SANCTUARUL DE ZGURĂ de Constantin TĂNASE (recenzie)

Dumitru ANGHEL

Volumul de proză scurtă "Sanctuarul de zgură", Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2016, 640 de pagini, semnat de scriitorul Constantin Tănase, adună 29 de povestiri, schiţe şi nuvele în cunoscuta colecţie "Opera Omnia", întregind palmaresul său de creaţie literară, după debutul cu placheta de versuri "Primejdia melancoliei", Editura "Porto-Franco", Galaţi, 1998, urmată de "Atracţie paronimică" (versuri), Editura "Scriptor", Galaţi, 1999; "Seducţia uitării" (versuri), şi "Taina şarpelui" (proză), ambele la Editura "Arionda", Galaţi, 2001.

Revine impetuos, după 15 ani, cu un op masiv construit pe o publicistică incitantă şi convingătoare despre un univers socio-uman de o tulburătoare autenticitate în paginile lunare ale revistei "Dunărea de Jos", dintr-o raţiune uşor polemică, cu pagini situate în retrospectivă, dar cu certe repere de exactitate şi de ficţiune, îmbinate armonios spre o finalitate din zona literaturii epice culte. Particularităţile stilistice ale acestei proze, venită din aria publicistică, sunt adecvate cauzei "speţei" abordate, pe linia melodică a unei intervenţii la bară, pe ceremonialul unui proces civil, cu inculpaţi, cu martori şi cu tot Completul de judecată, adică exact în roba justiţiară, cu care avocatul-scriitor Constantin Tănase intervine în contencios şi convinge prin pledoaria naraţiunii realiste, din care hotărâtoare sunt elementele localizabile şi o temporalitate anume: "Cu solda primită în Afganistan, Marius Berteanu a reuşit să cumpere prăvălia polonezului Iaroslav Jelinscki de la intersecţia străzilor Primăverii şi Griviţei" ("Amintiri despre Dida", pag. 269). Prin cantonarea în mediul real, concret, convingător şi determinant; "Norocul i-a surâs de două ori. Întâi atunci când a călcat pe o mină antipersonal şi s-a ales doar cu anchilozarea piciorului drept, în timp ce camarazii săi din patrulă au murit toţi..." (pag. 270), scriitorul "atacă" orice subiect, de la întâmplări erotice, poveşti amoroase cu ştaif şi amestecă destinul personajelor sale într-o pastă cremoasă de situaţii la limita minimă dintre adevăr şi ficţiune, dintre moral şi conjunctural comportamental.

Dar şi un stil între ironie subtilă, de calitate, şi sobrietatea unei moralităţi revendicative indusă din preceptele controlate de "etica magna" ale indubitabilului "Lex dura sed lex", care are "cuminţenia" suspectă a unui "malpraxis" venit dinspre politica dosarelor contrafăcute şi a delaţiunii: "După cum se poate constata, fără putinţă de tăgadă, din interceptările convorbirilor telefonice..." ("Despre confuzie", pag. 364).

De regulă, conflictul epic începe abrupt iar întâmplarea este gândită ca o pledoarie cu detalii-argument, iar tot şicul narativ se naşte din diferenţa exagerat speculată dintre motivele conflictului şi atitudinea personajelor. Elementele de ficţiune rămân dominante la limita umorului şi a unui banal exacerbat, ca în cazul amănuntelor picante din "biografia" Linei, personajul picaresc din jurul haldei de zgură, care a adunat atâţia nepricopsiţi ai soartei, din prima nuvelă, care a dat şi titlul cărţii. Un conflict banal, o situaţie ternă, evenimente fără orizont capătă consistenţa unui roman poliţist, pe care prozatorul Constantin Tănase îl direcţionează spre "un final de... Operetă".

Personajele schiţelor şi nuvelelor din "Sanctuarul de zgură" au identităţi şi comportamente indecise, se învârt în cercuri şi situaţii care nu încap în obişnuit, chiar şi atunci când sunt poziţionate conflictual şi temporal pe fondul unor evenimente ca Revoluţia din Decembrie 1989, condimentate cu situaţii demne de "proza fantastică", ca în schiţa "Silueta albastră". Prozatorul Constantin Tănase sfidează deliberat normele prozei "clasice" şi-şi pliază motivele epice pe un... "altceva" (cuminte şi verificat de o literatură consacrată!), de care nu se împiedică, pentru că are propriile reguli, o anume încrâncenată dorinţă de a-şi impune maniera proprie şi, în ciuda unui "recul", pe care-l poate simţi cititorul obişnuit cu tehnica literară consacrată, "plusează" şi-şi protejează stilul, asumându-şi nonşalant riscul de a inova într-un domeniu al teoriei şi tehnicii literare, în care parcă n-ar mai fi nimic de spus! Îşi asumă chiar şi riscul unor teme de-o banalitate sfidătoare, de parcă s-ar juca de-a "literatura absurdului", ca-n secvenţele din "Cântăreaţa cheală" a clasicului în domeniu, membrul Academiei franceze, Eugené Ionesco, şi nici nu se teme că n-ar putea fi luat în serios!

