Gheorghe Naum, viața și opera (partea a II-a )

Hugo MĂRĂCINEANU

Nimic nu a putut să-l abată, nimeni n-a putut să-l corupă ca să-l atragă pentru a părăsi lumea ce s-a zidit și a crescut odată cu el pe cărările mișcatoare ale existenței. Copilul se repezea ca o vijelie, cu bățul și cercul, să arunce o privire de sus de pe podul ce sălta Calea Galați peste șinele de tren ce duc în lumea vălmășită a portului, șinele taie pe o latură cartierul Comorofca- cu casele lui lacustre și cele cocoțate pe taluzul înalt, mărginind lumea bălților create de Siret și Dunare. În dreapta, portul ce forfotește de cărute, hamali, negustori, călători, pescari, remorchere, șlepuri, ceamuri, bărci, barcaze și vaporașe burtoase ce vin fumegând dinspre Galați ori stau tihnite la ancoră în largul Dunării până hăt departe spre Filipoiu, Ghecet ori Măcin; în stânga, peste linia dreaptă a papurei și stufului, lucesc- din loc în loc, ochiuri de apă pana in zarea cu paduri de salcii, de la varsarea Siretului in Dunare, iar aici si mai la stanga, pe o pantă clisoasă ce se prăvale spre Baldovinești, mai țin piept vântului două mori ce macină zările cu brațele lor mișcătoare. 

Fugit de acasă și luat sub aripa unui nene ce trage tacticos dintr-o țigară făcută din chiștoacele adunate de copii, Ghiță- băiat de oameni gospodari, cu casă de zid și ceva afaceri, curățel, cu pantaloni trei-sferturi și încălțat cu sandale albe, face notă discordantă cu liota cu nasurile umede, murdare, cu  urechi mari, clăpăuge, cu ochii de azur, ce se tot înghiontesc tipând boje moi, dar se pornesc pe înjurat pe lipovenește, țigănește, armenește, grecește, macedonește, turcește, iar nenea le zice câteva înjurături pe inglizește, nemțește și ungurește. Fără să le pese de picioarele desculțe, cămășile decoltate, chiloțeii peticiți, coboară zbenguindu-se pe calea ferată printre magaziile aliniate spre forfota mirifică a schelelor, privind cu admirație mușchii uriași ai hamalilor încordați sub poveri. Domn’ mecanic trage furios semnalul- vaca neagră pufăie pe nări, purjeaza violent cazanul și cele două fuioare de abur îi sperie și o rup la fugă spre chei. Cheiul e o altă lume, nu mai e Brăila, de Crăciun miroase a castane coapte, a portocale, lămâi, roșcove, hamalii se fac că mai scapă câte o ladă și sferele de aur se împrăștie pe piatra vânătă de granit: lasam bre și la copii, că-i pacat la Allah! și effendi Ali râde cu stirbătura lui de gură. Vătafii trec urmați de hamali uriași, încinși cu brâie late, și încep tocmeala cu chir capitan, vatmanul semnalează în vagonul lui galben sau albastru și-i gata să urce pe Danubiu, să o ia spre Lacu Sărat la Cazinou, prin pădurea Monument ori să țină calea pe Sfântul Constantin spre Dorobanțiul fierarilor, morarilor, potcovarilor ori să facă la dreapta și să treacă prin fața Bisericii Grecești, prin piața Sfinții Arhangheli și de aici pe Calea Galați plină de ceainăriile lipovenești și cafenelele armenești, trece podul și face rondoul în inima Brăiliței. Drumuri de taină a mai bătut cu cei trei lipoveni ce l-au luat cu ei, la îndemnul lui domn’ Nicu- tatăl lui Ghiță, e ciudat că doar preotul îl numește Gheorghe, toți îi zic și-l știu de Ghiță. Cu bărcile pe gârlele ce pleaca de sub poalele caselor cocoțate  pe pari, în Comorofca, printre ziduri de stuf și papură, spre gurile Siretului, din loc în loc se deschide câte o baltă ori un loc mai înalt unde oamenii împletesc coșuri de nuiele, țes rogojini, împletesc tot felul de coșuri de nuiele, fac mese, scaune din lemn, papură și nuiele. Aici stau toata vara și toamna, vara