Nicolae Grigore MĂRĂŞANU, Viorel COMAN - LOCUIREA ÎN POEZIE (recenzie)

Dumitru ANGHEL 
                               

Volumul „Locuirea în poezie”, Editura Istros a Muzeului Brăilei „Carol I”, 2017, 314 pagini, semnat de Nicolae Grigore Mărăşanu şi Viorel Coman, este un dialog spiritual între două conştiinţe vii, de anvergură culturală; o şuetă amicală între doi intelectuali cu idealuri comune şi preocupări artistice, scriitori de marcă în zona literară a Dunării de Jos şi a Bărăganului.

Cu un subtitlu lămuritor, „O estetică a supravieţuirii”, cartea oferă ritualica unei confruntări inteligente, cu o notă nostalgică pe teme şi motive dintr-un itinerar de creatori, diferenţiaţi nu atât de spaţii temporale cât mai ales de orizonturi biografice, care s-au apropiat prin similitudini culturale. Poetul Nicolae Grigore Mărăşanu şi criticul literar Viorel Coman şi-au scos săbiile din teacă pentru a rezista atacurilor paralele de pe scena unui duel al certitudinilor creatoare, fiecare având la îndemână scutul de apărare al argumentelor, pe portative in allegro, într-un passo doble din care doar sinceritatea fiecăruia dă valoare dialogului.

Un interviu uriaş, în care poetul N. Grigore Mărăşanu pare a fi cel mai solicitat de întrebările-şoc ale partenerului său de dialog, intransigentul, curiosul şi „neastâmpăratul” critic şi istoric literar Viorel Coman, dar are tactul, inspiraţia şi click-ul de refugiu, cu care-l linişteşte şi-l lămureşte pe scormonitorul său interlocutor. Fiecare îşi apără „câmpul de bătaie” al disputelor doar aparent belicoase, pentru că, de fapt, gustă copios din deliciile întoarcerii în copilăria miraculoasă din Delta ostroavelor şi a răsăritului de Soare, sau a câmpiei largi a Bărăganului cu dropiile maiestuoase şi a cumpenelor de fântână, până la adolescenţa frenetică şi maturitatea împlinite.

Şi unul şi celălalt îşi apără intimitatea, nu numai cea spirituală, ci mai ales „lungul drum” al devenirii scriitoriceşti. Nicolae Grigore Mărăşanu, mai nostalgic, mai liric şi mai... „cu capul în nori”; Viorel Coman, echilibrat, „lord” şi cu morga de „noblesse oblige” din dotare!

În „Cuvântul înainte”, „Pledoarie”, cum o numeşte... „avocăţeşte” iniţiatorul acestei cărţi-dialog, profesorul şi scriitorul Viorel Coman, este tranşant, când... explică de ce s-a oprit la Nicolae Grigore Mărăşanu: „Am avut încă de la primele întâlniri revelaţia unui om contorsionat, cu anafoare interioare, cum au şi apele dintre care vine, cu o poetică asupra căreia fie păstrase tăcere, fie nu fusese niciodată solicitat să răspundă; ...ilustrează azi un paradox, dacă nu al lecturii, în mod sigur al receptării” (pag. IX).

„Locuirea în poezie”, o carte cu un titlu-metaforă, pe un lait-motiv lămuritor: „O estetică a supravieţuirii, cu trimiteri subtile, prieteneşti şi inspirate, la un curriculum vitae poetic al unei impresionante opere literare dominată de un lirism locativ, Delta Dunării şi Măraşu, de la debutul editorial cu volumul „Insula”, Editura Albatros, 1973, urmat la intervale decente şi în creştere valorică de „Corabia de fosfor”, Editura „Eminescu”, 1976; „Umbra fluviului”, Editura „Eminescu”, 1979; „Enisala”, Editura „Albatros”, 1980; „Distanţa dintre mine şi un iepure”, Editura „Eminescu”, 1983; „Capriciu pentru cele patru vânturi”, 1986; „Îngeri şi banjouri”, 1998; „Marţea canonului”, 2001, toate la Editura „Eminescu”; „Sufletul cântă despre sine”, Editura „Decebal”, 2002; „Imparele” (sonete), Editura „Grai şi Suflet”, 2007; „Deşertul invizibil”, Editura Tipo Moldova, 2014...

„Locuirea în poezie”, aşadar, un dialog în care Viorel Coman îşi supune interlocutorul unei „spovedanii” de intimitate şi reculegere lirică, de fapt o sinceră, emoţionantă şi prietenească „gâlceavă” literară, în care unda de simpatie şi mirajul comunicării sunt evidente, mascate, învăluite doar de o străvezie imparţialitate, în limitele unei elegante şi inteligente conexiuni culturale.