O poveste... absurdă, în sensul banal de dicţionar, cu un preşedinte de bloc şi tevatura, absurd de banală, cu locatarii, care nu-şi plătesc întreţinerea, şi cu poveşti de dragoste la limita moralei elementare, idile de mahala, onomastică şi ifose fără acoperire, "indigestii" T.V. şi fantasmagorii propagandistice, ca în nuvela "Necontenita repetare" (pag. 55-108), convingătoare din titlu...
Constantin Tănase n-are nicio oprelişte... tematică, pentru că este stăpân pe un repertoriu de motive literare, de artificii şi mijloace prozodice, şi trece fără vreo avertizare la un alt subiect: Mafia; mafia siciliană, pe care o prezintă cu date şi elemente specifice, şi-şi modifică radical parametrii narativi, cu incantaţii uşor liturgice şi cu iz de "cod de procedură penală", pentru scene fierbinţi, "fără perdea", asezonate unei teme legate de clanuri mafiote libere de orice constrângeri morale, pe structura unui scenariu de film-acţiune, din care nu lipseşte nimic din "recuzita" lingvistică, mai ales, onomastica inconfundabilă: Don Giuliano, Carmine Lolordo, ucigaşul de profesie Maranzano, Alessandro Teranova; la care îl alătură pe Pompiliu Acatrinei, pripăşit într-un mediu ostil după "libertăţile" introduse de U.E., din nuvela "Purgatoriul" (pag. 109-164), o autentică tevatură "în stil italian".

Desigur, doar un "intermezzo", un "respiro" tematic, pentru că prozatorul se întoarce la laitmotivul de... "amvon juridic" al subiectelor schiţelor şi nuvelelor sale, cărora le-ar fi putut direcţiona amploarea spre un roman poliţist sau spre un scenariu de film de acţiune (cu prestaţiile actoriceşti ale unor Steven Seagal, Jean-Claude van Damme, Arnold Schwarzenegger...), deşi înclin să cred că opţiunea moral-juridică a domnului Constantin Tănase s-ar îndrepta spre libretul unui spectacol muzical cu ritmul incitant al baletului "Gayaneh", de Aram Haciaturian, iar secvenţa coregrafică "Dansul săbiilor" s-ar potrivi mai bine accentelor verbului şi sentinţelor sale juridice, din schiţele "Un erou offshore" (pag. 165-194), "Vremea viselor"" (pag. 217-232) etc.
Nu putea rata o temă din zona jurnalismului cotidian pe ideea globalizării şi a nuanţelor sale internaţionaliste: tineretul, cu tot ceea ce a însemnat aderarea la U.E. şi "marşul triumfal" spre Europa Liberă, modernă şi prosperă, ori la NATO, cu participarea soldaţilor români la "premiera" europeană a destrămării Iugoslaviei sau pe fronturile din Afganistan, Irak sau Siria. Cu scene terifiante de pe fronturile de luptă ale soldaţilor români, care n-au nicio legătură nici cu dragostea de ţară şi nici cu ideea de... patriotism, uşor compromis prin exces de zel, fără acoperire.

Teme de o stringentă actualitate, la ordinea zilei, de pe "piaţa zvonurilor", din paginile ziarelor şi din "dezbaterile" canalelor T.V., din discuţiile oamenilor de rând, din tramvai sau de la metrou, se găsesc în paginile schiţei "Agronomul": "Nuuu, domnilor, tălmăcea un altul. Omul i-a deranjat pe cei de la putere şi ăia vor să-l scoată din ecuaţie. Alţii au făcut-o mai abitir decât el şi nu i-a verificat nimeni, necum D.N.A.-ul sau DIICOT-ul sau, mă rog, serviciile, care după cum se ştie, acţionează..." (Op. cit., pag. 291).

Mie mi se pare că totul seamănă cu "bâlciul" frământărilor şi confruntărilor de la vârful Puterii, războiul dintre Guvernul P.S.D. şi Cotroceni din zilele noastre, pe care prozatorul le-a anticipat cu mult timp înainte de a junge cartea sa la tipar: "Aici greşeşte statul român. Ăştia nu trebuie băgaţi la puşcărie. Se irosesc banii contribuabililor pe fundul lor, cazare, mâncare, condiţii civilizate (televizor, net etc.), ba uneori CEDO obligă sus-zisul stat să le plătească zeci de mii de euro, daune morale, pentru că li s-au încălcat drepturile..." (pag. 292).

