Ticker

6/recent/ticker-posts

Recenzie - Fior Decadent

Dumitru ANGHEL 

Volumul "Fior decadent", Editura InfoEst, Siliştea - Brăila, 2015, 86 de pagini, semnat de poetul Alexandru Halupa, "soldat" al Oştirii Române, este cea de-a doua carte a sa, la a doua ediţie, probabil revizuită şi adăugită, cu peste 50 de poeme, fără nicio direcţionare tematică, dar marcate de o atmosferă gravă, - crispată, uneori; volubilă şi agresivă, de cele mai multe ori - într-o tonalitate lirică de paradă, ca la arborarea "drapelului de luptă", cu o frenezie a vitalităţii, între spontaneitate vivace şi ritmica unui "atac la baionetă"; pe alocuri, la limita unui risc al derapajului în excentric, de la descumpăniri de tot felul, la ironia molto vivace.

Titul cărţii, "Fior decadent", este... "decadent" în plan liric, doar ca o metaforă rezultată dintr-o deturnare semantică primară, dar şi după... "epoleţii" de pe coperta semnată de editor, domnul Mihai Vintilă, după şi mai decadentul şi impresionistul desen al pictoriţei Raluca Spătaru.

O poezie modernă, aşadar, surprinzător protejată de o prozodie mai mult clasică, disciplinată, ca şi ordinea şi disciplina vieţii militare, deşi nu lipsesc ingeniozităţi de versificaţie, de la strofă la inovaţii de structură şi... "scenografie" poetică, cu trimitere livrescă, uşor pedantă, la decadentele caligrame ale poetului francez Apollinaire, pe care le-am întâlnit, cu alte elemente de originalitate grafică, şi la poetesa brăileancă Luminiţa Dascălu, ori la o poetesă din Satu Mare, Corina Petrescu, în recenziile pe care le-am făcut la cărţile acestora.

Şi, voi începe cu poemul care a... "botezat" cartea domnului Alexandru Halupa, "Fior decadent", deoarece chiar acoperă cele două alternative ale registrului liric: prozodic, mai întâi, în manieră clasică, tradiţională: strofă - catren şi rimă încrucişată (1-3; 2-4); tematic, cu plasticităţi lexicale cu un plus de ironie agresivă, filtrată de o semantică nouă, elevată şi cu totul în afara clişeelor licenţioase, care compromit pe termen lung versul contemporan promovat de poeţi şi, mai ales, de poetese rebele, cu sclifoseli estetice; pe când poetul brăilean îndulceşte, ponderează semnificaţiile aspre prin şoc preventiv, sinonimie de contrast şi metaforă bivalentă: "Pe urmă nu va mai fi mare lucru / Doar evocarea genialului artist / Creionând portretul unui cancer / În stil renascentist" (Op. cit., pag, 15).
Poezia domnului Alexandru Hanganu este, cum afirmam mai sus, agresivă, cu o violenţă mai mult verbală şi din aria de impact a situaţiilor-limită, a unor metafore de contrapunct baroc, cu derivări adiacente de-o expresivă disproporţie, care nu pare îngăduitoare nici măcar în orizontul de pace, de graţie şi fericire al liricii erotice: "Cea care respiră lângă mine ca un drog, / cea mai frumoasă şi seducătoare / Cea care mi-a turnat otravă pe Dumnezeu / şi apoi m-a pus să mă rog..." ("Cea care", pag. 16).

Şi se pliază mai bine, este militantă în zona cenuşie a realului şi în universul paroxistic al instinctelor, când "sună goarna" pentru semnale ale degradării umane, dezordinii sociale şi ale responsabilităţilor civice: "Amanetăm mărul sătul de şarpe / Amanetăm lumina traversând iluzoriu / Spaţiile oarbe / ... / Amanetăm ura chiar nu ne trebuie / Amanetăm lacrima cu tot cu patrafir / Amanetăm sărutul care respiră / Într-un abis de trandafir" ("Abis de trandafir", pag. 17).

