De parcă n-ar vrea să semene cu nimeni, poetul Coriolan Păunescu „inovează” şi în organizarea tematică a poemelor, în care „regula” pare a fi... „fără nicio regulă”, dar experienţa şi sobrietatea sa stilistică rezolvă totul prin ingenioase raţionamente lirice şi printr-un diversificat registru emoţional, care-i asigură, cu... „acte în regulă”, statutul de creator de literatură bună! Adică, un vers modern, uneori... prea modern, cu doar uşoare... „adieri” de prozodie clasică, rareori câte o rimă împerecheată, ca în doina sau balada populară, dar într-o transă poetică în acorduri dodecafonice şi stridenţe stravinskiene, potolite pe un contrapunct baroc preclasic, pe partituri lirice cu senzaţii contradictorii, pe care cititorul, mai ales cel... neavizat, le receptează aleatoriu dar cu un surprinzător potenţial de acceptare venită dinspre calitatea şi echilibrul armonic ale domnului Coriolan Păunescu.
Ca atare, voi încerca să nu ameţesc cititorul versurilor din „Interogaţie finită” prin vorbe meşteşugite şi de maximă sorginte neologistică ori prin savante întorsături de frază, ci să fac o recenzie de carte cu explicaţii şi analize convingătoare, ca într-o avancronică de concert simfonic, unde nu toţi auditorii au o cultură muzicală capabilă să-i oprească de a mai aplauda – stânjenitor – între părţile unui concert simfonic sau ale unei simfonii.
Şi, voi începe cu poemul care deschide volumul, „Spectacol” (pag. 11-12), „o metaforă-declaraţie de intenţii lirice”, poezia ca orizont sentimental: „Pe cohorta universului de gânduri, / care ne vin destul de rar, / ... / ochiul viu adună stelele lutului / din cea mai lungă noapte a începutului”, ca rezultat al unor benefice comuniuni între inteligenţă vie şi inspiraţie creativă în gamă majoră, imprevizibile, uşor derutante, dar din care izvorul speranţei „se deschide / tremurând ca un astru pe ceru-nstelat / şi nespus de albastru”, pe un ludic marcat de nostalgii a căror presiune sentimentală se îndreaptă spre vârsta de puritate a copilăriei.
Ca să treacă abrupt la alternativa neantului şi a riscului eternităţii promise, vulnerabilă şi nesigură, „cu sabia ce-atârnă prin firul de păr, / gata să se-nfigă crud în inima lumii / venind istovită dintr-o pânză de nor” („Sabia de deasupra”, pag. 13); dintr-o posibilă, catastrofică „apocalipsă”: „Iar arcul voltaic ce încă fulgeră-n vid / ... / rescrie cartea citită-n eterna furtună / ca un scenariu ce-l joacă un ins rătăcind / sub norii cei negri şi albi, dimpreună” (Op. cit., pag. 14), cu pusee de... erezie şi de fracturi ale conştiinţei religioase şi timide nuanţe spre un laic mai degrabă dubitativ...
De fapt, pe linia melodică a unor întrebări fără răspunsuri, poetul introvertit şi cu largi volute ale unei imaginaţii febrile pare că aleargă perpetuu după certitudini şi s-a ales cu nedumeriri şi sincope existenţiale: „Ieri m-am jucat însingurat printre nori / ... / cu trei răspunsuri într-o linie dreaptă / şi m-am văzut dintr-o dată / o arhaică pradă în prea multe culori” („Jocuri”, pag. 17), pe care le-a receptat ca... „încercări” divine, cu dilematice tristeţi eşuate în rugăciune: „O, şi ce trist, Doamne, mai sunt / şi cum trec prin noaptea lumii de greu!” („Târziu”, pag. 19), dătătoare de speranţe şi de linişte sufletească: „Cineva, totuşi, mă poartă statornic de mână / ademenindu-mă cu râsu-i curat şi plebeu” („Ibidem, pag. 20).
Cum afirmam mai sus, domnul Coriolan Păunescu nu are o ordine anume în plan tematic pentru poemele sale şi voi semnala o încercare de a înţelege o Istorie, nedreaptă şi abuzivă, pe partitura unui patriotism, uşor demodat, ca o revoltă târzie, pe canonul unei reconsiderări pioase, consemnate în Calendarul Ortodox, când sunt sărbătoriţi, pe 16 august, „Sfinţii Martiri Brâncoveni: Constantin Vodă cu cei patru fii ai săi, Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, şi sfetnicul Ianache”: „Ieri ne-a intrat Brâncoveanu în casă / şi-n tristele baiere ale inimii? / Era încă drept şi sobru, / ca o salbă înconjurată de vlăstarele sale” („Din rama icoanei”, pag. 25), dar şi un conciliant armistiţiu istoric, ca un semn al ritualului iertării: „iar sultanul ceru, apă la o sfântă fântână” (Ibidem, pag. 26).