Aminteam mai sus despre stilul imprevizibil al prozatorului Constantin Tănase. De la problematica majoră din schiţa "Agronomul", cu un nucleu emoţional-imaginativ şi previzibil în planul consecinţelor social-poltice, care merg, după opiniile îngrijoraţilor, până la "război civil" şi destabilizare, în schiţa "Maica Amalia", de mică întindere, doar câteva pagini, "atacă" probleme legate de "cea mai veche meserie din lume", iar "cazul" este rezolvat în litera de lege a unei morale în derivă şi după practicile seculare în speţa juridic-etică prin convertirea şi aplecarea spre cele sfinte ale unei prostituate, ca nişte Variaţiuni rococo de Niccolo Paganini, pentru echilibru dintr-o viziune esenţialmente parodică, în registru minor, cu adăugiri de nuanţe. Trece rapid la lucruri serioase şi grave, pentru că proza realist-acuzatoare din schiţele-clişee, semnată de Constantin Tănase are toate datele "spectacolului" ideatic şi mediatic al politicii româneşti din zilele noastre, ca o perpetuare aproape de păgubos şi uşor vulgar, şi cu atât mai combativă, în ciuda postării în spaţiul ficţiunii epice, deşi "recuzita" scriitorului se păstrează în limitele "scenariului" grotesc al unei politici cu nuanţări de... iarmaroc, pe fondul disputei dintre factorii politici primordiali în opoziţie. Direcţionată epic pe "vremuri noi", cu cele mai multe întâmplări petrecute după "Dominoul" politico-ideologic al deceniului IX din secolul trecut, tematica prozei domnului Constantin Tănase se întoarce surprinzător spre un alt moment de referinţă din Istoria revoltelor, protestelor şi revoluţiilor din "cronica" de împotrivire a poporului român, Răscoalele ţărăneşti de la 1907, de parcă "un spiriduş" al opoziţiei i-ar zgândări apetitul pentru astfel de orizonturi literare: "Deşi trecuseră mai bine de trei ani de la înăbuşirea în sânge a Marii Răscoale Ţărăneşti de la 1907, tribunalele înfiinţate ad-hoc tot mai pronunţau pedepse grele (şi nedrepte) pentru..." ("Frânturi dintr-un veac şi ceva", pag. 373); cu o singură şi ironică concluzie: Istoria se repetă în secolul XXI!

Scriitorul-jurist se întoarce la universul tematic al prozei sale, păstrându-se în aria imediată a întâmplărilor din "sala paşilor pierduţi" cu un caz ceva mai izolat, personajul Mâţă, infractor din zona folclorului cu haiducii de altădată, dar sentinţele şi toată "regia" narativă se păstrează intacte pe coloratura nuanţată stilistic a sălilor de judecată contemporane ("Judecătorul de Pace", pag. 405-426). Şi, din nou, un intermezzo, şi tematic: "Despre poetul şi romancierul Neculai Amariei nu s-a ştiut mai nimic până la vreo douăzeci de ani de la moartea sa" ("Nebunul", pag. 441), şi stilistic, pe note discordante, ca un andantino din "Appassionata" beethoven-iană, în care domnul C. Tănase părăseşte coloratura publicistică a prozei sale şi urmează linia epicului obiectiv şi clasic şi-şi proiectează acţiunea şi personajele într-o lumină simbolică de ritual, cu o notă de individualitate a modernului.

Tot în această componentă stilistică, am remarcat, dincolo de opinii şi de comportament, în afara limitelor Codului Penal, o preferinţă a scriitorului pentru un tip de ironie de-o manieră care convinge prin contrariu; o persiflare inteligentă, şi caustică şi uşor nevinovată, mai de succes decât pledoaria din sala de judecată, cu o valoare expresivă cu aparenţa unei gratuităţi convingătoare: "Dacă eşti prost, stai acasă, şi-a justificat Felea gestul său contrar eticii ciobăneşti ancestrale" ("Nepedepsiţii", pag. 463).

Prozatorul Constantin Tănase are, stilistic vorbind, un registru epic propriu, ferm prin precizia caracterizării personajelor şi prin acceptarea integrală a realului refuzând prejudecăţi; un soi de libertinaj lexical, care păstrează contactul cu realitatea, chiar mici armonii subtile din zona umorului - de care aminteam mai sus - finalizate într-o literatură spontană, în exclusivitate a sa. Uneori, sfidează regulile prozei consacrate, confiscând coeficientul de elitism prin argumente pe aceeaşi ritualică melodic-convingătoare, cu argumentele bunului simţ, cu o eleganţă verbală şi o logică gramaticală spontană, iar riscul asumat, pe care "nu i-l amendez", l-a salvat pe scriitorul Constantin Tănase de la banalitate şi manierism.

Prozatorul Constantin Tănase se detaşează tranşant de juristul practicant, cenzurat şi nevoit să păstreze o anume "robă" de magistrat, pentru că stilul scriitorului responsabil i-a impus o marjă de abatere de la deontologia Palatului Justiţiei şi l-a determinat să se păstreze în limitele normelor Teoriei literare din "Codul de Procedură" al Istoriei Literaturii Române contemporane.
În consecinţă, stilul literaturii domnului Constantin Tănase este inconfundabil, poate fi receptat de la primele cuvinte, de la prima propoziţie sau frază, ca după un prim acord muzical, când după primul semn al baghetei dirijorului şi la primele acorduri sunt recunoscute de ascultători "Rapsodia I" de George Enescu sau Uvertura la opera "Oberon", de Carl Maria von Weber.