Nepoții lui Eminescu. Statui de plastilină. Spermianții secundei. Anul Unirii











Marin IFRIM

Îi văd rar pentru că nu-mi face bine mersul pe jos fără niciun milițian în jur. Toți sunt ”intelectuali” din oficiu, un fel de revoluționari ai virgulei zvasticate. Mulți, mai mulți decât poporul pentru care se zice că (sub)scriu. Au fețe de pagină, de huilă căzută în ciorba de burtă a literaturii.ro(m service). Precum musca în zer(o)ul laptelui de măgar parisat. Sunt urmașii lui Eminescu. Așa pretind ei. Au și legitimații de scributori. Să moară Paul Goma de sâc. O poză cu nume și prenume, un mic bilet de tramvai spre vid, în care, pe bune, singura chestiune reală e doar ștampila, cea care atestă plata cotizației „la zi”. Un carton dătător de iluzii erotico-filologice. Ca să te numești, cel puțin, Arghezi, trebuie să dai multe limbi între cracii literaturii române. Să fii un fel de porc sfânt. Ce caută furnicile aici, în zona zero și ”zoster”? Îmi e greu să evit latrinile subtextuale, aceste creaturi legitimate ad-hoc. Îmi cer scuze.

E anul Unirii. Se vor reuni, prin provincii, și scriitorii. Cei fără legitimație (încă) vor beli crucea alfabetului la cei cu CNP garantat inclusiv de poza scriitoricească. Ei sunt aduși în locul Suzanei Gâdea, o anonimă celebră a culturii.ro. Își tot propun să se unească. Acum, în secolul sfânt al Unirii. Pasărea și pisica la un loc. O gitănie ordinară sub acoperișul culturii naționale.ro. Sunt peste tot la locul lor, inclusiv nicăieri. Sunt urmașii lui Eminescu. Cine îi vede devine nebun oficial. Sistemul virgulei încă face brânză de cartier. Cultura se pune pe note de vomă ecologică. Rău de litere în portofelul lui Sadoveanu. Dacă Eminescu a fost din ce în ce mai (o)mor(â)t, de ce nu s-ar răzgândi acești piranha să îi ia locul mobil? Ăștia, care își cumpără premiile și își fac unul celuilalt fel de fel de portrete ”dalliene”! El Salvador! De obicei, ca să fii scriitor, nu-ți trebuie mai nimic din cele necesare. Trebuie doar să-ți faci ”un nume”. De parcă ai subtiliza CNP-ul eminescian. Atâta timp cât (încă) există un Ion Gheorghe în literatura română, nu văd de ce se stă la coadă. Locul e ocupat. Mie, poet omologat, ca să zic așa, îmi e frică de Ion Gheorghe. E primul monstru literar pe care l-am văzut și căruia i-am pipăit cuvintele. Răni peste tot. Și vin ăștia, ”recuperatorii” literari, să se adune și să se întărească. Mai mulți decât au fost. Ion Gheorghe e o entitate mai importantă decât toți ilieștii, constantineștii, băseștii și ceilalți defazați de la structura nației. Eu îi văd doar pe ei, ”nepoții” lui Eminescu. De ce, Doamne, ai lăsat mila și sila pe lume, Tu ce vrei, nici mama lui Rimbaud, bigotă de la sine, nu te-a nimerit pre Tine?


Există un blestem al haitei: anonimatul!… Ție încă Ți se ridică biserici pe merit. Ai grijă și de cei care vin, de vânatul irozilor, de cei cu poză în jurul legitimației ștampilate pe frunți vidate de vid… Nu toți folosesc cuvintele începutului. Se fură litere, există corupție, există și critici literari cu ifose de sfinți la Porțile Railui. Numai Tu, Doamne, nu mai ești în cărți, nu ai legitimație și nu primești premii date de premianții secundelor Tale infinite… Statui de plastilină, spermianții secundei, Anul Unirii lor cu ei înșiși.

Share:

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Promo

Postări populare

Promo