Cartea aproape perfectă despre apropierea furtunii perfecte (recenzie Florin Dochia, Produse derivate, Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2017)







a.g.secară 


O carte ispititoare (!): aş fi putut începe cu… aşa se întâmplă când stă să înceapă trecutul! Armata regretelor e gata să lupte cu armata lipsei de regrete, spleenul contemporan este gata să dea o lovitură de stat-ut liric (sunt patru poeme splin, răsfirate, aproape ca o pânză de… zeu), păsări multe şi alţi… demoni sau îngeri stau să vină, zburând sau nu, dansând precum cocorii ori lebedele negre (sunt destule păsări în această carte), pe peroane de gări sau de staţii metrou, tramvaie, autobuze, în aşteptarea unei furtuni perfecte, furtună care ar putea fi şi o carte de… produse derivate, unde Lumina se împarte ciudat între paradisuri şi infernuri personale sau nu!

Între stoicism şi dionisiac, „e atât de simplu”: „să-ţi scoţi inima/ şi să o laşi să ardă/ deasupra capului tău,/ să lumineze drumul celor care te iubesc,/ chiar dacă ei încă nu ştiu asta.// e atât de simplu/ să laşi sângele să curgă/ precum lava vulcanului,/ care purifică/ şi arde tot ce e vechi,/ care dă viaţă nouă/ şi deschide calea înaltă.// e atât de simplu să fii patetic/ în zilele de sărbătoare/ şi să te închizi în tine/ în celelalte zile,/ când îngerul te părăseşte/la marginea drumului/ şi nimeni nu-ţi pansează rănile,/ şi nimeni nu ţi le vindecă./ vezi cum se târăşte în urma ta/ ceaţa deasă a trădărilor/ şi doar inima ta aprinsă/ poate lumina o cărare îngustă/ spre un infern suportabil.” (pp.60-61)
Dintr-un unghi oarecum inedit de vedere, găsim în carte erotism şi teologie, drumuri grele către o mistică unitară: „de la tine mi-au rămas lacrimile uscate/ pe pleoape – sarea lor îmi îndulceşte viaţa.// de la tine amprenta fierbinte a trupului/ pe pielea mea acoperită de brume.// de la tine sensul pierdut al existenţei,/ într-o lume subterană/ de la marginea universului.// din când în când trece Dumnezeu,/ mă priveşte şi dă din cap a mirare/ nu te-ai săturat să mai scrii poezie?” (p.69 – „pastorala”)
O întrebare care-l înrudeşte, foarte de departe, pe criticul literar cu Dumnezeu, sic!

Poate dacă ar fi să fim reducţionişti, ar trebui să scriem doar despre… teologia lui Florin Dochia (teologiile fac mereu poeţii interesanţi!), apropo de teoria mea deloc pretenţioasă conform căreia „teologia este poezie”! Cert este că… divinitatea este, cel puţin pentru poet, câteodată, femeia iubită: „când treci tu, mugurii se sparg/ şi frunzele merilor izbucnesc în aerul umed./ deodată, fluturii se opresc în zbor/ şi te salută cu antenele tremurânde./ ştiuca nu mai vânează libelulele./ şoimul nu mai caută şoareci pe câmp./ guşterii te privesc din iarba înaltă.// când treci tu, florile cresc mai repede./ chiar eu, de-aş fi cireş, aş înflori./ eşti lumina care dansează/ la marginea întunericului/ şi muşcă din el cu atâta poftă,/ încât îl preface în haine de apă/ pentru albiile secate/ din inima celui pierdut/ pe potecile singurătăţii.” (p.77)
Mai suntem ameninţaţi cu un titlu: „se lasă cortina”, dar cert este că deocamdată suntem post-baudelaireieni, secretul unui zbor, p.72, dezvăluindu-ne o plajă misterioasă plină de albatroşi morţi sau chiar doar îşi aşteptau rândul la… o fenicsiadă superbă, memento phoenixmori, precum cea de la p.17: „e târziu pentru cocorul bătrân./ e târziu// ultimul pui a plecat demult/ cu stolul, peste nori călători,/ din aripi vâslind şi visând.// când gerul/ ascuţit ca o flacără/ va arde aerul,/ el va fi încă aici,/ iar ţările calde tot mai departe.// frunzele cad fără grabă,/ florile în rădăcini se întorc,/ ghearele lui se strâng în piept,/ sub aripile moi se strecoară/ omida memoriei strivită sub pas.”

Într-un fel, „nimic nou pe front”, p.18, luciditatea ia notiţe frenetic, chiar şi de la (un) infern, p.19, între unii rămâne câte „o mare de cuvinte/ pe care nimeni nu le mai înţelege”, p.76, finalul este, totuşi, oarecum senin-sapienţial, ca la Kiplingul „dacă”…: „când mâine nu există,/ scufundă-te în azi,/ înalţă-te în slavă/ adâncul să nu-l scazi.// cuprinde-n tine clipa,/ păstreaz-o în lumină,/ să n-aibă începuturi,/ sfârşitu-i să nu vină.// când ieri n-a fost/ şi mâine nu mai este/ nu căuta un rost,/ doar astăzi e poveste.” (p.101)

Aşadar, doamnelor şi domnilor, nu poetul-nepereche, ci poetul Dochia-Poveste! Între Dante, Tolstoi, Nietzsche, Villon, Novalis, Baudelaire, Poe, Cioran (penultimul poet este dedicat lui Emil Cioran; asta ca să amintim câteva referinţe pentru cei mai orbi decât Homer), Florin Dochia nu cedează deloc în faţa nebunului gust, îmblânzeşte cu bici de cuvinte de lumină răul şi întunericul, singurătatea care este un zeu atotputernic, rival al Unicului (înţelegeţi paradoxul, că doar de aia e paradox!), propovăduind în tăcerea şi arşiţa nopţilor:

„vei învăţa că singur eşti întreg,/ vei învăţa cum să te-m parţi pe tine,/ cum să oferi şi altora destine,/ acelor ce tăcerea o-nţeleg. // vei preţui de-acum tăcerea sfântă,/ vei asculta discursul îngerului mut,/ sfidând cuvintele de împrumut -/ false chemări nu te mai înspăimântă.” (p.100)

Share:

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Promo

Postări populare

Promo