Un dialog, interesant şi vivace, cu „năzdrăvănii” de tot felul, la limita de ...”intrare în joc”, dar un joc al inteligenţei din care... „ies scântei!” din „spectacolul” confruntării; de unde rezultă că, din copilărie, N. Grigore Mărăşanu s-a aflat sub semnul fascinant şi benefic al lecturii, cu cărţi împrumutate de la Biblioteca satului şi a aflat de vorbele bătrânului cronicar: „...că nu este alta mai de folos zăbavă decât cetitul cărţilor”. Sau că toată viaţa poetului s-a aflat sub semnul onomastic al Măraşului, localitatea din Deltă şi Insula Mare a Brăilei, unde s-a născut, a învăţat şi s-a întors nostalgic după împlinirea sa profesională şi scriitoricească, adăugându-şi cognomenul MĂRĂŞANU, matrice biologică şi spirituală.

La întrebările iscoditoare ale domnului Viorel Coman, Nicolae Grigore Mărăşanu îşi face cunoscut drumul în viaţă, cu studiile liceale la Brăila şi apoi la Galaţi, unde va gusta din deliciile debutului publicistic la ziarul „Viaţa Nouă” cu poezia „Simfonia muncii” şi s-a integrat vieţii culturale de la Dunărea de Jos, alături de scriitorii Ilie Tănăsache, Valeriu Gorunescu... Se întoarce, alteori, la studiile universitare juridice, de la Iaşi; la viaţa culturală de la Brăila şi la Cenaclurile literare pe care le-a monitorizat, sau la izbânda sa de mare iniţiativă literară: Festivalul poeţilor din Balcani. Ca membru al Uniunii Scriitorilor din România a fost alături de Corneliu Antoniu în organizarea Filialei de la Dunărea de Jos a forumului scriitorilor.

Indiferent cât de provocatoare sunt iscodirile la care este supus, replicile poetului N. Grigore Mărăşanu rămân „calde” şi, în afara ideii de conflict, le transformă în complimente manierate, întorcându-se convingător în universul său natal cu plauri şi Deltă sau recitând dintr-un poem; „Există un timp al trăirii / şi există un timp al evocării a ceea ce ai trăit, /când cu veneraţie poţi vorbi / de o călătorie în pântecul Leviathanului, / ori despre umbletul magilor în deşert” (pag. 28).

Toate întrebările, întreaga carte „Locuirea în poezie” a celor doi prieteni sunt de o seriozitate gravă, pe partitura emoţionantă a celebrei „Appassionata”, una dintre sonatele pentru pian de L. van Beethoven, din zona unor responsabilităţi de istorie literară; chiar şi atunci când blândul şi nostalgicul poet N. Grigore Mărăşanu se întoarce mereu la amintirile din copilărie: „... – În copilărie, tatăl meu, împreună cu alţi săteni, au desţelenit cu plugurile trase de patru boi un fund de iezer secat: Brătuleasa” (pag. 141), ca să constaţi că marii scriitori se pot naşte şi la Humuleşti, „pe malul Ozanei cea frumos curgătoare..”, ori la Măraşu, pe unde trece Dunărea în drumul său spre Marea cea mare. Cei doi scriitori se tachinează pudic supraveghindu-şi discret... indiscreţiile sau protejându-şi intimitatea, într-o şuetă intelectuală din care răzbat, la limita rezervelor civilizate, doar puţine orgolioase autobiografii de creatori de literatură, cu care fiecare şi-ar putea revendica un loc important în arealul literar românesc, nu neapărat doar în limita geografică a naşterii lor.

Şi poetul Nicolae Grigore Mărăşanu, „interogat” în limitele agresive ale unei „inchiziţii” de conştiinţă artistică; şi criticul şi istoricul literar Viorel Coman, pe coordonatele unor „curiozităţi”, aparent „belicoase”, se dezvăluie într-un „pas de deux” de coabitare conceptuală, fiecare apărându-şi teritoriul spiritual de participare. Viorel Coman pare a fi cel care... zgândără intimităţi, din care s-au născut, egal, „locuirile” biologice şi literare ale poetului N. Grigore Mărăşanu, iar acesta, cu modestie, dezvăluie lumii orizonturi şi motive artistice de... „ieşire în Agora”, fără ifose, fără paranghelii, vorba scriitorului Teodor Parapiru, şi fără pretenţii de Premiul Nobel pentru Literatură.

„Locuirea în poezie” este o carte despre doi prieteni scriitori, care s-au hotărât să se prezinte singuri, într-o manieră în care ritualul existenţei lor de creatori de literatură are o consecvenţă imposibil de perturbat şi o nobleţe meritorie, iar demersul lor se conturează ca o epopee a memoriei personale bazată pe acumularea şi suprapunerea amintirilor.