lucrează ce-au cules toamna, iar toamna taie papură pentru vară și stuf să-l vândă pentru insolzat acoperișe. Ce vrajă se desprinde din ochiul de nufăr săgetat de o egretă albă, ce se leagănă ca o lacrimă de sidef, sub pleoapa stufoasă a unei sălcii, ce vrajă l-a fermecat pe copilul Ghiță ca să devină gravorul nepereche și glasul căror stime ale apelor l-a vrăjit să nu părăsească niciodată Brăila, nici la chemarea Academiei de Artă de la București, nici la chemarea sculptorului Romul Ladea la Cluj, nici la chemarea unor rude în Olanda și nici la chemarea de la New York a lui Neagoe cel care îl chemase mai întâi pe Constantin Brâncuș. Farmecul Regalei, cu nesfârșitele sale restaurante, cârciumi, galerii de modă, ateliere de artă fotografică și de înrămat (litografii, reproduceri, fotografii pe gustul onor clientelei ), grădini de vară, cofetării, terase, cafenele, cinematografe, Teatrul Comunal, Conservatorul Lyra, bănci, bursa de cereale ( ce dădea prețul grâului pentru Europa ), legații străine, consulate, sedii de societăți navale și multă, multă mișcare. Totul s-a fixat pe sufletul călătorului peste timp și totul s-a oprit în timpul războiului. Refugiu, mizerie, frig, tristețe, spaime și nesfârșitele lecții în particular ca doar ce s-ar sfârși răzbelu’ și ce s-a’ face bietul copil, decretase bunica din partea mamei. O umbră, un întuneric peste care venea spaima examenului de capacitate  de care se speriase, îl speriaseră, iar lui i s-a părut o joacă- așa să treacă timpul, ceva aritmetică- mult mai puțin decât ce socotea el cu tata, scris și caligrafie, ei asta, da, i-a plăcut; puțina franceză- dar el trăncănea în franceză cu mătușile; cânt, voce nu prea avea, dar le-a tras un vals la mica lui vioară de l-a aplaudat și comisia; în rest, religie: cele Zece Porunci, Tatăl nostru, viața lui Isus. La gimnastică i-a plăcut, fuga, săritura, săritul coarda, aruncarea la țintă ( mamă, mamă, ce marcoave arunca el pe maidanul din spatele crâșmei Terente! ), și gata, era elev în clasa întâia de liceu. Ceva se întâmplase, mulți oameni nu s-au mai întors, multe case erau în ruină, bisericile priveau- cu turlele jupuite de tabla de aramă, peste un oraș fără vlagă, fără parfum, gata să adoarmă. Dar, dinspre Bărăgan a început sa curgă aurul unor recolte de excepție, samsarii alergau, misiții erau peste tot, magaziile gemeau, vapoarele descărcau-încărcau, hamali, fochiști, marinari, femei, bărbați, copii- viața fuge fericită în plimbări cu trăsura- numai pe aleiul Cuza, acum e la modă Monumentul, Grădina Mare e pentru elevi, servitoare, ordonanțe și protipendada mahalalelor ori locul de producție al prostituatelor. Un lucru bun a avut refugiul, i-a scos în cale pe cel ce i-a pus în mână creionul și iată minunile cum se aștern- Muscal cu trăsură, Stație de trăsuri, Portret de lipovean, Copii la joacă, Case în Comorofca, Magazii în port, Hamali, Remorchere, toate își cer dreptul, trecând prin inima lui, să reînvie pe hârtie. Tot mai dese sunt portretele Ligiei, fata lui dmn’ colonel Vasilescu, elita ofițerească, educație de pension- plimbată prin țară odata cu tatăl comandant, nesiguranță și neliniște, dar inima lui se aprinsese și ne va blagoslovi cu portrete de o rară sensibilitate. Acum cauta, descopera tehnici, auzise de un pictor, Vedenevschi, polonez scolit in Franta, dar gustul acestuia pentru clasicism nu-i spunea nimic, se perinda printre zugravii ce pictau interioarele ,,domnilor cu tafna”, colinda bisericile, copiaza si se instruieste, redescopera tehnici sau inventeaza, dar inca nu-i erau de ajuns. 

