Trei poze

Irina Lucia Mihalca 

- Privind-o din profil cum întinereşte, era fata pe care o visase, iar apoi o regăsise în "oraşul secund" cu trăsături puternic asiatice, vibrând de iubire.
Sufletul ei era şi al său. A simţit un oftat interior, un fel de tristeţe faţă de un trecut ratat. Atunci a simţit-o profund a lui, pentru eternitate. Iubea din toata inima ca o fată khazară, iar el, din tot sufletul ca fanaticii arberi. Un suflet complicat!                                                                                                  

- Să vrei ca într-un timp iubita să revină într-un alt timp!
E un chin metafizic. Avea suflarea de 15 ani, sufletele s-au contopit deja. Privită din faţă ţi-a apărut nelămurită, timorată, să fie cea pe care o uitase?!                                                                                    

- Cea mai tristă poză ~ Când a plecat, i-a privit fericirea şi dorul. Avea în sânge gustul ei. Lângă el rămăsese Cealaltă pe care o vedea. Nu spunea nimic. Plângea. I-a sărutat lacrimile.                                          ..........................................................................
Fiecare trezire e o trădare a visului tău,
Fiecare iubire e o minciună a sângelui tău...
..........................................................................
- Cred ca o să ne chinuim enorm, i-a şoptit vocea lăuntrică ce părea să fie a ei...
Poate ne vom regăsi, cândva, într-o altă lume, puri, frumoşi. Ne vom recunoaşte sigur, ai intuit singur prin zbuciumul interior. Poate de asta am revenit în memoria ta temporară, îţi era necesar să-ţi fiu aproape de sufletul tău care era şi al meu. Nu s-a pierdut, s-a rătăcit, dar această rătăcire e mai tristă ca pierderea.

Din frunte lui lumea se scurge-n lacrima mea,
Timpul s-a închis în sine,
orele ţipă disperate,
Dublul meu îşi aprinde o havană.
O fată tristă trece prin oglinda sângerândă,
Demonii nu mă înţeleg.
Cineva invizibil mângâie păpădiile din zâmbetul tău,
sunt trist,
NU SUNT EU...

Oare de ce-ar trebui şterse, uitate, frunzele amintirilor?! Poate-au redat doar o stare, un sentiment de sinceritate, de moment, dar fără amintirile memoriei nu ar mai exista nimic. Închipuie-ţi un om fără memorie ce mai poate fi?! Toţi şi totul se schimbă; atâtea lucruri, gânduri, sentimente depind de intensitatea focului care poate purifica sau doar incendiază totul în scrum.

Amintiri confirmate şi frica,
întotdeauna frica, desfigurând speranţa,
logica zâmbetului şi golul îngheţat
într-o inutilă sărbătoare
şi globurile de sânge, şi indiferenţa târzie.
A şti, dar a fi imposibil!
- Asta-i pedeapsa, mireasă-mireasmă!

Zilele au sens când vântul îţi şopteşte că ea te aşteptă undeva, tu ştii şi visezi camera ei. Parfumul toamnei îţi vorbeşte de primăverile pierdute, ai vrea să fii fericit, dar rana din creier nu te lasă şi ştergi oglinzile cerului. Ea îţi surâde, mângâind un pisoi.

Toamna zâmbeşte de culori,
casele carnivore îmi arată secundele lui Niciodată,
sunt geamuri când tânăr reflectau speranţa,
acum, prăfuite, mângâie lacrimile bătrânilor.

Toate clipele când a trăit Ea au fost frumoase! Restul, nici că contează...
…...........................................................
Tot timpul să desenăm cercuri în jurul celor pe care-i iubim, nu inimi, pentru că inimile se pot rupe, dar cercurile nu au capăt. Toţi avem nevoie de ceva sau cineva, fiecare îşi are părticica şi locul în întregul nostru, în inimă şi suflet. În tinzând mâna, moartea a câştigat o secundă, zâmbetul tău rece a spart oglinda, sângele îmi curge pe pleoape. Troleibuzele gem de morţi, sunt fericiţi.
Vin sărbătorile, amintirile nu-ţi spun mai mult decât o zăpadă murdară. Receptăm doar o singura durere... Clipe şi umbre...                                                        

Moartea a sosit în absenţa noastră,
Cândva aveai un prieten,
căruia îi spuneai visele.
Acum scrii unui trecut închis
într-un posibil zâmbet.
Eşti mai străin decât un mort,
rătăceşti sub pleoapele goale
aşteptînd definitiva Uitare.