Profund ca-ntr-un Coral de Bach este sentimentul patriotic al unui poet de secol XXI, uşor atipic, cu nostalgice iubiri de neam şi ţară, venite din Istorii străbune şi uitate dar pe un pretext erotic contemporan şi oarecare: „ Iubito, eu nu mai pot pătrunde / în gândul tău ca o mare şi liberă odaie” („Tracul Spartacus”, pag. 37), pentru că „...nici nu pot să mă bucur timpuriu / de lumea ta adevărată / ca o piaţă prin care a trecut / într-o zi tracul Spartacus” (Ibidem), şi să evite derapajul spre o declaraţie de dragoste, cu un lirism ceremonios, de echilibru şi de împăcare cu sine şi cu nevoia de ideal erotic: „Acum, iubito, şi eu de un timp / sunt sclavul tău de facto / şi apărătorul irişilor tăi / înotând în smaralde albastre” (Ibidem, pag. 38).
Ori un patriotism cultivat într-o sală de clasă, cu elevi silitori, motivat de pervertirea iubirii de ţară spre desuet, penibil şi ironic demodată, iar apelul poetului se face cu detaşare emoţională şi dintr-o perspectivă didactic-morală, etică: „Trebuie să bem fiecare daco-român / dintr-o ulcică comună, / ... / Trebuie să bem din ulcica lui Zamolxes, / bătrânul zeu al statului-mamă” („E timpul”, pag. 65), pe coordonatele unui lirism travestit în demagogie cu ştaif: „Şi, ţineţi minte, la Sarmisegetuza ne-aşteaptă / Decebal şi îngerul său, Deceneu, / care nu mai trebuie aleşi la vreun scrutin / cu entuziasm prefăcut” (Ibidem, pag. 66).
Dintr-o încrâncenată sfadă cu lumea din jur, cu toată degringolada unei globalizări alunecând spre demonetizarea oricăror reguli morale, între băşcălios şi bădărănie, ca un reproş al frivolităţii generalizate: „Hei, măi violenţilor, măi pezevenchilor, / voi cei care furaţi planeta / din ceruri şi până în miezul ei viu / prin varii tertipuri / de care n-aş vrea să mai ştiu! / ... / Voi, cărora nu vă mai ajunge pământul / şi râdeţi de buna noastră credinţă” („Pe adresa prietenilor”, pag. 59); pe portativul liric, melancolic şi sentimental al unei conştiinţe în derivă sufletească, în care doar şuieratul trist al unui tren într-o gară pustie abia dacă-i mai poate salva amintirile poetului: „Prea întârzie de la o vreme / acceleratele noastre! / Acum, prefer s-aştept acasă / curgerea râului alb, / revărsându-se dintr-un tragic colţ / al memoriei” („Ca un condamnat”, pag. 75).
Poezia erotică, sau doar aluziv de dragoste, ca dintr-o idilă naivă şi provocatoare: „Hai, vino pe covorul meu de iarbă / ... / sub luna înaltă şi clară / sprijinit de mâna destinului / ... / Vino, să rătăcim amândoi în cuvânt” („Invitaţii nocturne”, pag. 77), evoluează spre speranţe cuminţi, matrimoniale, cu un lirism graţios, festiv sculptat în vorbe de efect, dar de o senzualitate stăpânită; alteori, o poveste de iubire încrâncenată, cu ezitări, rezerve dinspre un accept incomod, o iubire imposibilă: „Să fii fericită măcar în visul tău alb / ... / Şi vezi, nu cumva să ieşi din inima mea, / ca dintr-o casă pustie, sărind peste pervaz” („Nu pot fi Şeherezada”, pag. 85), ori nostalgice regrete pentru iubiri ratate, iubiri neînţelese: „Şi nu te mai speria de vocea mea aspră, / ... / de vocea mea gravă, / de vocea mea baritonală” (Ibidem, pag. 86), deşi lirismul poetului pare traversat de senzualităţi spiritualizate, colorate în rozul speranţei.
În fine, ca să nu rateze nicio altă ipostază a condiţiei umane, poetul riscă, încearcă un dialog cu Dumnezeu: „Acum, Doamne, fă-mă o mică planetă / pe care să fiu singur / şi cu privirea mereu spre tine” („Păcat că nu eşti”, pag. 91), ca o ultimă încercare de a afla ce se întâmplă cu firava fiinţă, Omul, simbol al Creaţiei Divine, ca o spovedanie, dar între revoltă şi atitudine atee, asemenea unui anticrist provocator: „Doamne, ce păcat că nu eşti lângă mine / ca să-ţi spun povestea mea fermecată...” (Ibidem, pag. 92).
„Interogaţie finită”, o carte de versuri de o veritabilă originalitate, semnată de scriitorul Coriolan Păunescu, intelectual rasat, responsabil prin sobrietate stilistică şi intenţii poeticeşti manifeste, cu valenţele unei „Ars poetica”: „Nu te poţi juca cu gravul subiect / ... / al poeziei care se naşte / ca iarba satului în inima ta” („E chiar poezia mea”, pag. 67), deşi nu lipsită de o anume orgolioasă atitudine de poet-tribun: „Eu am văzut poezia / pe umerii mei într-o seară / Zburând ca un cânt / ... / Era chiar poezia mea / ca o lebădă albă, albă...” (Ibidem, pag. 67-68).
„Interogaţie finită”, un volum de poezie modernă, realizată printr-o formulă de contrast, între o prozodie de ultimă generaţie, cu inovaţii îndrăzneţe la limita poeziei de formă fixă, cum afirmam la începutul recenziei, şi o tematică lirică de... un clasic evident, cu ingredientele unui... romantic întârziat, care recuperează tradiţii lirice în atelierele moderne ale literaturii române de azi.
Postări
0 Comentarii