Dupa ce impotrivirea familiei a fost infranata, Ghita devine studentul profesorului Gabriel Popescu la Academia de Arta din Bucuresti. Gabriel Popescu, gravor exceptional, propietarul unui atelier dotat cu toate masinile si sculele pentru grafica acvaforte, gravura, linogravura, xilogravura- executa matrite pentru banii mai multor tari; profesor dur- care pornea cu o grupa, dar rare-ori reuseau sa ajunga la absolvirea celor sase ani doi-trei studenti- se transferau ori se lasau pagubasi. Gabriel Popescu il aprecia foarte mult pe Gheorghe N. Naum si spera sa-l aiba de ginere, sa-i duca atelierul mai departe, dar pe Ghita il vrajise Ligia asa ca Stefan Zainea, alt brailean, i-a devenit ginere maestrului si chiar i-a dus arta mai departe. ,,Am facut niste miniaturi sa scoatem bani ca eram si noi studenti, sedeam sub portalul  de la Catedrala ,,Sfantul Iosif” si ne etalam miniaturile si facuse machedonul o lucrare cat palma mea ,,Vanzatorul de covrigi cu susan”, ei bine, se vedea susanul de pe covrigi!”, imi povestea profesorul meu mihail Menzopol ( conu Misu ), pe vremea cand nu stiam cine-i machedonul, nici ca am sa fiu coleg de liceu si facultate cu fiul sau. ,,Si ne-am dus noi la Braila, si-am cutreierat orasul, ce frumos cantau grecii si italienii seara pe Dunare la lumina facliilor si felinarelor, parca toata apa era numai ras, muzica si bucurie, si, ce crezi, ne-am facut noi palete mari de pictori- le comandase Ghita la un lemnar, paleta de nuc, uscat de cand e lumea, da’ vezi…paleta trebuia ingrasata sa nu se usuce culoarea, uleiul pe ea. Citisem noi ca cel mai bine se ingrasa ungand lemnul cu unt timp de un an, se usuca, iar o ungi si tot asa”, da’ Ghita zice ,,n-avem timp de asa ceva!” si ,,ne-am strecurat in casaria unu macedonean si am bagat paletele in cazanul in care se topea untul pentru ca apoi sa-l taie calupuri. “ ,,Doamne, ce scandal a facut machedonul cand a vazut ca untul e cam verzui, da’ mirosea frumos, dupa ce au scos doua-trei randuri de calupuri de unt macedoneanul a iesit injurand, noi zdup de unde ne pitisem, am luat paletele si fugi…” Intors in Braila, plin de iubire pentru lumea in care se ivise, o cucereste pe Ligia si incepe lungul drum al implinirii acestui mare maestro care picta, grava cu acul, facea linogravura, xilogravura, acvaforte ( unde a inventat foarte mult ). Inca de la Bucuresti formeaza ,,Grupul celor patru”, cum e cunoscut in istoria artelor: un pictor, doi graficieni si sculptorul Oscar Han.

