Jurnal de diribau de Vergil Matei (recenzie)











Mihai VINTILĂ

Ziarist de formație Vergil Matei aduce în atenția cititorilor în Dincolo de patul armei (Jurnal de diribau) o lume specială a armei geniu. Este un univers alcătuit din elementele cele mai contondente ale unei societăți socialiste care se vroia corectă și mobilizatoare. Facem cunoștință cu batalioanele disciplinare unde sunt repartizați hoții, violatorii, dușmanii societății și unde arma de bază o constituie lopata iar instrucția militară este doar o poveste de adormit copiii. Aceste elemente construiesc obiectivele  economice ale socialismul cu sudoarea palmelor, cu presiunea termenelor limită și cu gândul doar la eliberare.

Vergil Matei are experiența scrisului pe care l-a practicat la mai multe cotidiene din Brăila unde a fost redactor. Are și experiența cărților având până acum un volum de reportaj intitulat Acasă la Fănuș, Brăila, editura Edmunt  2014 și unul de memorialistică Acasă la Mărtinești, Brăila, editura Lucas 2016. Toate acestea l-au ajutat să construiască fidel universul militar al diriba-ului.


Pentru cei nefamiliarizați cu limbajul cazon sau care pur și simplu nu au prins acele timpuri Vergil Matei are ideea de a introduce mici descrieri, informări sau explicații pentru ca toți cititorii să poată înțelege despre ce este vorba. E o găselniță făcută ușor din condei care nu strică, care ajută și care dezmorțește unele întrebări incipente.

Povestea începe cu încorporarea autorului în armată la arma geniu ajungând a efectua stagiul militar obligatoriu prin diverse unități toate aflate sub același regim de muncă și de multe ori cu aceiași comandanți și se termină cu eliberarea acestuia și revenirea la viața civilă. Urmărim peripețiile perioadei cu lucrurile bune și rele. Folosind un limbaj colorat, specific de altfel armei, Vergil Matei reușește să redea cu autenticitate acea lume unică. Avem și un arsenal de porecle, nume ciudate și supranume. Astfel un personaj este Aniliere, altul colonelul Tămâioară și tot așa.

Jucându-se cu poveștile, cu reportajul dus uneori pe culmile mărețe descoperite de Geo Bogza împletite cu momentele despre locurile natale și personajele fabuloase ale copilăriei, autorul ne ține captivi, ne fascinează. Întâmplările vin peste noi ca într-o lume nebună, cu secvențe uneori de un absurd ionescian alteori de un sirop demn de cele mai bune telenovele sud-americane. Personajele sunt fascinante, uneori construcția amintind de cărțile lui Sven Hassel. Și Vergil Matei are un camard Micuțu, la fel de inventiv și cinic ca al scriitorului danez.

Având în vedere originea umilă a celor care populau barăcile de muncă este de înțeles că de multe ori limba vorbită nu este limba română literară ci o limbă specifică umplută până la refuz de cuvinte cu sensuri proprii, cu semnificații inexistente în dicționare dar care îmbracă perfect necesitățile de comunicare ale oamenilor de acolo. Cu toate acestea limba folosită în carte este vie, perfect inteligibilă pentru cititor care preia fără să vrea, captivat de poveste, expresii sau licențe. Este un mare merit al autorului care construiește astfel realist povestea. Trebuie să precizăm că totul a avut la bază întâmplările propriei vieți deci filonul bogat pe care îl exploatează este de primă mână.

Stilul șugubăț al povestirii ajută la depășirea unor momente care în viața de zi cu zi nu ar fi trecut neobservate dar care aici, la geniu, sunt de nivelul banalului. Zicerea celebră din epocă – în armată nu se fură, ci doar se completează – conține esența mentalității generale. Furtul, minciuna, micul trafic, falsificarea de documente, perierea șefilor sunt libertățile pe care și le permit ținute în frâu doar de termenele și recepțiile obiectivelor. Nimic de pe lume nu le este străin și nimic nu le poate sta în cale. Viața grea poate fi îmbunătățită de fiecare prin aportul propriu atâta timp cât o mână spală pe alta.

Tensiunile nu lipsesc. Avem umilințe, nedreptăți, rigidități dar și camaderie, unitate, mândrie. Toate se îmbină ca în viață.

Umorul este uneori negru precum în momentul primirii și apoi al predării propriei arme: În una din zilele care au urmat, pe lângă roabă, lopată sau patent am pus mâna pe arme! A mea avea încrustat pe plăcuța de identificare, alături de serie, și anul de fabricație, 1942. O pușcă ZB care făcuse războiul și cu care noi urma să apărăm cuceririle revoluționare ale poporului descrise în cartea roșie.

Iar o deviză scrise cu litere mari: Bună dimineața, roabă!/ Eu sunt rob și tu ești roabă,/ hai, să ne-ambalăm la treabă completată de urarea Bine ați venit,Dracu v-a găsit!. 

Indiferent cum este armata, o armată fără dragoste nu este posibilă. Și Vergil Matei presară astfel de episoade uneori inocente alteori pline de văpaie dar surprinzător de decente pentru acea lume. Poate că timpurile nu erau la fel de libertine ca azi și pentru dragoste cum erau pentru furt sau poate autorul a dorit să pună în lumină doar armata fără ai ciobi din splendoarea ei cu alte scene.

Văzută din perspectiva unuia care trăiește pe propria piele această armată nu este decât o paranteză a vieții dar culmea tocmai acesastă mică întrerupere a drumului firesc scoate la iveală caractere, clădește încrederea în propriile forțe sau pune în lumină părțile cele mai întunecate.

Povestea se încheie cu revenirea autorului după zeci de ani la locul faptei unde o altă generație, de data aceasta profesionistă, pregătită impecabil și fără apăsarea ideilor unei societăți care făcea totul depune jurământul. Povestea diribau-lui era deja istorie iar din ea nu se mai vedeau decât niște barăci. Totuși spiritul într-o formă sau alta e dus mai departe prin copiii care cinstesc faptele de arme ale părinților și care și le construiesc pe ale lor. Într-un fel autorul ne dă de înțeles că școala vieții la geniu nu la abătut de la viața sa ci doar i-a dat încredere, abilități și prieteni pe care altfel poate nu le-ar fi avut.

Vergil Matei scrie astfel cea mai bună carte a sa de până acum. Romanul aflat la o nouă ediție adăugită și îmbunătățită crește prin pasajele noi introduse față de prima ediție apărută la editura brăileană Torent Press în 2015. Avem un maestru al reportajului  care construiește cu migală din mici fragmente o adevărată aventură credibilă și recunoscută de cei care au trăit-o. Realismul este poate cea mai mare calitate a acestei cărți.

Mai trebuie menționat aici Ion Marin care înainte de a se stinge a lăsat o frumoasă Poveste de demult  despre această carte și care la această ediție devine prefață.


Vergil Matei, Dincolo de parul armei (Jurnal de diribau), Brăila, editura Lucas, 2018, 212 pagini.

Share:

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Promo

Postări populare

Promo