Ori o mobilizatoare apărare a geniului poeziei naţionale, a poetului nepereche, supus unui tir concentrat de anihilare a liricii cu valenţe de romantism european, din partea detractorilor cu ifose imbecile, care vor să-l scoată pe Eminescu, ca şi pe Creangă, Preda sau Călinescu din manualele şcolare şi din Istoria literaturii române: "Să i se dea Freamăt de codru / Şi cărţile uitate prin cerdac / Să i se dea lumina care a dospit / În Rugăciunea unui dac / ... / Şi Diamantul Nordului să i se dea / Şi o Scrisoare către veşnicie / Din care-o Floare albastră a zburat / De mult din colivie..." ("Universal", pag. 19).

Dar şi cu gândul la Adrian Păunescu, pe care ignobili mâzgălitori de gânduri perverse şi de ură vor să-l scoată din conştiinţa românilor, acuzându-l că n-ar fi scris decât... "omagii" (!?); şi-atunci poetul Alexandru Halupa îi dedică un poem fulminant, cam în stilul atmosferei de pe stadioanele Cenaclului Flacăra, pornind de la afirmaţia zgomotoasă de Casanova a lui Adrian Păunescu: "Singurul meu viciu e femeia!": "Tot ce se putea iubi, am iubit / Apocaliptic, desăvârşit în păcat. / Femei aprinse de la chibrit / Femeile altora uitate în pat. / ... / Femei înfrumuseţate de dor / Femei botezate în venin. / Femei pentru care a trebuit să cobor / Din iadul meu sublim" ("Femei", pag. 48), cu gândul că, parcă şi pe Nichita Stănescu îl paşte, post mortem, pericolul!

Apoi, ca "un jurământ de credinţă", în acordurile Imnului Naţional şi cu mâna pe Tricolor, poetul-soldat Alexandru Halupa îşi pune în operă declaraţia de credinţă pentru idealurile sfinte ale umanităţii şi ale crezului în puterea artei: "Sunt soldatul unei ţări învecinate cu raiul / ... / Şi toate mamele cândva m-au născut / Sunt soldatul dezertând din icoane / Sunt soldatul necunoscut" ("Soldatul", pag. 21).

Poezia erotică din volumul "Fior decadent" revine, mereu nuanţată, după capriciile inevitabile ale celui mai puternic, devorator şi imprevizibil sentiment uman, pentru că în dragoste, conştiinţa poetului rămâne tot în parametrii ideali ai devotamentului suprem, în credinţa într-un EROS, care nu poate fi atins nici măcar de habotnicele arderi pe rugul bigotismului medieval: "Izolaţi într-un cântec, întârziaţi şi târzii / Testamentul nădejdii îl scriam împreună / Atunci puteau să ne-ngroape de vii / Atunci puteau şi pe rug să ne pună" ("Maluri îndrăgostite", pag. 22).

Alteori, poetul se conduce după alte... "ordine" şi-şi scrie iubirea pe genunchi, în "tranşeele" piedicilor de tot felul, purtându-le în "porthartul" inimii sale ca pe nişte scrisori de dragoste, mereu în pericol de a nu ajunge niciodată la femeia iubită, pentru că iubirea iubitei, ca şi dragostea de ţară, are întotdeauna duşmani nevăzuţi, gata oricând să atace şi să ucidă vise frumoase: "Erau două drumuri. De fapt doar un drum / Era şi o noapte cu suflet albastru / Nu mă iubeai, te iubeam, dar oricum, / Era cu noi şi-un sihastru" ("Nervi extenuaţi", pag. 30).