  

La Braila ii atrage pe langa el pe Mihai Gavrilov, Cotrava, Sorin Manolescu, impreuna cu care vor forma Cenaclul ,,Dunarea de Jos”; sunt remarcati si supervizati de Teodorescu Sion ( nascut la Plopu, Ianca ), professor la Academia de Arta, care ii atrage in tabere de creatie la Curtea de Arges, iar ei, la randul lor, il cheama si impreuna lucreaza in baltile Brailei. Discutau despre un sindicat al artistilor, despre o obste, care sa-i reprezinte, sa le apere interesele, care sa-i promoveze pe cei talentati, sa-I ajute pe cei ajunsi in nevoi. Sion era vrajit de lumea baltilor, dar el nu era un om al campiei, al intinderilor si era adanc implicat in formarea studentilor sai, ba, mai mult, i-a influentat si pe braileni- mai puternic pe Sorin Manolescu, in cromatica si peisaj, iar pe Naum l-a atras spre realizarea unor compozitii ample: ,,Viata la tara”, ,,Targ”, teme lucrate si de Sion. Expozitiile Cenaclului ,,Dunarea de Jos” au un succes deosebit- se vand lucrarile, si dintr-un carnet tinut de Sorin Manolescu aflam cine erau cumparatorii: consuli, ingineri, directori de banci, de bursa, negustori, capitani de nave, etc. Dar artistul trebuie sa castige pentru a exista, lucreaza litografii alb-negru si color, peisaje, portrete, exerseaza si imprima un sir de gravuri ( cu acul ), in care, asa cum sustine doamna Hartuchi in volumul ,,Naum gravorul” se apropie de perfectiunea lui Rembrandt. 

Experimenteaza tehnica encausticii ca la grecii antici ( pigment amestecat cu ceara rafinata ), si ne lasa o serie de numai 30-40 de lucrari din care doar 4-5 sunt in Muzeul Brailei ,,Carol I”. Lucreaza, lucreaza zilnic, stand ghebosat peste placa de cupru, cu ochii in lupa imensa, iar cand oboseste asterne pe cartoane flori, scene din port, peisaje, strazi si personaje, scene de balta, portrete de pescari, iar cand face un numar de 10-20 le da unor persoane ca in drumurile lor prin tara sa i le vanda. Dar vremurile se intuneca din nou, artistul simte asta mai acut decat oricine, in Europa reincepe razboiul si se decreteaza mobilizarea generala; cu ajutorul prietenilor reuseste sa fie incorporat pe loc asa cum erau cei de la CFR si asa cum erau si cei de la AFDJ. Se ocupa intens de cultivarea gradinii, de cresterea iepurilor si a pasarilorpentru a face fata mizeriei si lipsurilor. Braila geme intesata de armata si nave militare, se impune un regim de austeritate, dupa mai putin de 35 de ani nemtii se instaleaza iar in garnizoana si oras, dar de data asta se comporta civilizat ca aliati si nu ca ocupanti. Si inca nu era plin paharul mizeriei, calvarul incepe abia dupa bombardarea gariisi distrugerea unor cladiri de valoare istorica ( Hotel ,,Belvedere”, Hotel ,,Sankt Petersburg” ), si a venit lipsa lemnelor de foc, lipsa hranei, inflatiile, foametea, cartelele, devalorizarea modului de  viata propaganda abrupta si grosolana a unor tovarasi cu ,,origine sanatoasa” dar fara educatie, cine tipa mai tare si batea mai tare cu pumnul in masa era mai revolutionar. El, artistul, traia din visele copilariei si adolescentei, arar mai reuseau vanzatorii ambulanti sa-i mai plaseze lucrari pe la Galati, Focsani, Buzau, Ploiesti, Tulcea, Constanta. Ligia ii daruieste doi baieti, Gigi si Nicusor, el singur trebuia sa tina toata familia, copii, sotie si soacra, doamna Vasilescu. Incepe sa se simta o dezmortire abia dupa 1953, dar prin oras circula soldatul sovietic; Lyra era teatru rusesc, Casa Armatei era condusa de ofiteri rusi, peste tot erau incartiruiti ofiteri cu sotiile, iar copiii lor aveau scoala ruseasca. Gustul pentru cultura si arta nu putea fi invins iar soldatul sovietic trebuia sa fie exemplu asa ca Teatrul Comunal functioneaza, Carabus dispare, Lyra devine un fel de teatru lyric pentru soldatul sovietic. A.R.L.U.S.