Stă bob de nor aninat de frunza-mi arămie, ce-mi leagănă doruri și nostalgii incurabile. Mă las mângâiată de farmecul lor și-adun cu sfială firave urme de viață. Nu-mi pasă de-i ploaie cu cer mohorât, nici urme adânci din anii trecuți. E viața de azi, cu zâmbet de lut sau pân* la urechi, cu mers tremurat sau bine-ancorat, cu visuri în vis și dor neatins. E speranța deșartă ori sac încărcat, e șuvoi de lumină în nor aruncat. E rădăcina timpului, cu prelungi amintiri, e rodul bogat, cu fețe brumate și ochi de smarald.
Toamna și-a intrat în drepturi! E toamna mea, poate și-a ta, e tot ce-a mai rămas din ea. Mă plec în fața timpului trecut și sărut cu bucurie gleznele primăverii, culegând cu nesaț întâiul mers și râsul nestăvilit al copilului de odinioară, îmbrățișez vara în explozii și fuziuni sentimentale, strângând la piept clipele de neliniști tinerești și ocolesc cu bună știință albul iernii, fiindcă, îmi place să cred, că poarta de intrare este încă departe.
Nimic nu e ca toamna, mai blând și mai nervos, nimic nu mă atinge din ce-i puhav, lăptos! Mi-așază la picioare covor pictat de vânt, de soare alintat și-ascuns printre cântări, stropit cu mustul dulce și plin de voioșie, cu lacrimi înțelepte în rame dantelate, cu gând pierdut în șoapte, cu haină de alint.
Mă simt răsfățată și nu mi se cere comision. E darul suprem, neimpozitat, dar binemeritat. Las lacrima să curgă să-mi spele vechi păcat și car cu demnitate un dar legat cu sfoară vie, cu picuri de lumină și zboruri spre înalt!
E toamna mea, poate și-a ta, e tot ce-a mai rămas din ea! Și-n toată poezia vieții am presărat și semințe de aur din care culeg, acum, mireasma și sporul ceresc.
Postări
0 Comentarii