Spuneam mai sus că domnul Alexandru Halupa scrie în prozodie clasică cu strofă, ritm şi rimă, dar are şi formule proprii de versificaţie, cu inovaţii de tehnică a punerii în pagină, cu sugestii de ideatică indusă într-un fel subtil de "rebusistică" pentru titlul, ca în poemul "Contempo-rană", cu atac la degringolada socială, la dezordinea şi la imorala politică contemporană; o critică virulentă la adresa haosului civic şi a relaţiilor complicitare şi duplicitare din societate: "Prea mulţi şefi (inadmisibil de mulţi) / Şefii altor şefi - aflux de şefie - / Bârfă, ironii şi turnători / Timp fascinat de sărăcie" (Op. cit., pag. 43); ori poemul "Tâl-(Harul)", în care ironia, persiflarea şi înfierarea păcatelor omeneşti deturnează semantica legendelor biblice spre mesaje şi angoase contemporane: "Ascultă-mă Iisuse prea blând / (Nu eu să-ţi vorbesc se cuvine) / Dar nu pentru cei curaţi Ai venit / Ci pentru tâlharii ca mine" (Op. cit., pag. 27).
Mai ales că segmentul de poezie religioasă din volumul "Fior decadent" se înscrie convingător, deşi pe un alt registru liric, în sonorităţi de amvon şi atmosferă de toacă liturgică la vecernia de seară: "Piroanele erau pregătite / Sutaşul îşi lustruia lancea de fier, / Veniseră şi saducheii avizi de dreptate / Venise şi Maria sprijinindu-se de cer" ("Anno Domini", pag. 55).
Nu putea să lipsească din atâtea răvăşite şi patetice frământări sufleteşti, patriotismul românului şi militarului de carieră: "Mai bine de mine că sunt român / Adică am mântuirea la îndemână! / Adică şi atunci când tac / O fac tot în Limba Română" ("Pentru suflet", pag. 51), pe declaraţia orgolios mascată de poet talentat a domnului Alexandru Halupa: "Mai bine de mine că sunt poet / şi poate am sau n-am / nicio putere. / Mai bine de mine că sunt sărac / şi puţin mi s-a dat, / dar oare cât mi se va cere?" (Op. cit., pag. 52).

Există în cartea "Fior decadent" şi poezie cu prozodie de ultimă generaţie, cu vers alb sau vers liber, deşi rămâne la teme din vechi legende, cu "mitul jertfei pentru creaţie" şi cu o nostalgică şi melancolică poveste de dragoste, idilică şi pură: "Am scos-o pe Ana din zid / ca să-mi devină soţie / Să-i pictez zâmbetul sânilor / cutremurat de poezie, / dulce să o legăn / pe un răsărit de curcubeu / ... / şi să o închid Doamne-n cugetul meu / ca să-l uite odată pe Manole" ("Juvenilă", pag. 64). Şi, tot în metru modern, pe tema filosofică a unui existenţialism în impas, pe fondul unei nefericite crize sociale cu posibile efecte pe termen lung: "Rămânem aşa, fără noimă - / Deposedaţi chiar de eresuri / Tăcem / ca-ntr-un film foarte mut, / Tăcem cu gura / plină de-nţelesuri" ("Urbană", pag. 66), ca să încheie cu o satiră optimistă, uşor persiflantă, ce conferă poeziei un aer de gratuitate pur estetică: "Am tot ce vreau să fiu un geniu... / Dar sunt puţin cam leneş şi nehotărât / În abisuri gâfâie-ntrebarea: Oare-i ajunge nebunului, atât?" ("Pinot Noir", pag. 77).

"Fior decadent", o carte de literatură lirică, pe un registru prozodic, între clasic şi modern, de la verbul agresiv, îmblânzit de eleganţa semantică a Dicţionarelor de lux, până la aura de calitate a unor mesaje majore, asemeni unei "Ars poetica" sau ca... un "Ordin de zi" pentru iubirea de poezie: "Să citim poezie până / ne iau ochii foc. / Oricum nimeni n-o să înţeleagă / cum într-un vers se pot iubi / moartea şi viaţa întreagă" ("Orbi", pag. 41), pe sonorităţile antrenante şi vivace ale celebrului "Radetzki Marş" de Johan Strauss, cu care se încheie tradiţionalul Concert de Anul Nou al Filarmonicii din Viena.

Trimiteți un comentariu

0 Comentarii