-ul este incurajat, ca de, trebuia culturalizata masa, clasa muncitoare, oare nu isi mai amintea nimeni de suferintele lui Cloni, Bancila, Nae Ionescu, Nicolae Iorga?! Intrezareste o sansa si in spiritul noii orientari pune bazele unei scoli de arta, Scoala Populara de Arta, dupa modelul sovietic dar cu ideile si oamenii brailei: N. Naum, Catrava, Tomaseli, Tamara Izbasescu, Bebe Ivanovici, o scoala, o adevarata facultate, intrai cu examen si numai daca erai elev sau ai absolvit scoala medie. Cataloage, note, examene trimestriale, anuale, expozitii, examen de absolvire. Obiecte de studiu: istoria artei, anatomia artistica, perspectiva, decorativa, pictura, desen. Sectii de pictura, grafica si mai tarziu sculptura si tapiserie. 

Obtinuse o victorie uriasa, iesea permanent in public prin elevii sai ( multi sunt astazi artisti plastici cu un bun renume nu numai in Braila ). Domnul Naum. Da, era un domn, nu aparea nicaieri fara palarie, cu boruri mari, de sub care licareau ochii sai albastri-verzui deveniti in vremea din urma sagalnici si tristi, in costum impecabil, vara de culoare deschisa, cu pantalonii calcati la dunga, o tinuta care impunea respect si imi inchipui acum de ce Alexandru Ciucurencu de cate ori il vedea pe acest Senior al U.A.P. incepea sa-l roage: ,,spune tu, mai Ghita, la aia la Uniune, sa-mi dea niste bani ca nu ma mai descurc!” Da, a alergat la Galati, la Tulcea, la Slobozia, la Calarasi, sa-i caute pe toti colegii, pe artistii locali si ii gaseste pe Gavenea si Pavlov la Tulcea, pe Spirescu la Galati si pune bazele filialei U.A.P. Braila, cu Cenacluri in celelale orase, cu toate ca Galatiul era capitala regiunii. Uniunea Artistilor Plastici, asociatie profesionala cu personalitate juridical, sustinuta si incurajata de politica partidului, dar cu ce pret?! Abia noi cei ce am venit dupa anul 1960 ne-am dat seama si l-am platit. Tovarasul Naum executa comanda de la raionul de partid Braila, picta Comitetul Central al P.M.R. de zece ori. Parintii proletariatului Marx, Lenin, Stalin de cate cinci ori. Portretul tovarasului Gheorghe Gheorghiu-Dej de 50 de ori, ca sa mearga lumea la defilare de 7 noiembrie, Unu Mai, 23 August si ce se va mai ivi pe parcurs. Copiii cresteau, s-au mutat pe strada Unirii la numarul 38, o casa marunta cu gradina in fata, nevoile erau tot mi mari, el trebuia sa se descurce la Scoala Populara, cu ce vindea in magazinele Fondului Plastic, cu comenzi de importanta sociala ( mai tarziu le vor zice comanda sociala ), si- in sfarsit, cu fondul de achizitii alocat special de catre partid. Despre acest fond de achizitii, Sorin Manolescu nota: ,,suntem prea multi pentru o bucata mica de paine!”, nu stiu daca erau prea multi, dar stiu sigur ca valoarea certa si pe care a confirmat-o timpul a fost N. Naum. Galatiul crestea, fondurile curgeau la regiune, la Galati se construieste, se fac vapoare, fabrici si pe langa Scoala normala (care disparuse la Braila ), au aparut institutele pedagogice de 3 ani care fabricau intelectuali pe banda, dupa scoala medie de 10 ani. Braila ramane tot mai in urma si ca un blestem in 1964 incepe distrugerea Baltilor Brailei, cartierul Comorofca dispare (casele lacustre sunt daramate ), lipovenii pescarii incep sa migreze spre Babadag, Sulina, Jurilofca, dispar si pietele de peste de pe chei. Baiatul cel mare Gigi, care in clasa a VII-a ii uimea pe toti cu maturitatea desenului sau, care intra la Scoala de Arte Plastice din Bucuresti ( Liceul Tonitza ); Nicu, fiul cel mic e un zurbagiu si un razvratit vesnic cu probleme de  comportament si invatatura. Ligia si doamna Vasilescu apeleaa la relatiile lumii din care veneau : fost colonel, fost primar, domnul doctor, doamna arhitecta, si-i ocroteste pe cei doi si-i lasa sa se dezvolte liber. 

Domnul Naum e in razboi cu cei care distrug orasul, ii critica in ziarul local ,,Inaintea”- cum zicea braileanul neaos, le face educatie civica ori ii mustruluieste pentru necunoasterea problemelor de care se ocupau, drept care multi nu-l inghit si-i poarta sambetele. In oras au mai venit absolventi, Emilia Dumitrescu, frumoasa, blonda si plina de elanuri subversive. Incepe sa se manifeste si scenograful Matei, alaturi de grupul cunoascut. Gigi termina Scoala Medie de Arte Plastice si vrea sad ea examen la filologie, intra in conflict cu Naum- tatal si in final Gigi isi da foc la toate manuscrisele ( multe dintre ele cititie si de mine ), plus corespondenta cu Grumberg Marius, cu mine, cu Ion D. Ion si alti colegi. Mergem amandoi la la Institutul N. Grigorescu si ne pica pe amandoi, anul urmator eu intru iar el pica la Iasi. Sa fi fost asta o razbunare  a unor cozi de topor ce se strecurasera in Uniune si se razbunau pe intransigenta lui Naum?! Celebra zicala care circula printre artisti, ca ,,la Fondul Plastic e Foamete si la Uniune e Jale”, pentru ca la Fond era graficianul Foamete si sef la Uniune era sculptorul Ion Jalea, acestia aveau ,,origine sanatoasa” si executau ,,comenzi sociale”. I-am vazut gravurile, linogravurile, lucrarile de grafica expozitiile republicane de la Sala Dalles, le-am vazut in colectiile Academiei Romane ori in expozitiile temporare ale Muzeului de Arta al R.P.R.  Lumea mirifica a baltilor, salciilor, lotcile, cosurile cu peste, lipovenii, portrete de batrani cu barbi despletite si brate vanjoase, compozitii cu grupe de pescari tragand navodul, jocul halucinant al petelor de lumina zburate printre Frunze de salcii si sticliri de unde toate sunt prinse cu har si o desavarsita maestrie de acul gravorului Naum. Drumurile bejenarilor, drumurile transhumantei oerilor macedoneni cu mgarusii lor, cu tot avutul stanei in spinare, portretele copiilor si zbenguiala cailor prin luminisurile baltii, devin subiecte pline de o caldura parinteasca. Dupa disparitia Balcicului ,,Barbizonul” artelor plastice romanesti, de aici de la Braila. El, acest ,,om al locurilor sale”, da artistilor romani un nou ,,Barbizon”. Cohorte de graficieni incep sa rascoleasca batile, Delta si in expozitiile Republicane apar tot mai des nume caudate, ca Periprava, Maliuc, Crisani, Partizani, Mila 25, se ridica si se impun nume de graficieni din Bucuresti, Cluj, Baia Mare. UAPR organizeaza tabere de creatie la Tulcea, Mila 25, Crisani, Sulina, Partizani impunand nume de pictori ce mai’nainte lancezeau in somnolenta unor edili nepriceputi si dezinteresati. Se impun printre noi cei tineri Spirescu de la Galati, acuarelistii Pavlov si Gavenea senior, si redescoperim pe Darascu cu ale lui peisaje la Sulina. Maestrul face mici bijuterii, icoane din coji de oua colorate, imprimeuri stantate adanc in mucavaua lacuita de seamana cu pielea de Cordoba, exceleaza in gravuri si tehnici redescoperite ori inventate, de dimensiuni mici, toate legate de lumea ce se zidise in inima lui. Prin 1973 eram in casa de pe Unirii 38 si au sosit trei japonezi ( ingineri ce fusesera chemati pentru Combinat ), acestia stiau, vazusera si voiau sa cumpere gravure de Naum. Am fost impresionat, stiind ca cei mai mari maestrii ai tuturor timpurilor pentru gravura au fost si au ramas japonezii. Dupa cvadrienala de la Venetia din 1964 unde se expun panze de Tuculescu si grafica Emilia Dumitrescu, intreaga sectie de grafica a Uniunii este revoltata, dar tovarasul de la Ministerul Culturii ( care facilitase trimiterea lucrarilor Emiliei ) ii ameninta ca le taie fondurile de achizitii. Si, ca sa-i calmeze, organizeaza o itineranta: Kiev, Moskova, Ulan Bator, Beijing, itineranta insotita de comisari de expozitie furnizati de cooperative ,,ochiu’ si timpanu”. Incepand cu Saloanele Nationale patronate de Fundatia Regala si pana la Republicanele ce reuneau artisti din toata tara, Naum a fost permanent prezent si in acelasi timp un punct de reper in gravura nationala. 

In 1968 Braila se rascoala impotriva noii harti administrative ce-o subordona Galatiului, ca rezultat al acestei revolte, cand oamenii au iesit in strada, (pentru prima data dupa  8 noiembrie 1947 ), ca sa protesteze, s-a aprobat nasterea judetului Braila. 

Sarbatori, bucurie, plantat stejari pe faleza, fixat stema judetului, el artistul plin de incredere a proiectat o expozitie colectiva sub noua sigla a Judetului Braila! Pe strada Calarasi, in cladirea fostului Tribunal al Dunarii- acutalul Institut de Inginerie, in holul ,,Monumental” si pe scara ce duce la nivelul unu, au panotat prima expozitie de mare anvergura. Se catara pe scara, schimba, indrepta, ii ghida pe ceilalti, dar inima lui ii facea necazuri de multa vreme ( sa fie de vina acizii cu care lucra, patima cu care se exprima nu numai in arta, cine stie? ), asa ca avea in buzunarul de la piept o cutiuta cu pastilute de nitroglicerina din care- la momentul critic, punea una sub limba si se calma. Cand cobora scarile, bucuros de expozitia aranjata, apare Emilia care daduse roata expozitiei si se repede asupra maestrului, care nu mai era ,,nea Ghita, ajuta-ma!”, care era un dusman care ii pusese ei lucrarea intr-un loc nepotrivit, ca nu incurajeaza tineretul, ,,ca voi astia batranii nu faceti loc tinerilor de care va bateti joc!” Maestrul se inverzise, o ghiara de otel ii sfasia pieptul, se inmoaie si das a se pravale, doi barbati zdraveni il prind si-l scot pe trotuar la aer, el se bate cu mana pe piept, dar cei doi nu stiau de nitroglicerina- maestrul Naum cade si se rupe firul. Cineva il cauta in buzunar, gaseste cutia dar gura ii era inclestata, trupul cuprins de un tremor prelung si se linisteste. 

In cimitirul ,,Sfantul Constantin” sub piatra ridicata de U.A.P. isi dorm somnul etern Ghita si Ligia, Gigi si Nicusor. Braila, cu chiu cu vai a reusit sa-I dea numele unei Galerii de Arta, ca bine zice romanul: ,,nimeni nu ajunge primar  in satul lui!”